V.I.P. / Artiști

„Am fost cu cei care au pierdut”

De Ionuț Sociu, Fotografii de Ioana Cîrlig

Publicat pe 23 iulie 2019

Am fost până la Iași, să-i facem o vizită lui Matei Bejenaru, fotograf și profesor la Universitatea de Arte „George Enescu”, și unul dintre cei mai apreciați artiști români contemporani. Bejenaru este co-fondatorul Asociației Vector și fondatorul Bienalei Periferic (desfășurată la Iași între anii 1997 și 2008), eveniment care a început ca un festival de performance și care a devenit treptat o importantă platformă a artei contemporane, cu tentacule întinse în țară și în lume. Bejenaru s-a remarcat printr-un stil inovator și prin proiecte versatile - instalații, fotografie, video ș.a. - care au zguduit mediul artistic tradiționalist autohton de după 89. În ultimele trei decenii, a lucrat ca artist în diverse spații & medii - de la saunele din Finlanda și fermele de căpșuni din Spania până la Tate Modern și satele de pe malul Prutului - fiind mereu atent la transformările din jur, asemenea unui cartograf al unei lumi postindustriale.

*

„Taică-meu mi-a zis: bă, Matei, dacă îți place pictura, stai și tu duminica și pictează. Doar că eu aveam tot timpul un complex că sunt inginer și nu voiam să fiu pictor de duminică. Aveam niște modele în cap, artiști din ăștia care stăteau toată ziua în atelier și pe care nu-i bătea nimeni la cap. Asta voiam să fac și eu toată viața mea.”

E o dimineață înnorată la Iași, cu nori grei. Dar vremea cenușie nu pare să-l încurce pe Matei Bejenaru, care povestește cu vervă cum era viața lui în anii 80, când muncea ca inginer la Suceava și tânjea „să se facă” artist. Asta se întâmpla cu câteva luni înainte de Revoluție, când el făcea ture de noapte într-un mediu chimic și se intoxica cu sulfură de carbon. „Aveam senzația că eram în pușcărie în fabrica aia. Vedeam în pictură o salvare, umblam pe coclauri și desenam, era pe viață și pe moarte”, zice el cu mâinile pe volan și cu ochii fixați pe tramvaiul care huruie în fața noastră pe strada Cuza-Vodă.  

Matei a venit cu mașina până în centru ca să ne ia pe mine și pe colega mea, fotografa Ioana Cîrlig, și să ne ducă la el acasă, într-un sat la vreo 15 km de Iași, unde se află și studioul său foto. Încă din clipa în care am urcat în mașină, am simțit imediat „efectul Bejenaru”. Omul emană o energie contagioasă și are un stil de a povesti care te trezește imediat. La 56 de ani, pare cu cel puțin zece ani mai tânăr. Are părul negru, cârlionțat și o privire curioasă, care arde la foc continuu. De fapt, aș zice că asta e una dintre trăsăturile lui definitorii: curiozitatea. Când vorbește cu tine, nu-i scapă nimic, te cercetează atent, vrea să știe ce faci, unde lucrezi și ce direcție ai în viață. Dar nu face asta intruziv, ci mai degrabă cu intenția de a te plasa într-un context, de parcă așa i se dezvăluie mecanismele social-economice ale lumii. 

Or, această curiozitate a fost cea care l-a pus în mișcare încă din anii 90 și este în continuare unul dintre „motoarele” creației sale - fie că e vorba de fotografie, performance-uri sau proiecte video. Bejenaru observă, captează și încearcă să descifreze lumea din jur - atât la nivel conceptual, cât și într-un plan imediat, care ține de viața de zi cu zi. Spre exemplu, în Prut, proiect fotografic la care lucrează de câțiva ani (și care a fost însoțit și de o carte apărută anul trecut) și prin care documentează viața din satele aflate la granița cu Republica Moldova, urmărește tot felul de oameni și situații: muncitori zilieri, vânzători ambulanți de pepeni și legume, apicultori, pensionari, adolescenți, școli, grajduri pentru animale, ruinele unor fabrici, cinematografe părăsite, case în construcție etc. Toate imaginile astea vorbesc despre niște transformări profunde care au avut loc România ultimilor 30 de ani și care țin de șomaj, sărăcie, migrație și dezrădăcinare. În jurul acestor teme și-a gândit Matei Bejenaru multe dintre proiectele sale. 

„Cum era mediul artistic din Iași în anii 90?”, îl întreb odată ce ne rupem de șoseasua aglomerată și intrăm într-o zonă împădurită. 

„Provincial, conservator, tradiționalist”, răspunde el fără ezitare. „Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult de atunci”. 

Când zice asta, încerc să-mi imaginez cum erau văzute proiectele sale „situaționiste” (*situaționismul este o mișcare apărută în anii 60 care plasează arta în viața de zi cu zi, refuzându-i astfel statutul autonom) în acei ani de după Revoluție, când nu se știau prea multe lucruri la noi despre performance, arta participativă sau instalații.

În decembrie 1994, când era încă student, Matei a creat o acțiune artistică prin instalarea pe un spațiu viran din cartierul Alexandru cel Bun a unor afumători pentru carne (pe care le-a pus la dispoziția oamenilor din cartier, mulți dintre șomeri, „care nu mai erau țărani, dar care nici nu se urbanizaseră”). În cadrul unui proiect din 1997, a fotografiat 50 de locuitori ai unui sat săsesc din Transilvania și apoi a instalat portretele lor de mari dimensiuni pe un zid din localitate. În 2002, a participat la o expoziție despre memorie în Serbia cu un video prin care documenta reîntâlnirea sa după douăzeci de ani cu Caslav, un sârb pe care îl întâlnise în anii 80 la un târg de vechituri din Turnu Severin. („Cu ajutorul organizatorilor, am reușit să aflu că trăia în Zajecar și în cele din urmă ne-am revăzut cu ocazia expoziției.”) Tot în același an, după o documentare făcută la o fermă din Spania, el a prezentat un performance în Barcelona (Strawberry Fields Forever), unde a făcut gem din căpșunile culese de muncitoare românce. Pe etichetele borcanelor cu gem era scris: 

„Pentru o oră de lucru într-o fermă agricolă spaniolă, un muncitor român câștigă 3,29 euro.” 

„Eu nu mă exprim politic în mod explicit, dar implicit am niște straturi de comentarii. De exemplu, în proiectul ăsta Prut, sunt interesat de România rurală - o lume pe care nu vrem să o analizăm și care este ignorată de acea elită ipocrită a țării - și care nu-și dă seama că, fără un echilibru social, degeaba încerci să-ți trăiești tu fericirea în centrul marilor orașe, în timp ce la 20 de km distanță trăim ca în secolul 19. Pot să zic că întotdeauna am fost cu cei care au pierdut.” 

La scurt timp după a început să predea la Universitatea „George Enescu”, Bejenaru a pus bazele Bienalei Periferic, eveniment susținut încă de la primele ediții de Institutul Francez din Iași. Periferic s-a axat pe relația dintre centru și margine, atât sub aspect geografic (Iașul văzut ca un colț îndepărtat al Europei și devenit graniță a U.E. din  2007), cât și artistic prin interesul față de performance, un gen artistic considerat marginal la noi. În catalogul ediției din 2002, Matei Bejenaru spunea că apariția și dezvoltarea acestui festival (care a respins tradiționalismul academic și paseismul neproductiv) a avut „o valoare terapeutică împotriva provincialismului”. Din punct de vedere al agendei sale pe termen lung, bienala și-a atins câteva dintre scopurile propuse: formarea unui public și dinamizarea vieții artistice locale, ieșirea din spațiile convenționale și explorarea unora alternative (Baia Turcească, spre exemplu), o legătură mai strânsă între intelectuali și artiști din diverse domenii („cu toții am înțeles că lumea artiștilor vizuali este mică, într-o cultură în care literatura și scriitorii au o poziție dominantă”, spunea el pe la începutul anilor 2000) și realizarea unei infrastructuri artistice independente care să funcționeze în afara sistemului &  artei oficiale. 
 

„Ne iubim și nu mâncăm înghețată”

Matei Bejenaru s-a născut și a crescut în Suceava, unde a terminat un liceu de mate-fizică. Își aduce aminte că avea talent la desen în școală, dar „sensibilitățile astea” ale lui nu erau încurajate de nimeni. „Taică-meu mă voia inginer, mai ales că, în comunism, inginerii aveau un anumit statut, salarii bune, apartamente în centrul orașului și tot așa”. Ca adolescent, avea o mare pasiune pentru muzică și, cu ajutorul unor cunoștințe, începuse să colecționeze benzi de magnetofon, printre care Pink Floyd și The Police (care a însemnat și primul lui contact cu arta cu mesaj politic). „Stăteam singur în cameră, nu făceam nimic, efectiv eram hipnotizat de muzică și visam și eu în lumea mea”, spune el. 

A intrat la Politehnică, în Iași, și după doi ani de facultate, în 1985, s-a întâmplat „o chestie”, ceva care avea să aibă un impact puternic asupra lui: o călătorie în Occident. Matei s-a înscris într-un club de expediții studențești care organiza excursii în străinătate (rezervate celor cu „origini sănătoase”). Destinația era Franța, locul în care a văzut, printre altele, retrospective și expoziții de Renoir și Monet și ale altor mari artiști europeni. În cele două luni cât a durat călătoria, a vizitat și alte țări, și a trecut printr-un „șoc” cultural. A fost uimit de străzile luminate din Cehoslovacia și de ciorchinele de banane din Germania și fascinat de faptul că în Germania de Est se asculta Scorpions. Tot atunci a auzit prima oară de SIDA. Și mai era ceva: 

„Puteai să-ți cumperi înghețată din tren! Tu-ți dai seama? Doar că noi n-aveam bani să cumpărăm înghețată, plecasem cu ideea asta din țară: nu luăm nimic, suntem stoici. Noi plecasem din România cu conservele în traistă. Și eram și cu o fată atunci, eram îndrăgostit de ea, dar asta e, am zis. Ne iubim și nu mâncăm înghețată. Ieșeam într-o lume necunoscută ținându-ne de mână. Ca să nu mai zic că mama mi-a făcut milieuri de macrame, că se poartă în Germania, zicea ea. Când rămâi fără bani, te duci la o doamnă mai în vârstă, ai scos milieul și poate iese ceva, mi-a zis mama. Și chiar așa s-a și întâmplat! Eu voiam să-mi iau adidași Puma din ăștia mișto, iar la întoarcere, când ne aflam la un punct de frontieră între Germania de Vest și Germania de Est, am văzut o nemțoaică cu o ie pe ea. I have some very nice stuff from Romania, would you like to buy? am întrebat-o. Și femeia mi-a dat vreo 35 de mărci și uite așa m-am întors cu adidași Puma în țară. Aveam blugi, aveam adidași, aveam tricou de marinar cu dungi late orizontale, aveam freză de la Duran Duran. Eram băiat.”

Imediat cum s-a întors din călătorie, Matei s-a înscris la Școala Populară de Arte din Iași, hotărât să învețe să picteze în timpul liber. A terminat Politehnica, s-a căsătorit și s-a întors la Suceava, unde s-a angajat ca inginer. Însă dorința de face artă era atât de puternică, încât s-a hotărât să dea admiterea la Pictură, la Iași. A intrat al doilea. 

Începea un nou capitol în viața lui. Dar nu doar în viața lui avusese loc o schimbare.

Era începutul anilor 90. În România tocmai avusese loc o revoluție. 
 

„Dacă nu e o catastrofă în România, de ce să plec?”

E straniu să vezi într-un sat din mijlocul Moldovei o casă care arată ca un mic muzeu de artă contemporană - o îmbinare (aproape futuristă) de linii și unghiuri drepte, ferestre mari, înalte, și forme cubice - aflată la marginea unei păduri și cu o livadă de meri în spate. Matei vorbește despre această casă ca despre o „lucrare”, un „proiect” care cere viziune, timp, răbdare și bani. Au reușit să strângă o parte din banii pentru casă după doi ani - între 2010 - 2012 - în care Matei a fost plecat în Canada, și apoi în SUA (el lucra ca profesor, iar ea în domeniul cercetării); tot în felul ăsta au reușit să pună niște bani deoparte pentru studiile fiicei lor, Ioana, care a făcut designul la Londra. 

Înainte să intrăm în casă, îl întreb pe Matei de ce s-a întors în România.

„Pentru că eu sunt artist în țara mea și am o poziție aici. Adică, dacă nu e o catastrofă în România, de ce să plec? Lucrurile sunt triste, dar de ce să plec? Și acolo în Canada ce eram? În România lumea mă apreciază, mă știe ca artist. Iar temele mele artistice din România nu erau relevante în Canada sau în America. Trebuia să mă metamorfozez și e greu la vârsta asta să te integrezi  într-un alt mediu cultural și să vii cu un discurs care să aibă miză acolo.”

Dintr-un coridor îngust pătrundem într-un living spațios și luminos, dominat de tonuri albe și gri. De jur-împrejur văd cărți, fotografii înrămate și rafturi cu CD-uri, discuri și benzi de magnetofon. O scară fără balustradă duce la etaj, acolo unde se află „colțul de citit” - un fotoliu așezat lângă un  raft cu albume de fotografie și de artă. E un decor  minimalist, primitor și confortabil, și care îmi solicită privirea, de parcă plimb printr-o galerie de artă.

Nu știu exact de ce, dar mi-l imaginam pe Matei ceva mai boem și haotic, dar odată ajuns aici, îmi dau seama că e un tip bine organizat, care planifică totul atent și gândește orice detaliu, de la felul în care trebuie să pice lumina într-un anumit colț al casei, până la modul în care culoarea unei rame se întâlnește cu muchia unui raft. În același timp, e fascinant să vezi că, în discuții, nu pare deloc tipul rece și cerebral; dimpotrivă, e moldoveanul tipic, spontan, cald și amuzant, mereu cu chef de povestit. Doar că - și aici se rupe de tradiția „moldavă” a contemplării - el nu e blocat într-un mod de creație care își găsește resursele în procrastinare, ci se bazează pe energie, acțiune și disciplină.  

„Îmi place ordinea. Am viață de familie așezată, nu sunt un hedonist, chiar îi invidiam pe unii că știu cum să se distreze (râde)”.

El crede într-un fel spirit al zonei, de aici și atașamentul lui față de Iași și Moldova și admirația față de scriitorii de aici (în special poeți, de la Bacovia până la Constantin Acosmei și Brumaru). Pe scara lui de valori, autenticitatea pare să ocupe un loc esențial, iar asta are legătură cu relația pe care o are un artist cu locul în care trăiește și cu energia acelui spațiu. 

Studioul e o încăpere cu un aer industrial, accentuat și de tavanul de beton care pare neterminat. „Aici îmi petrec eu cel mai mult timp”, spune el zâmbind și începe să ne prezinte materialele sale de lucru: kiturile cu echipamente foto, presele mecanice (care au peste 200 de kg fiecare și pe care le folosește la printurile din hârtie pe bază de bumbac), o pompă cu ulei, un scanner folosit pentru negative („scanări de imagini care să arate ca fotografii-tablou, asta mă interesează pe mine”), aparatul de studio și diapozitivele, puse toate în cutii speciale. Totul e ordonat și  arhivat, iar spațiul e gândit astfel încât să fluidizeze procesul de muncă. Spre exemplu, gențile cu kiturile foto sunt așezate pe niște rafturi, chiar lângă ușa care dă în garaj, ca să-i fie la îndemână atunci când pleacă pe teren.

„Le-am luat, m-am urcat în mașină, m-am dus”, zice Matei.
 

Se poate spune că i s-a împlinit visul, acela de a sta toată ziua în atelier, fără ca să-l bată cineva la cap. Doar că nu pictează, lucrează cu altfel de imagini, unele statice, altele în mișcare: „Am făcut fotografie tot timpul, dar acum sunt mult mai apropiat. Eu cu fotografia ne-am întâlnit într-o parcare, venind pe drumuri diferite (râde). Nu am renunțat la fotografia asta analogică, clasică, pentru că are niște calități pe care le apreciez atât în alb negru, cât și color. Și procesul de realizare e foarte interesant: am o interacțiune directă cu materialitatea fotografiei, iar pentru mine, o fotografie analogică este o sculptură, o aglomerare de argint metalic pe un suport. Și asta îmi place.”

Recent s-a dus să facă poze la Muzeul Național Tehnic „Dimitrie Leonida”, Muzeul Aviației Române și la Fabrica Electroputere Craiova, pentru proiectul Între două lumi, care are ca temă pierderea culturii tehnologice în muzee, laboratoare și spații de producție din România.

„Sunt frumoase aceste reziduuri ale tehnologiei în România, sunt ca niște instalații.” Un alt proiect la care lucrează de câțiva ani este unul în care fotografiază anual studenți de-ai săi; e un proces pe termen lung și pe care vrea să-l încheie când o să iasă la pensie. „E la sertar, nu-l fac public. Și asta pentru că oamenii se schimbă, iar peste niște ani o să plângem toți când o să ne uităm la fotografiile astea. Și mă interesează  raportul fotografiei cu timpul. Este o felie dintr-o realitate care a fost cândva. Peste o fracțiune de secundă, acea realitate se schimbă. Schimbările sunt lente sau rapide. Când ne raportăm al timpul cosmic, totul este foarte rapid pentru noi. Dacă ne raportăm la timpul atomic, totul este foarte lent.”

Despre multe dintre lucrurile astea, Matei le vorbește și studenților săi la cursuri, el fiind adeptul unor metode pedagogice atipice, care merg dincolo de aspecte tehnice. „Rolul unui profesor în învățământul ăsta vocațional nu e să-ți dea mură în gură niște chestii pe care le poți găsi și pe net. El trebuie să-ți deschidă viziuni și curiozități, și în felul ăsta să înveți să te cunoști.” 
 

„Am și toate facturile, care-s lucrări de artă acum”

Intrăm în laborator, acolo unde se desfășoară tot fluxul de producție și unde se află sistemul de baie termostată (folosit pentru developare), frigiderul în care sunt depozitate filmele, cutiile cu revelatori speciali și, într-un capăt, așezați pe șine, sunt „cei doi elefanți”, cum îi numește Matei, aparate fotomăritoare Durst, înalte de peste doi metri, produse în anii 80 și folosite pentru clișeele mari. 

„Tot ce vezi aici, visez la asta de vreo 15 ani. E o instalație, o lucrare de artă aici, nu e doar un spațiu de lucru. L-am și desenat încă dinainte de a-l face, în funcție de laboratoarele pe care le-am văzut în Canada, America sau Anglia. Toți banii pe care îi câștig se duc în asta, nu mă interesează mașini fițoase sau mai știu eu ce. Și am vrut să fie și ca un loc de întâlnire pentru un grup de oameni interesați de asta. Eu așa gândesc: vrei să-ți faci un proiect, vii în casa mea, te primesc cu mare drag. Și stăm într-un cadru prietenos și ne bucurăm că avem o pasiune comună.”

Alegerea lui Matei Bejenaru de a lucra cu o platformă tehnologică uzată moral - așa cum sunt unele dintre aparatele de aici - ține de o poetică, e aproape ca un discurs despre reprezentare și despre tehnologia foto. E o abordare de tip conceptual („ce înseamnă să lucrez cu asta? ce sper să obțin?”), în care aparatele în sine - „cei doi elefanți”, de exemplu - sunt aproape ca  niște „ready-made-uri duchampiene”, după cum le descrie el. Așa cum în Prut avem acces la diverse tipuri de munci (și la relațiile pe care le au acei oameni cu ustensilele lor), tot așa, în cazul lui, vedem că propriile sale materiale de lucru devin o temă în sine, un prilej de reflecție.

„O să am o hartă a lumii aici și o să arăt de unde a venit fiecare șurub din laborator”, spune el arătând spre un perete. „Fiecare are o poveste. Eu am notat într-un caiet toate chestiile astea. Am și toate facturile, care-s lucrări de artă acum. E o formă de poezie asta. Îmi place să lucrez cu informația. (Ia un dosar de pe un raft și se întoarce spre mine.) Uite, tată, am niște facturi aici, ele sunt martorele unui timp. Uite o factură din noiembrie 2007! Toate au povestea lor.”

Ieșim din studio și ne întoarcem în living, ocazie cu care arunc un ochi în bibliotecă: multe cărți de poezie (inclusiv ale unor poeți tineri români), cărți de teoria și istoria artei și multă filosofie. Îl aud pe Matei în spate și îmi dau seama că e primul moment în care-l simt pesimist: 

„Infrastructura culturală pentru arte vizuale contemporane este foarte slab dezvoltată în România. Chiar și Bucureștiul, care e o capitală europeană, stă foarte slab la capitolul ăsta. Ai un muzeu, și ăla problematic, mai ai câteva spații în precariat și vreo două-trei galerii private. Ca să nu mai zic că nu sunt finanțări strategice. Și uită-te la ce se întâmplă cu dansul contemporan. Dar măcar dansatorii au fost mai luptători decât artiștii, acum 15 ani au câștigat ceva prin luptă. Suntem tot timpul în precariat. Și artiștii ăștia care au succes la noi... De unde crezi că vin banii lor? Vin din România? Nu, sunt banii unor colecționari străini.” 

Înainte să plecăm, ne propune să ascultăm o bandă la magnetofon: un concert King Crimson de la Hamburg, 1985. 

Mă uit pe geam și văd în depărtare un bărbat cu o drujbă. Cerul e la fel de înnorat ca dimineață. O văd și pe pisica Miki care fuge prin spatele casei și se îndreaptă spre livadă.

Se aude un fâșâit, banda începe să se miște.

Matei se sprijină cu o mână de magnetofon și închide ochii pentru câteva secunde. E din nou în lumea lui, el și muzica.
 

23 iulie 2019, Publicat în Personaje / V.I.P. /

Text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter & (uneori) dramaturg. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

Fotografii de

  • Ioana CîrligIoana Cîrlig

    Fotografă & Editor foto. Niciodată prea mult timp în același loc. O găsiți aici.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK