Cei 17.410.742 de britanici, care pe 23 iunie au spus Leave Uniunii Europene, au declașnat, în ultimele patru zile, un domino cu efecte greu de calculat pentru lume așa cum o știm. Dincolo de consecințele imediate ale referendumului despre Brexit – cea mai mare devalorizare a lirei sterline din ultimii 31 de ani, destabilizarea pieței locuințelor din Marea Britanie, demisia premierului David Cameron, creșterea numărului de incidente rasiste și xenofobe în regat ș.a.m.d. -, cel mai mult atârnă în balanță incertitudinea venită la pachet cu deznodământul votului. Fiindcă mutarea pusă pe mâna cetățenilor nu are precedent și face să trosnească mai toate firele țesăturii geopolitice și, implicit, ale vieții trăite la firul ierbii de cei 64,1 milioane de britanici + ale tuturor vecinilor mai apropiați sau mai îndepărtați din satul global. Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană - dacă / cum se va face - ne privește pe toți, tocmai pentru că s-ar răsfrânge în toate „locurile de joacă” ale societății: de la șahul din ce în ce mai tensionat al xenofobiei și rasismului din multe țări europene, la comerț, locuri de muncă, arte, știință și fotbal & restul. 

În timp ce petiția pentru refacerea referendumului aduna peste 2,5 milioane de semnături, fluxurile de știri updatau continuu lumea post-Brexit,  iar Gândul lansa campania Romanians Adopt Remainians, am stat de vorbă cu șapte tineri români care trăiesc și lucrează în Marea Britanie. I-am întrebat cum au trăit momentul ăsta crucial de istorie scrisă live și cum cred că îi va influența de-acum încolo rezultatul de 52% Leave, în favoarea celor 48% Remain. 

 

„Votul ăsta de Brexit nu s-a dat pentru vreo speranță anume.” - Cosmin Popan, doctorand în Sociologie, Lancaster University

Sunt bulversat de ce se întâmplă, dar, trăind într-un fel de bulă academică, unde toți cunoscuții mei sunt pro-UE, dacă nu chiar din UE, rezultatul nu e chiar surprinzător. 

Lancaster, orașul în care locuiesc, a reprezentat, cică, barometrul pentru referendum, la nivel național. Ce votează orașul ăsta cu mai puțin de 50.000 de locuitori din nord-vest, cosmopolit, chiar dacă bine lovit de recesiune, reprezintă, s-a zis, media națională. Ei bine, eu n-am cunoscut nici un Brexiter în Lancaster, iar asta mă face să mă simt oarecum rușinat. Trăim într-o lume dezbinată, de care nu prea avem cunoștință, iar asta e foarte îngrijorător. 

Cel mai tare mă amărăște gândul că votul ăsta de Brexit nu s-a dat pentru vreo speranță anume. S-a dat mai degrabă ca răspuns la o frică, mai mult sau mai puțin, reală, de imigranți. Mi se pare însă că frica asta mai mult eclipsează o realitate la fel de importantă, dar pe care cei care dețin putearea în țara asta o ascund abil sub preș: politicile neoliberale de austeritate crâncenă care au radicalizat o bună parte din popor. 

Personal, mi-e frică de ce va urma, aici, în Marea Britanie, unde mă aflu de trei ani, cu studii, pentru că se arată vremuri grele, cu o dreaptă politică tot mai radicalizată. Boris Johnson, Nigel Farage, Michael Gove sunt mult mai nasoi decât David Cameron sau George Osbourne. Dar mi-e frică și de ascensiunea naționalismului și rasismului cam peste tot prin Europa, pentru că spre asta ne îndreptăm, din nefericire. E posibil să asistăm la scenarii similare în Franța, Olanda, Italia, ca să nu mai vorbesc de ce tensiuni se nasc sau renasc aici, în Scoția, în Irlanda. 

Speranțe cred că trebuie, totuși, puse. E important să nu cădem în capcana: Au votat proștii, mi-e pe veci silă. Dacă înțelegem un pic mai mult realitatea din jur, dincolo de țapi ispășitori, fie ei migranți, care concomitent ne iau și joburile și trăiesc și pe ajutoare sociale, fie ei chavs autohtoni, needucați și „cu mentalitate mică” vorba înțeleptului Ronaldo, atunci avem o șansă. Oricât de clișeistic sună, cred că ne trebuie musai un proiect nou de solidaritate, la care să lucrăm cu toții, cot la cot. Altă scăpare nu e, în fața atâtor probleme care ne pasc în anii ce vin.

„Nu mi-e grijă de mine sau de imigranții din Marea Britanie sau de britanicii care au case de vacanțe în Spania.” - Smaranda Șchiopu, Planner-Buyer la MediaCom Global, Londra

Locuiesc în Marea Britanie de aproape patru ani și n-aveam planuri de viitor concrete, dacă să rămân, să mă mut în altă parte. Era o viață bună până în dimineața de 24 iunie. Și încă poate fi, în turnul de sticlă în care locuiesc. London Gay Pride a urmat în weekendul de după referendum și am petrecut cu sute de oameni pe străzi, în urlete de we love everyone, we’re still Europeans, Nigel Farage eats farts. Știu, sunt expresii ale entuziasmului de moment, dar au un fond. Așa cum și nemulțumirea celor care au votat împotriva UE are un fond. Și de furia lor mi-e teamă și de incapacitatea (sau lipsa de interes) politicienilor și a noastră de a-i lua cu adevărat în seamă.

Nu știu dacă o să pot sau dacă o să vreau să rămân în Marea Britanie. Dacă Brexitul chiar se întâmplă, speculațiile despre viitor acoperă tot continentul și chiar întreg globul. Un prieten român  tocmai îmi spunea că nu s-a gândit încă la cum va fi afectat el personal, ci doar la variantele macro. Și așa e; dacă Brexitul chiar se întâmplă, nu mi-e grijă de mine sau de imigranții din Marea Britanie sau de britanicii care au case de vacanțe în Spania. Mizele sunt mult mai mari.

Au trecut trei zile de la referendemul care a dat verdictul Brexit și am citit zeci de teorii despre ce ar putea urma; niciuna nu e optimistă și fiecare presupune perioade lungi de incertitudine. Am auzit și voci care spun că poate fi începutul unei reforme europene pe toate planurile, de la economic până la cultural, dar par doar zvonuri sau încercări de a ne liniști viețile brusc tulburate.

Felul în care UE deja s-a cocoțat pe un podium de îngâmfare și cere activarea imediată a negocierilor nu-mi dă nicio speranță că e o instituție matură, cu rezerve generoase de răbdare și înțelegere. Pare mai degrabă un copil isteric căruia i s-a luat mâncarea din față. Încă mai sper că există oameni raționali care vor rezolva problema, în așa fel încât continentul să se liniștească. Dar nu-i văd încă nicăieri. 

Reacții rasiste și xenofobe culese post-Brexit din rețelele sociale. Sursa: Facebook / Sara Childs

Un singur lucru pare să fie cert acum: incertitudinea.” - Mihaela Brebenel, cercetător la Winchester School of Art, Londra 

Vineri, 25 iunie 2016

Am stat în bula propriului feed de Facebook și nu am crezut până în ultimul moment că se va întâmpla.

Pe străzi, toată lumea își verifică telefoanele des după Brexit. Mai des decât de obicei. Fețe triste se apleacă peste ecrane, degetele repetă mișcările cu care suntem cu toții obișnuiți, fără convingere, dar cu exasperare. Un tânăr in metrou, încruntat, se așează apăsat pe scaunul din față. Abțibildul IN de pe geaca de blugi, dezlipit puțin, e dovada forensică a iritării sale.

Spre supermarket, o mașină aproape mă calcă, pe amble geamuri din față ies zburdând două steaguri ale Angliei, tetiera scaunului din stânga e acoperită de Union Jack. Văd un rânjet abject pe fața șoferului. Nu mă pot opri să nu-l disprețuiesc.

În sudul Londrei, în New Cross, votul din „sectorul” Lewisham a fost predominant împotriva părăsirii UE. Este un cartier de imigranți, majoritatea votanți Labour, locul unde se află universitatea Goldsmiths, unde studiez și lucrez. Avem un mail de la director (Warden) - „Este o zi istorică pentru Marea Britanie, Europa și, la un nivel local, pentru Goldsmiths. Rezultatul de astăzi ne plasează pe toți într-o situație incertă.” Uniunea studenților trimite și ea un mail oficial: „Această decizie va afecta studenții în mod decisiv: Erasmus, taxe de școlarizare, condiții de lucru ca student, access la fonduri europene.” Un singur lucru pare să fie cert acum: incertitudinea.

Vreau să cred că nu proiectez, din starea mea de anxietate și incertitudine și precaritate, spre concluzii mai generale. Cei pe care îi intâlnesc îmi zic „Mă așteptam să fie mai rău, mă așteptam ca oamenii să plângă pe străzi” sau „Prelungesc momentul când voi merge acasă, toți colegii mei de apartament beau de la ora 12 și își imaginează cum ar fi să creeze Republica Independentă Hoxton”.  Ce statut privilegiat! Hoxton e în zona de „hipsteri”, oamenii din acel apartament și-au permis să își ia ziua liberă ca să stea împreună și să bea vin!

„Nu vin la protest (pentru susținerea tuturor imigranților), o prietenă are un copil mic și i-am promis ca merg la ea să îi țin companie, e furioasă și speriată”, îmi spune o colegă.
Times Higher Education face anunțuri care nu garantează nimic; se simte în discursul lor inabilitatea de a promite pe baza unei decizii guvernamentale neluate încă, mai ales când nici nu se știe cum va arăta guvernul care va lua decizia.

Sâmbătă, 26 iunie 2016  

Incertitudinea unora devine suprafața de manifestare a unor personaje din manualul lui Farage. Trei tipi strigă la metrou că au câștigat, ca după meci; elevi români sunt abuzați de colegi care le spun să meargă „acasă”, taximetriști afișează mesaje xenofobe împotriva polonezilor. A trecut doar o zi, dar incertitudinea durează deja destul de mult, încât să scoată la iveală cel mai periculos aspect al acestui rezultat al referendumului: xenofobia și rasismul de zi cu zi, ce se vor instituționaliza din nou, inclusiv în educație.

Situația asta nu mă face să mă tem doar pentru mine și situația mea în această țară, ci despre cum putem găsi împreună moduri de susținere pentru multele grupuri mai puțin privilegiate.


 
Te deranjează că sunt aici? Eşti pro-UKIP?” - Cristiana Moisescu, jurnalistă CNN Londra

În Noaptea Brexit am avut un moment Geoană. Când m-am culcat, Nigel Farage, liderul partidului de extremă dreapta UKIP, tocmai declarase că votul pare să fie în tabăra pro-UE. M-am trezit la 4 dimineaţa, când au început să curgă primele alerte media cu rezultatele votului, şi am avut senzaţia că intru într-un coşmar. Singurul gând, repetitiv: „What have you done, what have you done”, adresat... tuturor. Mergând spre muncă în dimineaţa post-Brexit, analizam în minte oamenii din metrou: tu cu cine ai votat? Te deranjează că sunt aici? Eşti pro-UKIP? Din fericire, trăiesc într-un cartier londonez care a votat de departe tabăra Remain, iar Londra s-a arătat pro-UE. 

Însă Londra e o bulă, pe care mulţi din Anglia profundă o consideră ruptă de realitatea lor de zi cu zi punctată de sărăcie, schimbări demografice care îi depăşesc și lipsa de oportunități. Chiar ştiind toate astea, Brexit-ul m-a lovit din plin, pentru că îl resimt că pe o trădare: identitatea mea primară e cea europeană, iar acest vot pare să înfigă un cuțit în ideea de comunitate şi valori comune. Ba chiar dimpotrivă, taberele „ai noştri” şi „ai voştri” par mai dezbinate ca niciodată, iar vocile a 17 milioane de oameni sunt greu de ignorat. Deocamdată, planurile mele de viitor nu sunt afectate concret de Brexit, dar, în funcţie de negocierile care vor avea loc la Bruxelles privind libera mişcare şi dreptul la muncă al cetăţenilor EU, s-ar putea să fie. 

Reacții rasiste și xenofobe culese post-Brexit din rețelele sociale. Sursa: Facebook / Sara Childs

Mi se par iresponsabili politicienii care caută câștig electoral suflând în flacăra naționalismului .” - Marius Comper, Editor asociat NewsNow, Londra

Am aflat despre rezultatele referendumului vineri dimineața, când nu am fost trezit de alarmă, ca de obicei, ci de țipetele emise de Taeya, una din fetele alături de care locuiesc. I-am împărtășit dezamăgirea, iar atmosfera a continuat să fie sumbră și la muncă. Londra e poate cel mai cosmopolit oraș din lume, iar asta se reflectă și acasă, unde trăim împreună ghanezi, suedezi și români, și la muncă, unde sunt responsabil pentru training-ul lui Selin, noua mea colegă de origine franco-turcă. Succesul Londrei nu se resimte însă și în zonele defavorizate ale țării, motiv pentru care votul londonez pro-remain nu a fost suficient să oprească revolta din regiuni.

Pentru mine, efectul imediat a fost cel resimțit de întreaga populație din Marea Britanie – o liră mai slabă, burse în cădere și perspectiva unui credit rating diminuat, ceea ce se va resimți în costurile de împrumut ale țării și, implicit, în economie.

Merită notat că Marea Britanie nu a ieșit din UE. Referendumul e doar consultativ, iar pentru a ieși din UE trebuie activat articolul 50. Cameron a spus că îi va lăsa acest drept viitorului premier, care va fi ales abia în octombrie, și nici atunci nu e clar dacă acest lucru se va întâmpla.

Chiar și așa, incertitudinea politică duce la restrângerea investițiilor în țară, ceea ce va duce la mai puține locuri de muncă și la o economie mai șubredă, ceea ce implicit mă va afecta și pe mine. Cu toate astea, planurile mele nu se schimbă. Ador serendipitatea Londrei și tot ceea ce are de oferit orașul, așa că nu mă văd plecând de-aici prea curând.

Chiar și în cazul în care noul premier va decide să activeze articolul 50, ceea ce va duce la ieșirea din UE în doi ani, mă aștept să își dorească să rămână în piața comună, iar pentru asta vor fi obligați să accepte libera circulație a cetățenilor UE. De aceea, nu mă tem că-mi voi pierde dreptul de a sta aici.

Asta nu înseamnă că nu sunt îngrijorat. Mă pune pe gânduri revolta nativistă din statele occidentale și reflexul de a-l învinovăți pe Celălalt pentru dificultățile economice –  birocratul de la Bruxelles, imigrantul, musulmanul, cel-care-nu-e-ca-noi. Mi se par iresponsabili politicienii care caută câștig electoral suflând în flacăra naționalismului și mă supără imboldul pe care acest referendum l-a dat extremiștilor din toate țările. Pentru mine, asta e cea mai mare pierdere.

„În definitiv, aș vrea să trăiesc într-o țară xenofobă?” - Alexandra Zirra, doctorand în neurologie, University of Central London

Simt că prin Brexit englezii mă resping a doua oară. Prima dată a fost în 2013, când am venit la un masterat în neuroștiințe. Era mare scandal în presa britanică, despre ridicarea restricțiilor de muncă în UK pentru românii și bulgarii care urmau să le sparga granițele. Lucru care nu s-a adeverit, dar am resimțit rușinea de a fi imigrant român în UK. În România am făcut facultatea de medicină, dar abia acum încep să-mi croiesc drumul ca medic în UK. Planul meu e(ra) să îmi termin doctoratul despre regenerarea auzului și să fac și gărzi lunar, iar apoi să mă specializez în neurologie în UK. Nu știu dacă mai este realizabil, dacă Marea Britanie introduce restricții de muncă pentru cetățenii UE. Și, în definitiv, aș vrea să trăiesc într-o țară xenofobă? Brexit-ul imi afectează decizia de a rămâne pe termen lung în UK. Îmi și restrânge opțiunile și mă face mai dependentă decât vreau de locul de muncă actual și mai nesigură de următorul. Vreau să-mi pun singură eticheta de imigrant într-o țară ostilă?

„Cine a votat, frate, cu Gabriela Firea, că eu nu cunosc pe nimeni? La fel şi aici.” - Iulia Knight, Vicepreşedinte Sales and Operations – EMEA, Send Word Now London

Mă cheamă Iulia Knight şi sunt unul dintre est-europenii ăia care fură joburile englezilor.  Eu sunt din Berceni, soţul meu e londonez. Englez în paşaport, român în suflet, uneori mai român ca mine.

De câteva luni, ne contrazicem pe teme de Brexit şi ne împăcăm de fiecare dată după ce recunoaşte că nu prea ştie despre ce vorbeşte, că nu îl interesează de fapt prea mult, dar de ce să plătească el salariile exorbitante ale angajaţilor UE şi, oricum, nu ştiu eu cum e să fii copil în Londra, să mergi la şcoală şi să fii minoritate în ţara ta. Ieri nu a votat. Că era coadă. Soţul meu e reprezentativ pentru ce s-a întâmplat azi. O decizie bazată pe informaţii eronate, discursuri populiste penibile, apatie şi, da, rasism. 

Ştii cum e când te întrebi: cine a votat, frate, cu Gabriela Firea, că eu nu cunosc pe nimeni? La fel şi aici. Locuiesc în UK de aproape 5 ani. Am zeci, poate sute de vecini, prieteni, colegi. Cunosc doar două doamne care au votat Leave. Niciuna din ele nu lucrează, trăiesc din ajutoare sociale, sunt rasiste, negativiste şi, dacă stau bine să mă gândesc, singure şi triste, dar convinse de superioritatea lor. Aşa e UK acum pentru mine. Singură şi tristă, dar nu pentru că nu îi arată nimeni dragoste. Ci pentru că respinge dragostea asta şi o înlocuieşte cu ură şi izolare.

Nu ştiu şi nu cred că ştie nimeni deocamdată care sunt consecinţele Brexit-ului pentru mine, cetăţean european cu rezidenţă în UK. Cel mai probabil, nu prea multe la nivel administrativ.  În plus, sunt româncă, mă adaptez, mergem înainte, lasă că merge şi aşa, ne descurcăm noi etc. Mă doare ce s-a întâmplat, şi nu pentru că mă afectează pe mine, ci pentru că, iată, nici UK nu e ţara aia mişto, moral superioară, unde putem să ne creştem copiii fericiţi. Ţara asta nu mă vrea. Dar e OK, că nici eu pe ea, acum ştiu. Poate o să stau lângă Scoţia în pauza de masă.

Ne-am tot uitat la fotbal zilele astea -  încerc să îl conving pe soţul meu englez că e fun. Nu prea funcţionează. La fiecare lovitură liberă, îi zic „Ilie Dumitrescu ar fi dat gol de aici. Şi Beckham.”  Apropo, ştiţi ce a zis Beckham acum câteva zile? A zis că „for our children and their children we should be facing the problems of the world together and not alone”.  Da’ nu l-a ascultat nimeni.

Ilustrație de Dan Perjovschi