Film / Best of

Anul 2017 în 14 capitole de cinema

de Georgiana Mușat

Publicat pe 28 decembrie 2017

Majoritatea filmelor din lista asta au rulat de câteva ori în cinemaurile din România în cadrul festivalurilor de film (TIFF, Les films de Cannes à Bucarest, Festivalul filmului american independent) sau pe platforme de streaming online. Cele mai multe filme vor avea premiera oficială la noi în 2018, deci lista de-aici poate fi un preview pentru cei care încă nu le-au văzut.

Actori - Coronițele mele: Robert Pattinson + Nicole Kidman

Despre Robert Pattinson și vampirism s-a tot vorbit, iar oamenii par să nu-i mai uite trecutul. Cu toate astea, Pattinson deja își schimbase traseul de când a lucrat cu Cronenberg pentru două filme - Cosmopolis și Maps to the Stars. Rolul lui din Good Time (r. Joshua & Benny Safdie) e un rollercoaster de emoții și fizicalitate, un tour de force printr-un New York pandemic. Pattinson e Connie, fratele protectiv al lui Rick. După ce jefuiesc o bancă, numai unul dintre ei scapă de poliție. Ceea ce urmează e o cursă tentaculară prin care Connie ia în mod spontan toate alegerile greșite - ca într-un GTA, unde victimele și necazurile nu se mai opresc. Pattinson lucrează momentan cu Harmony Korine, Claire Denis și Olivier Assayas.

Nicole Kidman a jucat anul ăsta o grămadă: de la punkerița din How to Talk to Girls at Parties (r. John Cameron Mitchell) la guvernanta Martha din The Beguiled sau soția abuzată fizic din Big Little Lies. Am văzut-o ultima oară la Lanthimos, în The Killing of a Sacred Deer, unde joacă cel mai bressonian rol al său. Și cu ocazia asta a fost și premiată la Cannes.

Bătăi pe minut - 120

Act-up Paris. Efervescență. În toată lupta asta cu HIV, cu autoritățile și cu industria farmaceutică, doi băieți îndrăznesc să se iubească. Unul e infectat, altul nu. Filmul urmărește atât parcursul revoltei produse de Act-Up (boicotarea unor discursuri publice, marșuri și demonstrații împotriva sistemului farmaceutic și împotriva Guvernului francez care nu oferă soluții pentru oamenii infectați), cât și evoluția rapidă a relației lor și a bolii. Luptând în felul ăsta meschin cu timpul, băieții trăiesc totul foarte intens și fluid, împărțindu-se între voluntariat activist și dans prin cluburi. 120 BPM (r. Robin Campillo) e un must-see al acestui an.

Still din „120 battements par minute”

Call Me by Your Name

Probabil filmul meu preferat de anul ăsta, Call Me by Your Name (r. Luca Guadagnino) e un coming-of-age cu un subiect banal (fascinația sexuală a unui adolescent din Lombardia față de un american cu mult mai în vârstă decât el) regizat și filmat impecabil. La fel ca în precedentul său film, A Bigger Splash (2015), totul gravitează în jurul unor culori saturate, vii, care transformă natura într-o entitate erotică. De fapt, tot filmul este o meditație asupra ideii de frumusețe - cum altfel să pornești, decât de la greci și cum altfel să termini, decât cu niște părinți foarte progresiști?

Despacito - Lav Diaz + Albert Serra

Slow Cinema a dat două capodopere anul ăsta: The Woman Who Left (r. Lav Diaz) și La Mort de Louis IV (r. Albert Serra). Primul se referă la epopeea nocturnă a Horaciei, o femeie care caută să se răzbune pe un mafiot local pentru anii petrecuți pe nedrept la închisoare, iar al doilea e despre ultimele zile de agonie ale lui Louis IV, jucat de Jean-Pierre Léaud. Dacă Diaz se concentrează pe întâlnirile Horaciei cu oameni foarte diferiți, Albert Serra rămâne de la un punct doar în interior, în dormitorul muribundului, obligând și spectatorul să resimtă, aproape în timp real, degradarea fizică și mintală a lui Louis IV, Regele Soare.

Eduardo Williams

Eduardo Williams e un regizor pe care l-am descoperit anul ăsta, odată cu lungmetrajul său de debut, El Auge del Humano. Lumile lui Williams sunt la periferia dintre vis și realitate, iar protagoniștii săi sunt de obicei millennials care pierd vremea plimbându-se și discutând despre tehnologie și zodii. E un realism foarte frust aparent, sub carapacea căruia stau fâșii tot mai palpabile de suprarealism, în genul cinemaului practicat de Apichatpong Weerasethakul.

Still din „El Auge del Humano”

Feminism - Lady Macbeth

După ce e căsătorită cu un lord insipid, domnița Katherine trebuie să se obișnuiască cu noul său statut, care implică, cu mici excepții, o rutină statică și dureroasă. Aceea de a sta cât mai dreaptă și mai țeapănă în corset și rochii cu falduri. Statutul ăsta de bibelou începe să o enerveze, așa că în scurt timp începe să facă anarhie în conac. William Oldroyd nu numai că reușește să creeze o atmosferă poetică ce va aminti de Wuthering Heights (r. Andrea Arnold), dar face și un statement feminist puternic, alături de Florence Pugh, o actriță minunată.

Game of Thrones

Bilanț. Trecem în noul an fără Olenna Tyrell, Thoros of Myr, un dragon și Lord Petyr Baelish. Sezonul 7 a funcționat ca un crowd pleaser cu de toate: reîntâlniri, lupte și hârjoneli între mama dragonilor și Jon Snow. Toată acțiunea se comprimă și devine tot mai previzibilă, dar, să fim serioși, tuturor ne plac telenovela & plăcinta de porumbel.

Hong Sang-soo

În 2017, regizorul sud-coreean Hong Sang-soo a făcut două filme. Unul la Cannes cu Isabelle Huppert, La caméra de Claire, altul alb-negru, Geu-hu/The Day After, cu muza lui, Kim Min-Hee. Despre primul nu pot să zic nimic (decât că e posibil să fie la fel ca toate celelalte și să nu greșesc), iar pe al doilea l-am văzut la Les Films de Cannes à Bucarest. Cu toate că filmele lui Sang-soo sunt rohmeriene și ușoare ca o zi de vară târzie, The Day After își propune să vorbească despre trecerea timpului și felul în care percepțiile noastre despre ceilalți se alterează după o perioadă. Astfel, dramele alea gigantice din care nu poți să mai ieși devin după un timp glumițe de spus la un sake fierbinte, înainte să vină comanda de mâncare chinezească.

Interior, soare frumos

În secvența de final din Un Beau Soleil Intérieur, protagonista (Juliette Binoche), după un șir de întâlniri nereușite cu bărbați, ajunge la un ghicitor (Gérard Depardieu) ca să afle ce e de făcut. Nu numai că Depardieu o ia prin învăluire cu iubiți noi și vechi, dar o și încurajează în repetate rânduri să stay open, cu accent pe open, încercând să se auto-insinueze și el. Toată decelerarea dialogului și ping-pong-ul cu prim-plan-urile lor creează comic, la care se mai adaugă și genericul de final, dispus strategic ca un măr al discordiei.

Jeannette: L’enfance de Jeanne d’Arc

Probabil cel mai greu de vizionat film al anului, musicalul cu copilăria Ioanei D’Arc, Jeannette, e un experiment făcut de Bruno Dumont: o mână de copii care cântă pe un deal fără lip sync cântecele religioase, întrerupte constant de headbanging cu maicuțe și epifanii spontane primite de protagonistă.

K - Blade Runner 2049

E o secvență în Blade Runner 2049, după ce K. (Ryan Gosling) îi ia urma lui Deckard (Harrison Ford): K. se ascunde într-un vechi salon de concerte din Las Vegas, unde se declanșează tot felul de licăriri anemice cu foste reprezentații glorioase ale hologramelor (Elvis cântă prin jur, se dansează cancan etc). Tocmai aici Villeneuve și Roger Deakins fac magie: toate momentele de violență dintre personaje (trag în aer, se pândesc pe întuneric) se declanșează odată cu mișcările și sunetele defazate ale hologramelor, reușind să spună simultan informația de care era nevoie în narațiune (lupta dintre cei doi sintetici) și background-ul, care e mult mai ofertant: lumea veche a Vegas-ului e lumea unor holograme abandonate. Ceea ce schimbă până la urmă și ideea de nostalgie: nici măcar nu mai e vorba despre Elvis, ci de umbra plăcii fotografice a lui Elvis.

Still din „Blade Runner 2049”

Love Witch

O mostră rară de camp feminist - pe scurt, o vrăjitoare se mută într-un orășel și vânează toți bărbații cu o licoare magică. Regizoarea Anna Biller jonglează cu convențiile cinemaului american de gen și face un tribut al filmelor Technicolor.

David Lynch - Twin Peaks: The Return

Probabil că trișez cu Twin Peaks aici, dar ăsta e felul unic în care se prezintă noua serie, ca un film dispus pe mai multe capitole. Nu are sens să spun cât de multe aduce Lynch în televiziune cu minunăția asta și că mi-aș dori să scriu cândva o lucrare academică despre Twin Peaks.

Made in Romania

Cele mai vizionate filme românești de anul ăsta au fost, după cifre estimative (și fără alte comentarii): Octav (r. Serge Ioan Celebidachi) - 56.034 spectatori, Ghinionistul (r. Iura Luncașu) - 40.728, Un pas în urma serafimilor (r. Daniel Sandu) - 31.341, Aniversarea (r. Dan Chișu) -  5.189, Țara Moartă (r. Radu Jude) -  5.136, Marița (r. Cristi Iftime) - 3.506 și Ouăle lui Tarzan (r. Alexandru Solomon) - 2.082.

Probabil ce rămâne dintre filmele românești pentru mine din 2017: Ultima zi (r. Gabriel Achim), Fixeur (r. Adrian Sitaru), Țara moartă (r. Radu Jude), fiecare cu câteva rețineri din partea mea. Nu pot să trișez și să zic care-i favoritul meu pe 2018, dar pot să zic că, din ce-am văzut până acum, anul viitor va fi mult mai interesant: Soldații. Poveste din Ferentari (r. Ivana Mladenovic), Pororoca (r. Constantin Popescu) sau documentarul nou al lui Corneliu Porumboiu, Fotbal infinit.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK