Filmul Anei Katz „The Dog Who Wouldn’t Be Quiet”, un fel de mumblecore argentinian filmat în alb-negru, s-a văzut în România la TIFF, iar acum a poposit online, pe MUBI. Prilej să plecăm urechea la traiul unor oameni obișnuiți de peste ocean, care fac semne recognoscibile în direcția noastră.
Un milenial avea un câine. Din cauză că venea cu el la serviciu și-a pierdut jobul corporatist. Apoi câinele a murit. Cam așa se pot rezuma primele minute din El perro que no calla. Început înșelător, care-și va dizolva pesimismul și aparența tragică în marea momentelor rutinate și golite de peripeții pe unde înaintează cu chiu, cu vai protagonistul Sebas. Ana Katz nu-i chiar la primul ei film, și adevărul e că toate aceste scene care înaintează cumva pe liber, de parcă ar vrea să nu-și consume benzina sensurilor și turnurilor posibile, sunt mai greu de nimerit decât pare. E nevoie de mână sigură pentru a izbuti un dialog care să aducă a improvizație sau pentru a stoarce, dintr-o serie de situații cât se poate de banale – cum e atunci când șefele îi spun lui Sebas să-și înainteze el singur demisia, conștiente că a-l da afară pentru că și-a adus câinele nu se face –, o zeamă de comic absurd: cât să dea gust unui film mic, care are totuși ceva de spus. Tocmai astfel, pe neașteptate, povestea așază în fața noastră o oglindă în care să ne putem privi cu un amestec de spirit critic și candoare.
Durează un pic până să realizăm că, mai mult decât niște aventuri individuale legate într-o doară pe o funie lălâie, filmul construiește, cărămidă după cărămidă, un portret modest de generație. Rezultă o imagine de ansamblu ușor tremurată despre mileniali, acești oameni care adesea plutesc cam fără cârmă prin niște vieți care le fug de sub picioare. În centrul acestei imagini îl găsim deci pe Sebas (Daniel Katz, cu mina lui etern căzută și cu lipsa lui de vigoare, care amintește, aidoma întregului plot, de langoarea fără orizont din filmele lui Andrew Bujalski): omul are una dintre aceste diplome cenușii – e graphic designer –, pe care capitalismul le favorizează pe față și le precarizează pe la spate, într-o menghină perversă. Statutul „popular” al acestei meserii – nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă, dar toată lumea are impresia că nu-i mare brânză – îi cam închide lui Sebas porțile vieții profesionale și-l împinge spre tot soiul de cârpeli, de la viața într-o cooperativă alături de câțiva hipioți care vând clandestin legume într-o rablă de camion și până la o emisiune radio înregistrată într-un birou înghesuit. Dexteritatea filmului în a planta un decor, a trage două-trei cadre și apoi a trece mai departe îl ferește de caracterul neplăcut al demonstrației – dar nu-ncape îndoială că mulți dintre umaniștii și creativii Generației Y, prinși între un grant și un job part-time, vor rezona cu căutările și derivele lui Sebas.
Sociologismele sunt un pericol de care Ana Katz știe să se îndepărteze, după ce a flirtat preț de o secvență sau două cu ele. De altfel, dacă există vreun merit hotărât al filmului, e-acela de a fi găsit tonul potrivit al corespondenței dintre firea protagonistului său reprezentativ și derularea narativă. Ce e cu-adevărat atașant la acest personaj sunt fluctuațiile sale între (rarele) momente de înverșunare aproape militantă și (mult mai desele) căderi într-un somn vegetal cu ochii deschiși, din adâncul căruia orice acțiune capătă proporțiile unui gest imposibil de făcut. Atenția Anei Katz pentru o astfel de lucrătură în mic – vezi mai ales duioasa scenă a întoarcerii în casa părintească, la mama care îl iubește dincolo de soarta sa de ratat– conferă filmului un potențial nebănuit al emoției. E o lecție simplă de dozaj aici, care face ca ezitările personajului – de la un moment dat încolo, Sebas devine parcă incapabil să-și mai ducă replicile la bun sfârșit – și dilatarea clipelor pâsloase să se coaguleze într-o concepție profund cinematografică.
Filmul e parcă mai puțin inspirat să se agațe, fie și oblic, de criza pandemică, iar paradoxul vrea ca tocmai această încercare de a ținti spre actualitate, sub o formă alegorică, să-l facă mai ușor perisabil în fața vremurilor. În plus, persistă și senzația că El perro... ar fi avut de câștigat dacă își propunea din start mai mult, ieșind din schema limitată a gestului de autor minor, care ai zice că ne-obligă să îl discutăm în termeni vag-condescendenți, de la „modest” la „inventiv”, concluzionând cu o bătaie pe umăr în semn de încurajare. La mijloc nu-i doar compătimirea unui film infantilizat de propriul program –ci, prin decizia de a se condamna de unul singur la statutul operei neînsemnate, e ca și cum s-ar lepăda de orice reproș i-ar putea fi adus, fiindcă nu deranjează pe nimeni. Același feeling îl cultiva și indie-ul urban american, gen cu care filmul Anei Katz împarte destule, inclusiv riscul de a-și întoarce mofluz spatele la lume, descoperind în unica tranșă de umanitate observată rațiuni suficiente (și autosuficiente) de a exista.
