Exploratori / Dans

„Vulnerabilitatea e una dintre valorile mele principale.” Andreea Novac, coregrafă și dansatoare

de Simina Popescu, ilustrații de Simina Popescu

Publicat pe 2 noiembrie 2021

În care o ilustratoare și o dansatoare desfac ițele mișcării și ale vulnerabilității și definesc dansul contemporan.


Acum un an am avut primul contact cu dansul contemporan. Am început să merg la cursuri ca să mă documentez  pentru un proiect de bandă desenată cu și despre dans - eu, care n-am dansat niciodată înainte, în afară de zbânțuială la chefuri, mereu profund self-conscious că mă știu fără ureche muzicală și, deci, fără atenție către ritm și toate cele. Plasarea proiectului în acest context a fost o pârghie care să mă scoată din zona de confort. Mereu mi-a plăcut să desenez oameni în mișcare și voiam o ocazie, o scuză să mă apropii la primă mână de lumea artelor performative, complet străină și departe de mine până acum. 

Am rămas fiindcă m-a fascinat, m-a provocat și totuși m-a făcut să mă simt în largul meu. A devenit repede ceva ce fac dincolo de documentarea mea. 

În primăvară am fost la primul curs intensiv cu Andreea și  mi s-a părut frumos și remarcabil că prima dată ne-a întrebat cum suntem, de ce avem nevoie astăzi. A setat din start atmosfera cu asta. Și chiar dacă venisem, și încă mai vin, cu orgoliul și blocajele și bagajul meu, din partea ei se simte că vine această ofertă: e un spațiu sigur, unde ești acceptat exact cum ești acum, și cu asta lucrăm.

Țin minte că ne mișcam prin exerciții de improvizație, ba conducând cu o anumită parte a corpului (mâna, cotul sau capul conduce, restul corpului urmează), ba ținând cont de diverse elemente în opoziție: mișcări mari sau mici, pe sus sau pe jos, spre interior sau spre exterior. Și chestia asta mi s-a părut uriașă. Te trecea prin tot spațiul din jur și îți prezenta - ba nu, mai degrabă te ajuta să-ți dai seama singur - ce poate face corpul tău, ce are la îndemână. M-a scos din mintea mea, unde rămân des blocată până uit că mai exist și mai jos de gât,  și mi-a reactivat puțin legătura dintre minte, senzație, corp. Suficient cât să mai vreau o dată.

Așa că m-am hotărât să povestesc cu Andreea Novac, coregraf și performer, una dintre persoanele-personajele-numele dansului contemporan de la noi. Andreea lucrează cu Centrul Național al Dansului București de la înființarea lui și cu Linotip Centru independent coregrafic, predă cursuri și ateliere intensive de dans contemporan, creează și coregrafiază spectacole și performance-uri și colaborează interdisciplinar în proiecte cu și despre dans. 

„Nu este niciodată doar despre corp, e și despre minte și emoții. Dansul adresează omul ca întreg.”

Simina: Ai făcut psihologia și un modul de terapie prin dans te-a adus către ce faci acum. După ce-ai terminat psihologia, ai aplicat la UNATC la coregrafie fără să fi avut un istoric de pregătire în dans, iar asta a fost acum 20 de ani. Și se simte profund că approach-ul tau față de dans e trecut prin prisma psihologică.  M-a atras foarte mult la felul în care predai faptul că lucrezi mult cu awareness-ul și mindfulness-ul. Ideea de a veni așa cum ești și de a accepta pur și simplu ce poți face cu starea în care ești. Merg la terapie, și de multe ori intru într-o ședință frustrată că n-am venit „pregătită”, sau în starea potrivită ca să fie o ședință cât mai productivă. Terapeuta îmi reamintește că tot scopul terapiei e să vin așa cum sunt și simt că regăsesc atmosfera asta sigură, de acceptare,  și la cursurile tale. Cred că este o noțiune cu care ne-ar face bine să lucrăm mai des în viața noastră, nu? 

Andreea: Da, pentru ca suntem setați, constrânși, conduși spre a fi în permanență productivi, dar este o capcană - ni se induce ideea că trebuie să avem realizări majore ca să ne dovedim productivitatea. Awareness-ul pe care încerc să-l practic e despre calitatea propriei vieți. Mi se pare important, apropo de oamenii care se întâlnesc prima oară cu dansul: să devină conștienți, de fapt, mai degrabă să se împrietenească cu corpurile lor și să înțeleagă cât de important e asta pentru calitatea vieții lor. 

Ai fost așa dintotdeauna, mindful, sau e ceva ce ai învățat, ți-ai însușit și vrei să dai mai departe?

Nu, nu am fost așa dintotdeauna. Când am trecut prin modulul de terapie prin dans s-a deschis în mine înțelegerea asta a felului în care foarte multe informații vin prin corp, sau sunt stocate în corp. Am început să fiu atentă la limbajul non-verbal, la limbajul corpului, și să cultiv asta ca pe ceva care-ți potențează prezența, te unifică și amplasează puternic în prezent. 

Unul dintre motivele pentru care am continuat să vin la cursuri a fost cât de accesibilă mi s-a părut comunitatea dansului contemporan. Poate compar cu corespondente în artele vizuale, cu care sunt mai familiară, dar spațiul acesta mi se pare deosebit de prietenos, primitor și non-elitist. Crezi că asta se întâmplă fiindcă sunt puțini oameni care fac dans contemporan, sau fiindcă, la fel ca tine, există și alți coregrafi și facilitatori care practică ideea că dansul e pentru oricine?

Cred că-s amândouă. Adică da, suntem o comunitate mică, comunitate însemnând și profesioniști și oamenii care vin către noi, dar ține și de filosofia fiecărui coregraf cu care te întâlnești. Felul în care eu vreau să dau mai departe este într-adevăr bazat pe ideea că dansul e pentru oricine, iar asta vine și din formația mea. Și eu am fost un om „de pe stradă”, care la un moment dat a intrat în contact cu dansul și și-a dorit să facă asta. E adevarat, l-am dus mai departe cu studii, dar chiar cred că oamenii sunt construiți să se miște, și dansul, din punctul meu de vedere, este una dintre cele mai complete și complexe modalități de a face asta. 

„Eu văd arta ca pe ceva care trebuie sa placă, sa folosească, să genereze alte lucruri mai departe - altfel dansez la mine acasă, pentru mine, și sunt mulțumită.”

Nu este niciodată doar despre corp, e și despre minte și emoții. Dansul adresează omul ca întreg. Desigur, eu în ipostaza de coregraf fac lucrurile diferit decat în cursuri - îmi place fizicația, îmi plac și corpurile performante, dar unul din lucrurile pe care le valorizez foarte tare și în coregrafie și în cursuri este mișcarea personală, specificitățile corporale. Le observ și vreau să le susțin, nu vreau ca oamenii să se miște la fel, vreau să învețe să se miște cu ce le este particular, cu ciudățeniile, expresiile, emoțiile și blocajele lor. Toate sunt importante, iar dansul poate să le medieze, să le arate.

Pusesem intebarea asta pentru că mi se pare că există totuși multe comunități artistice care sunt mici, dar în care se practică un elitism dus la extrem, gatekeeping, comunități în care poți intra, dar te vei simți judecat și scanat și simți nevoia să ai în spate studii superioare ca să poți exista în mediul respectiv. Chestie pe care n-am simțit-o atât de puternic sau direct în dansul contemporan.

Asta nu înseamnă că nu există, dar poate nu în contextele pe care le-ai cunoscut tu până acum. Cred că dacă vrem ca dansul să rămână o artă ancorată în prezent, dacă vrem să nu devină obsolete, o chestie închisă, închistată și care nu folosește nimănui, nu există altă cale. Pân-la urmă, de ce aș face ceva ce tu nu înțelegi și te sperie, la ce mi-ar folosi? Nu aș face decât să-mi limitez arta. Eu văd arta ca pe ceva care trebuie sa placă, sa folosească, să genereze alte lucruri mai departe - altfel dansez la mine acasă, pentru mine, și sunt mulțumită. 

Am să mă întorc puțin în psihologie: pentru mine, gatekeeping-ul e o modalitate de a proteja ceva ce nu trebuie protejat. Dansul are puterea de a trece către oameni, iar coregrafia trebuie să fie mobilă, modulară, să se adapteze ca să trăiască, altfel devenim niște prăfuiți. 

„De ce oamenii când vin la cursuri zic «eu nu știu să mă mișc »? Ba știi să te miști, trebuie doar să înveți să scoți mișcarea aia la suprafață.”

A face dansul ceva elitist - și aici știu că pot fi contrazisă - e și un mecanism de apărare. Uneori, cred că ne ascundem în spatele unui anumit tip de discurs ca să nu fim vulnerabili, dar vulnerabilitatea e una dintre valorile mele principale, ca om și profesionist. E și una dintre criticile care mi se aduc, că sunt mult prea permeabilă la nou și mă îndrăgostesc prea ușor de idei. Dar doar pentru că sunt deschisă la nou nu înseamnă că sunt în bătaia vântului, că nu știu ce-a fost înaintea mea. Arta se schimbă și preocupările se schimbă și pentru mine e nevoie să fac efortul să țin pasul. 

Ca să continui pe ideea de accesibilitate, și ca să fie cât mai clar despre ce vorbim -  cum explici dansul contemporan? Cum îl povestești cuiva care n-a mai auzit despre asta, dacă mă sună o mătușă și-i zic că merg la cursuri de dans contemporan, poate ar zice ceva gen: „Ah, ăsta-i ăla de te trântești pe jos”.

Disclaimer: ceea ce voi spune spun cu mintea de-acum, la 20 sau 30 de ani aș fi răspuns ceva, iar la 40 spun altceva, și e o diferențiere pe cine întrebi -  eu, coregraful, și eu, facilitatorul, am pune accentul diferit. Dansul îl percep ca pe o artă, nu ca pe un sport. O artă care folosește mișcarea și corpul și se adresează complexității umane, care are miza în expresie și are funcții ierarhizate. 

La un prim nivel, dansul este pentru toată lumea; la următorul, adresează lucruri importante și necesare. Corpul în mișcare, ca centru al dansului și coregrafiei, traversează paliere sociale, politice, iar coregrafia poate și trebuie să le adreseze. 

La nivel micro, pentru cei care se întâlnesc prima dată cu dansul, aș zice că este o artă care se centrează în om, în nevoile sale de exprimare  și în ceea ce este omul în mișcare. Și înseamnă și să ne trântim pe podea, însă trântitul se întâmplă cu un scop. Când ne trântim pe podea, învățăm ce înseamnă lucrul cu greutatea, sau e o unealtă ca să lăsăm să iasă anumite chestii din noi, să vorbim despre un anumit fel de a te uita la corp. 

Oamenii sunt făcuți să se miște, iar pentru mine este o întrebare continuă de ce mișcarea și dansul contemporan creează așa un disconfort. De ce oamenii când vin la cursuri zic „eu nu știu să mă mișc”. Ba știi să te miști, trebuie doar să înveți să scoți mișcarea aia la suprafață.

Cred c-ai zis chiar tu în alt interviu - că noi ca adulți suntem foarte condiționați, îngreunați de normele sociale, intimidați să fim adecvați într-un mod foarte inflexibil. Cred că poate dura foarte mult să spargi carapacea aia la început - cel puțin pentru mine așa a fost - și să treci peste rușinea și gânditul excesiv la cum arăți.

Exact. Înțeleg și nu înțeleg. Știu cum a fost condiționat corpul și, istoric vorbind, poți trasa dezvoltarea condiționării, dar este totuși așa o nevoie de bază --

Cred că e o nevoie pe care ne-am reprimat-o în felul în care funcționăm ca societate, nu mai ține de baza piramidei, e un lux.

N-ar trebui să fie. Ce încerc în cursuri este să modific exact asta - înțelegerea asupra dansului nu ca pe o chestie pe care n-o poți accesa, ci ca pe o chestie pe care o descoperi. De-aici încolo se pot deschide multe pentru tine. 

Chestia care a rămas foarte intens cu mine din cursurile tale, cred c-am și ieșit din sală la un moment dat să mi-o notez, pentru că mi se pare ceva profund necesar, a fost nu contează cum arată, contează cum se simte. Observi asta în persoanele cu care lucrezi? Crezi că se vede cum se schimbă mișcarea sau atitudinea individului cand începe sa se rupă de rușine sau de timiditate și să se concentreze pe cum se simte? 

Se simte în energie, în felul în care stai, în care privești, e o calitate pe care clar eu o pot vedea și tu o poți simți.  E dificil, înăuntrul nostru se petrec simultan foarte multe chestii. În momentul în care începi să filtrezi sau să alegi unde pui lupa, să fii conștient de sine și de cum te simți, se vede la nivelul feței, în gest, în siguranță, în asumare, în relații și în felul în care mergi pe stradă. În disponibilitatea ta de a te întâlni corp la corp cu alți oameni, de a te lăsa privit sau de a privi, în curiozitatea cu care vii la întâlnirea cu alți oameni.

Cred că și curiozitatea  e o chestie în care ne dăm drumul mai greu, e un concept pe care trebuie să îl reînvățăm - sau cel puțin așa mă simt eu.  

Nu-mi place să zic că trebuie, pentru că nu trebuie, de fapt și de drept. Pentru că venim cu istoriile noastre personale, iar eu nu pot să desfac o istorie personală în 5 ședințe sau într-un spectacol. Important e să ajungi să înțelegi unde ești și cum funcționezi cu ceea ce ești și cum te faci vizibil, te exprimi. Una dintre chestiile cele mai basic pe care le face întâlnirea cu dansul este că te ajută  să poți exprima mai clar, mai mult, conținuturile din interior - și iarăși subliniez că prin asta nu mă refer doar la emoții, ci la tot ce ține de ce suntem în interior. Eu nu fac neapărat o diferențiere între ce gândesc și ce simt, de exemplu. Sunt interconectate.

„Explic în detaliu și desfac mișcarea, ca ea să nu fie doar executată, ci făcută, pusă prin corp și înțeleasă.” 

Cum decurge un curs, sau o ședință din cursurile tale intensive pe care le-am tot menționat, pentru cei care nu a mai făcut asta până acum? Am observat că facem la început, de obicei, ca parte din încălzire, exerciții de ancorare și conștientizare a spațiului și a oamenilor din jurul nostru cu care lucrăm, ne ghidezi prin exerciții de improvizatie. Ne înveți - sau construim împreună - fraze de coregrafie. Dar aș vrea să îmi povestești din perspectiva ta.

Lucrurile astea se schimbă și în funcție de unde sunt eu și de ce mi se întâmplă mie, și în funcție de cum simt grupul. Spun mereu că  prima întâlnire trebuie să fie de getting acquainted, și cu tine și cu ceilalți. Este important pentru mine să creez un set-up, un context securizant, fără judecată, în care oamenii să se simtă bine - și valorizati și văzuți și în siguranță, ca să poată să facă această deschidere și să lucreze.

Cred că poate fi greu să convingi oamenii că e într-adevăr un context fără judecată, nu? Suntem atât de dezvățați să ne încredem că există spații în care chiar nu ar râde nimeni dacă mă împiedic sau dacă greșesc. 

Da, absolut. Ce simt nevoia să menționez apropo de asta e că eu nu am nevoie ca oamenii să știe dinainte, sau să vină spre dans cu niște preseturi mentale despre ce ar putea să facă sau cum să se prezinte, I don’t need them to perform. Așa ajungi la curs gata limitat de cum crezi că ar trebui să arate mișcarea, sau ce-ai văzut poate la alții și ți-a plăcut cum arată dar nu știi, de fapt, cum funcționează. Nu te lasă sa te uiți la ce există deja și la nevoia momentului. 

Ca să revin, cam așa funcționează prima întâlnire. Mă uit mereu foarte atent la oamenii care vin și, când construiesc cursul cu ei, fac asta ținând cont de ceea ce văd. Sunt grupuri pe care le simt cu o nevoie mai mare de a da afară, de-a se exterioriza, pe care le țin în chestii mai intense fizic. Sunt grupuri pe care le simt un pic mai așezate, mai reflexive, și atunci mă duc într-o direcție mai introspectivă, de a gândi despre ceea ce facem. Sunt grupuri pe care poți sa le mixezi. 

Dacă văd că oamenii sunt un pic mai reticenți și mai închistați, apăs un pic pedala mai tare pe a-i deschide și a-i disponibiliza. Dacă-i văd că au venit foarte disponibili, apăs un pic mai tare pedala pe a-i ajuta să se exprime. Îi văd că au nevoie să se gândească mai mult la ce fac? Atunci creez contexte pentru asta. 

Vreau foarte tare ca oamenii să lucreze corect pentru corpurile lor - corect însemnând sa nu își zăpăcească corpurile, să înțeleagă principiile de funcționare ale corpului. Imitația este un lucru extrem de bun, dar dacă nu e filtrată și e doar formală, nu rămâi cu foarte multe. Pentru că, în timp ce imiți, trebuie să simți, să întrupezi ceea ce simți, să treci prin propriul corp tot ce se întâmplă. Dacă pleci acasă și poți să zici c-ai reținut cinci mișcări date de Andreea Novac, pentru mine nu are vreo valoare. Aici chiar insist, explic în detaliu și desfac cumva mișcarea, ca ea să nu fie doar executată, ci făcută, pusă prin corp și înțeleasă. 

„Eu nu mă gândesc la ce fac neapărat în termeni de interdisciplinaritate, ci mai degrabă la a folosi tot ceea ce poate corpul să facă, iar asta înseamnă că nu mă limitez la mișcare.”

Cum de ai știut că dansul contemporan e pentru tine și nu alt tip de dans? Sau cum de nu balet? Crezi că are vreo legătură cu rigoarea și inaccesibilitatea baletului clasic? 

Am făcut și balet vreo 2 ani, după ce am intrat la coregrafie. Îmi plăcea corporal, dar nu rezonează cu ceea ce am eu nevoie sau cu valorile mele. Eu pun mare preț, și cred că e destul de clar, pe creativitate, self expression și pe toate lucrurile astea care nu țin neapărat de formă. Ce mă interesează pe mine ține mai mult de diversitate corporală și de limbaje sau mișcări care sunt adecvate unui context, dar nu oricărui context. Când lucrez la un spectacol mi se pare important să găsesc ceea ce e specific acelui spectacol, ce are nevoie el în termeni de limbaj, nu ceva general, universal. Dansul contemporan face asta. 

În octombrie au avut loc la Centrul Național al Dansului București avanpremiera și premiera Pretend we make you happy (Again), un spectacol intens, fizic, dar care generează energie și-o dă mai departe publicului. E o repunere în scenă a spectacolului tău de acum aproape 11 ani.  Cum de te-ai decis să faci asta? 

Spectacolul ăsta a ieșit la invitația CNDB-ului care a avut acest program de revizitare a unor spectacole mai vechi. Au chemat mai mulți coregrafi, care fie s-au uitat la ce au făcut în spate sau au făcut ceva nou. E un program cu și pentru studenții Academiei de dans și performance CNDB. Inițial îmi propuseseră să reconstruiesc, să revizitez un solo de-al meu, dar mi a fost foarte greu să-l transmit. Așa că am decis să iau Pretend, pentru că are o structură mai clară și mi s-a părut că mă pot uita la el din nou cu alți interpreți.  

Ai zis că a fost cel mai greu spectacol al tău, și că a refuzat să iasă. Care au fost cele mai dificile aspecte de gestionat? Cred că sunt curioasă în special de partea psihică și emoțională.

Au fost piedicile pandemiei: am început să lucrăm la el anul trecut din septembrie, până anul acesta în octombrie. L-am reluat de trei sau patru ori, se îmbolnăveau interpreții și trebuia să ne oprim. Apoi, două dintre interprete au plecat din București și a trebuit să aduc distribuție nouă. Când era pe punctul de a ieși, s-au accidentat. Am avut aceste hopuri continue și de fiecare dată când ne întâlneam, o luam de la capăt.

E un spectacol greu, în care interpretele trebuie să se țină una pe alta și să lucreze laolaltă, așa că, de fiecare dată când ne opream, trebuia să reajustăm totul. 

„Ce și cât poți face, artistic vorbind, dacă tot timpul te gândești: «Am de plătit chirie, vreau să fac ceva dar nu am unde, nu am cu ce»?” 

În octombrie, Centrul Național al Dansului a organizat, sub titlul Corpuri și povești (in)vizibile, tururi performative prin București, în care tu și alți coregrafi și performeri erați, pe rând, ghizi care povesteați participanților istoria dansului contemporan în România. Ai menționat la un moment dat în timpul turului elementul interdisciplinar în dansul contemporan. Și în Pretend se îmbină voce, dans și joc actoricesc. Voiam să îmi povestești despre asta: cum se întâmplă, cum funcționează, cum manipulezi elementul ăsta în procesul tău artistic? 

Eu nu mă gândesc la ce fac neapărat în termeni de interdisciplinaritate, ci mai degrabă la a folosi tot ceea ce poate corpul să facă, iar asta înseamnă că nu mă limitez la mișcare. Înseamnă că mă uit la interpreți și la puterile lor și lucrez cu asta. Pretend are toate componentele astea pentru că în varianta inițială din 2010 am lucrat cu actori și a fost un spectacol construit pe ceea ce aveau ei de dat. Atunci când l-am revizitat, am păstrat principiile de lucru de acolo și am încercat să le transpun prin corpurile și prezența fetelor. 

Vocea e o constantă în ceea ce fac, mă interesează mult și cuvântul și vocea. Iar apropo de proces artistic, e important pentru mine sa fiu provocată și să provoc oamenii. Pentru mine, munca unui coregraf este să ajungă la interpreți și să scoată din ei ceea ce vrea sa așeze pe scenă. Trebuie sa fie un proces reciproc, benefic pentru ambele părți.

În 2010, CNDB a pierdut spațiul de la Teatrul Național. În 2016, Vava Ștefănescu, manager al CNDB, anunța pe Scena9 că ați obținut Sala Omnia, care urma să fie transformată în sediul CNDB - un loc de creație și de repetiție, o sală modulară de spectacol. E 2021 și, în octombrie, Sala Omnia a fost temporar deschisă vizitatorilor în cadrul tururilor pe care le-am menționat mai sus. E un spațiu în semi ruină. Povestește-mi despre asta și ce ți-ai dori să se întâmple în viitor cu spațiul acesta.

Să o luăm cronologic: după ce pierde spațiul din Teatrul Național, pentru Centrul Dansului urmează o perioada de vreo doi ani, care este destul de blurry… Supraviețuire e tot timpul, dar atunci și mai și. Oamenii nu mai aveau unde să își prezinte lucrările sau spectacolele, unde să se întâlnească. E important să ne întâlnim, să împărtășim, și de asta apare sala provizorie (actualul sediu CNDB) de pe bulevardul Mărășești. Provizorie în sensul că e închiriată, pentru că am încercat și am răs-încercat să propunem autorităților diverse spații pe care să le luăm în folosință - am vrut chiar să construim. Existau planuri pentru un cub pe care sa îl amplasăm într-un spațiu dat de Ministerul Culturii. Însă nu s-a întâmplat nimic din toate astea și riscam să dispărem. Era nevoie să avem un loc cu care publicul să ne asocieze. Sala actuală e minimul necesar, iar Sala Omnia este această promisiune fantastică a unui spațiu pentru dans și al dansului.

Noi suntem, din păcate, dependenți de spațiu, nu putem face lucrurile oriunde, oricând. Felul în care arată spectacolele noastre se va modifica, pentru că în momentul în care ai o infrastructură, cât de cât, care să te țină, nu trebuie să te lupți tot timpul pentru supraviețuire. Până la urmă, ce și cât poți face, artistic vorbind, dacă tot timpul te gândești: „Am de plătit chirie, vreau să fac ceva dar nu am unde, nu am cu ce”? Omnia asta ar putea să facă, dacă se va întâmpla până la urmă: să aducă laolaltă, să ne facă vizibili și să ne dea o dimensiune, ca ce facem să aibă putere și consistență.

Sunt multe de făcut și Centrul Dansului a făcut și face în continuare cât se poate de mult cu foarte puținul pe care îl primește sau cu ce reușește să genereze, pentru că și ei aplică în stânga și-n dreapta. 

E greu să generezi și să păstrezi un public dacă apari și dispari într-o perioadă nedefinită de strădanie de a te menține.

Da, sunt suișuri și coborâșuri continue și extreme, care nu fac bine. Centrul Național al Dansului a fost înființat în 2004 și în 2006 am intrat în Teatrul Național. Abia ce ne așezasem, venea public și era efervescență. Aveam niște programe superbe: scriitori, fotografi, artiști vizuali, muzicieni, era super viu locul - și apoi iarăși pauză… În timp, oamenii uită și e firesc să se întâmple așa. Omnia, dacă și când se ridică - va da putere unei comunități. Eu am tot timpul comparația asta nesănătoasă cu ceea ce se întâmplă în Franța, Belgia, Olanda. Ce se vede acolo e complet diferit, cum circulă ei și ce propuneri au. Nu pentru că noi nu am avea artiști valoroși, ci pentru că sunt toate hiccup-urile astea.  

Păi, cam așa funcționează arta în România, nu?  Nu prea ai timp să inovezi, să revoluționezi, să te provoci, să rupi lanțul, când nu știi dacă o sa ai unde să repeți mâine.

Mie domeniul ăsta mi se pare foarte eclectic, iar asta ține mult de faptul că fiecare dintre noi a încercat să break loose. Toate preocupările noastre vin și din felul în care noi am înțeles că nu ni se oferă susținerea de care avem nevoie, dar noi trebuie în continuare să fim, să avem o voce. Fiecare dintre noi și-a căutat propriile portițe. Dar e frustrantă această așteptare continuă care te ține suspendat. Nu ai pământ ferm sub picioare și trebuie să te zbați și să demonstrezi continuu. E obositor și consuming în toate felurile posibile. Dar, în același timp, ăștia, câți suntem, că nu suntem mulți, we make it work, că nu avem încotro. 

În ultima vreme, pe lângă spectacolul Pretend we make you happy (again), ai fost unul din ghizii tururilor menționate mai sus, ții cursuri la CNDB, la Linotip și independent, și îți termini lucrarea de doctorat. Ce mai urmează pentru tine?

Plec în noiembrie la Iași să fac un spectacol. Sunt foarte puține structuri independente, dar m-a chemat Teatrul Fix, cu care am tot lucrat, iar Iașul mi se pare un oraș cu foarte mare potențial. 

Mă întorc în decembrie și intru într-o rezidență la Areal, unde vreau să lucrez un spectacol pe care l-am început în 2019 și pentru care am tot aplicat pentru finanțări, dar nu s-au întâmplat. Se numește Dance to keep you company și a pornit de la a sparge viziunea asta singulară a artistului sau a merge înspre un fel de autor colectiv. După ce a venit pandemia, l-am transformat și l-am imaginat ca pe un dans care care pleacă de la mine și, în funcție de nevoile oamenilor, călătorește din om în om. Pentru că suntem în continuare în pandemie, aș vrea să fac asta sub forma unor întâlniri de unu-la-unu sau în grupuri foarte restrânse  a cărei miză să fie mai degrabă calitatea interacțiunilor dintre noi. 

Ce frumos!

Aș vrea să fac ceva nu neapărat pentru scenă, ceva care să aibe o valoare imediată și directă pentru oameni. O experiență care nu schimbă lumea, ci schimbă pentru, habar nu am, cât o dura, calitatea celui cu care mă întâlnesc. Simt nevoia să fac ceva care să folosească. Iar asta o sa iasă în decembrie. 

Pentru anul viitor am aplicat cu niște proiecte. De exemplu, unul este despre epuizare, pentru că suntem toți în burn-out, rupți, și unul care să țină de recuperare. Acolo lucrăm cu psihologi, sociologi, medici și facem un context mai larg, unde artisticul se întâlnește cu științificul. Să vedem dacă iese.

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK