Din pasiune pentru muzică și din dorința de a nu lăsa să se piardă momente unice din memoria sonoră a Timișoarei, Csaba Kalman înregistrează cu consecvență, din anii '90 și până azi, toate concertele locale la care are acces. Cu venituri și echipamente modeste, a construit o arhivă audio care, spune el, oferă „o radiografie concretă a ce s-a întâmplat în oraș în ultimii 30 de ani.”
L-am vizitat pe Csaba Kalman într-un cartier liniștit din Timișoara. Locuiește la parterul casei părintești, pe care o împarte cu una dintre surori și cu cățeaua lui, Daisy. Acolo are un dormitor și o cameră din care și-a făcut un veritabil depozit muzical: a burdușit rafturile și dulapurile cu aproape 8.000 de viniluri, în jur de 2.500 de casete audio și cam tot atâtea CD-uri & DVD-uri. Le-a trecut pe toate în cataloage scrise de mână și le ascultă în ordinea în care au intrat în colecție. În colțul lui de casă, muzica se aude nonstop din două boxe mari, cuplate la un DVD player cocoțat pe mobila din bucătărie, aproape de tavan. Se urcă pe scaun când vrea să schimbe CD-ul.
Ne așezăm la el în curte, în fața unui laptop vechi. Oprește muzica și ne pune, la întâmplare, câteva mostre din arhivă: Quo Vadis, Nu & Apa Neagră, Cooperativa, o trupă înființată în anii ’90 de „Castravete” (Doru Iosif), fost solist Pro Musica, sau Neurotica, înregistrată în ’92 la Casa Studenților:
Urmează o formație din Ungaria care a cântat „ceva jazz șamanic, foarte mișto”, la Teatrul Maghiar, sau o trupă israeliană care a făcut să răsune în Sinagogă muzica femeilor evreice din Yemen: „Pe asta n-a mai tras-o nimeni, de exemplu.” Îi audiem și pe Dominic Fritz, primarul actual al Timișoarei, cu colinda Silent Night, alături de corul pe care l-a dirijat, și pe fostul edil, Nicolae Robu, cu o piesă a trupei maghiare Omega, interpretată la chitară și voce într-una dintre edițiile StudentFest. „Robu cânta într-o formație rock pe vremuri”, ne spune arhivarul. „Uite, tipul ăsta a fost în trupă cu el și apoi a cântat pe stradă, pentru bani. Asta e trasă în Piața Alba Iulia.”
Toate acestea se numără printre cele aproape 2.000 de fragmente de istorie audio care fac arhiva lui cu adevărat specială. De peste 30 de ani, Csaba înregistrează orice concert sau audiție la care poate ajunge. Imprimate la început pe benzi și casete, apoi în format digital, înregistrările sale compun o radiografie sonoră a orașului. Multe sunt unicat, precum jam session-urile de blues & jazz din anii ’90.
Într-un fel, această preocupare i-a venit firesc. Din cei 58 de ani pe care i-a împlinit, 20 i-a petrecut ca arhivar într-o fabrică de pantofi. Asta i-a influențat mult misiunea pe care a început-o fără să-și propună: aceea de a nu lăsa să se piardă momente muzicale din istoria locală. Am aflat despre ea acum doi ani, când „Arhiva de Sunet” l-a invitat să vorbească într-un proiect despre scena de jazz din Timișoara. A adus atunci și prima înregistrare făcută cu reportofonul, la mijlocul anilor ’90: o lecție pentru școală spusă cu voce tare de sora lui cea mai mică, cu care locuiește acum. „Era în clasa întâi și repeta la istorie. Făcea bâlbe, spunea tot felul de aberații și mi-a plăcut, că era haios”, ne povestește Csaba când îl vizităm. „Cu ea am testat aparatul.”
Arhiva lui Csaba nu se oprește însă la Timișoara. Ani la rând, a mers în tabere de folclor maghiar din Transilvania și Moldova, unde a înregistrat muzicieni tradiționali. Pentru a putea participa la ele, a învățat să cânte la fluier. În camera unde doarme, are o gurdună – un instrument de percuție cu corzi, pe care i l-a făcut un meșter din Valea Ghimeșului (Harghita), o tobă din trunchi de copac, comandată tot din Secuime, cavale țărănești și blockflote. În cealaltă cameră, mai are o colecție aparte: în jur de 150 de palete de ping-pong, toate făcute de el. Joacă tenis de masă de 50 de ani.
Cu o seară înainte, ne-a dus, de altfel, într-un parc unde se duelează des cu paleta. Apoi am mers la Casa Studenților, să ascultăm o trupă de metal alternativ din Italia. De la el de acasă, am ajuns la un alt concert în aer liber, al unei trupe locale de pop-rock. Rămas fără venit din 2009, Csaba merge doar la audiții gratuite sau unde e lăsat să intre fără bani. Îl recunoști ușor: are o barbă stufoasă, plete ondulate și poartă mereu cu el un scaun pliabil și kitul de înregistrat. Se instalează fără să deranjeze și-și face treaba în tăcere. „Cei de la [spațiul] Scârț chiar au făcut un afiș pentru un eveniment în care m-au caricaturizat cu scăunelul și cu microfonul.”
L-am rugat să ne povestească cum a început să lucreze la arhiva lui sonoră, cum a organizat-o, ce criterii de selecție are și ce înseamnă pentru el.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
***
„Unde e haos, fac ordine”
M-am născut în ’68, într-o familie de muncitori. La liceu n-am intrat nici la treapta întâi, nici la treapta a doua. L-am făcut la seral. Taică-meu făcea teracote la ICRAL și am mers și eu acolo să muncesc, pe la șaișpe ani. După aia am fost în armată și apoi m-am angajat la maică-mea la serviciu, la fabrica de pantofi Guban, unde se eliberase un post de arhivare. Am lucrat acolo 20 de ani, până în 2009, când ne-au dat pe toți afară. Arhivare într-o fabrică înseamnă să preiei actele, să le înregistrezi, să le dai numere, să le pui pe categorii. Nu-mi plăcea munca cu actele, dar eu sunt Capricorn, iar Capricornii sunt cu ordonarea. Unde e haos, fac ordine.
În paralel, colecționam casete și discuri. Am început cu casete, după ce mi-au cumpărat ai mei un radiocasetofon Sharp. Imprimam de la radio, pe la începutul anilor ’80, apoi au apărut centre de înregistrări de unde luam muzică serioasă, Pink Floyd și altele. După câțiva ani, mi-am cumpărat un pickup și am început să colecționez și discuri. Luam din magazin, de la Electrecord și era și piață de discuri în Parcul Botanic, toată crema era acolo. Aduceau din Serbia, uneori mai primeau din Germania. Ăștia care colecționam discuri făceam schimburi între noi și le imprimam pe casete.
Ascultam Radio Național, unde aveau emisiuni Florian Lungu și Pittiș, sau posturi sârbești, care erau absolut demențiale. Așa mi-am făcut educația muzicală înainte de ’90. Ascultam tot ce nu era „Cântarea României”. Eram generalist: ascultam muzică simfonică, new wave, synthpop, rock, jazz. Sârbii erau atunci „Anglia Estului”. Tot ce apărea în Occident apărea și la ei. Îmi amintesc că la sârbi se dădeau Foreigner și ACDC, iar despre ACDC se spunea la noi că e prea dură și lezează morala. E amuzant, pentru că astăzi ACDC pare atât de plăcut față de demonismele care au apărut ulterior.
În paralel, erau și festivaluri în Timișoara, precum TimRock, și se mai țineau concerte la Sala de Marmură, la Casa Tineretului și la Casa Studenților. La Grădina Bănățeană, lângă Bega, se întâlneau să socializeze ăștia cu muzica rock. Am intrat și eu în gașca lor. Apoi, în anii ’90, în paralel cu ce era până atunci, și-a făcut locuri noua generație și a început să apară seria de jam session-uri. Se țineau la Casa Armatei, la Clubul IPL, la Pod 16. În ’91 sau ’92, am plătit pe cineva care filma la nunți să-mi înregistreze și mie o casetă video cu un concert de la Clubul IPL. O am și acum. În ’92, am organizat eu un jam session la Casa Studenților și l-am înregistrat cu un magnetofon.
Apoi am primit un reportofon de la sora mea. Am două surori: una cu doi ani mai mică, cealaltă cu 20 de ani mai mică. Prima s-a mutat în State și mi-a trimis un reportofon cu casetă, prin ’95. Se deschisese Clubul Crossroads, unde erau jam session-uri și concerte de blues rock și unde se adunau din ăștia de-ai noștri. Am început să înregistrez acolo cu reportofonul. Voltaj, Quo Vadis și în ce mai erau implicați membrii acestora, că făceau tot felul de combinații. Mai veneau să cânte cu ei unii plecați în Germania, iar jam-urile erau absolut fantastice. Crossroads s-a închis după câțiva ani, că aveau probleme cu vecinii, și totul s-a mutat la Casa Tineretului, unde s-a deschis Clubul Gong. Împreună cu Pod 16, primul club de jazz, acestea au fost atunci principalele motoare ale orașului.
„Alegeam doar ce mă atingea foarte tare”
M-am gândit că se întâmplau atât de multe chestii faine și era o durere să se piardă. Se pierduseră atât de multe lucruri mișto în anii ’70 pentru că nu au fost înregistrate, tot vorbea lumea despre ele. Atunci trăgeam doar ce conta pentru mine afectiv, că era scump. Nu înregistram ca acum, la ordinea zilei, selectam foarte serios. Treceau pe lângă mine o grămadă de chestii, dar alegeam doar ce mă atingea foarte tare. Eram prăpădit financiar și nu-mi permiteam să cumpăr atâtea casete. Una de proastă calitate, Owo, costa 60 de lei, iar alea germane erau 100-150 de lei. La un moment dat, niște prieteni din București care trăgeau interviuri pe casete le vindeau la prețuri de nimic după ce le foloseau și am început să cumpăr de la ei.
Pe la începutul anilor 2000, patronul de la Gong, care mă mai lăsa să intru pe gratis, văzând că înregistrez, mi-a arătat un minidisc și mi-a zis că era mai bun decât ce aveam eu. Mi-am cumpărat unul și am început să trag cu el, că era mai fidel. Era destul de primitiv, nu puteam să descarc de pe el. Trebuia să plătesc pe cineva să facă asta, să transforme înregistrările în mp3-uri și să le pună pe CD-uri. Am tras cu minidiscul până s-a stricat, vreo patru-cinci ani. Atât de mult am tras, că s-a dus numărul valabil de înregistrări. Chiar când mă gândeam să-mi iau altceva, un prieten de-al meu, Sașa Bota, un muzician absolut genial, mi-a dat un [recorder] Zoom. Stocam înregistrările tot pe CD-uri, că n-aveam calculator; doar de vreo 10 ani am. Abia mai târziu le-am pus pe harduri, ca a doua variantă de stocare.
La început, mergeam ori de câte ori se întâmpla ceva. Era câte un concert o dată sau de două ori pe săptămână, după aia așteptai mai mult timp până să apară altul. Nu e ca acum, când merg aproape zilnic la ceva. Participam la tot ce-mi plăcea, dar în măsura în care îmi permiteam. Au fost o grămadă de evenimente la care n-am avut bani să particip și n-am participat.
„Am învățat să cânt la fluier”
Vara, mergeam cu toții în Vama Veche. Odată, cânta pe plajă un individ care m-a lăsat cu gura căscată. Am intrat în vorbă cu el, am aflat că e din Râmnicu Vâlcea și că pe vremuri făcuse parte dintr-o formație: Pasăre de cursă lungă. Mi s-a părut fantastic ce autentic era. Era pe vremea când se deschisese clubul Gong și l-am invitat să cânte acolo, pentru că patronul îmi era prieten. Mai era cu cineva și cântau un folk-rock progresiv. I-am adus în câteva concerte, care au fost cu sălile goale. Au venit doar rudele, dar important e că am înregistrat lucrurile alea și au rămas. Am fost și în câteva ture de înregistrări la ei acasă, în Râmnicu Vâlcea, unde am mai descoperit un muzician fantastic. Trimisese o mostră pe vremea când avea Pittiș emisiune, dar a trecut neobservată. Mie mi s-a părut absolut grozav.
Am mai fost în tabere de folclor, în mare parte maghiar, unde participanții învață dansuri populare și să cânte. Eu m-am dus pentru lăutari. [Organizatorii] culeg muzicieni tradiționali din zonă și ai șansa să-i vezi pe viu. N-ai unde să-i vezi altundeva. E o atmosferă absolut fantastică. Am fost în vreo șapte tabere din Transilvania și Moldova. A trebuit să mă înscriu la cursuri de instrumente ca să-mi justific prezența. Am învățat să cânt la fluier. Cochetam oricum cu asta, dar miza era să fiu acolo ca să pot înregistra. Învățasem înainte să cânt la blockflote, inspirat de cântăreții stradali din anii ’90, care erau absolut senzaționali, și de vocalul de la Survolaj, care cânta și el la blockflote, dar în stilul mai agresiv, occidental.
„Eu sunt un generalist”
Unele înregistrări din arhivă sunt bijuterii. Cam trei sferturi din lucrurile pe care le-am adunat sunt unicate. Jam session-urile, de exemplu, sunt irepetabile. Acolo nici nu mai contează calitatea înregistrării, sunt doar o mărturie a momentului. Dacă urmărești arhiva în ansamblu, ea vorbește fără să vrei despre oraș, este o radiografie concretă a ce s-a întâmplat în oraș în ultimii 30 de ani. Nu am ales conștient să fac asta, pur și simplu nu m-am oprit. Adică nu s-au oprit evenimentele care trebuiau consemnate.
Acum am stocare nelimitată, pot să înregistrez și chestii care nu-mi plac foarte tare și să văd apoi dacă le păstrez sau nu. Tot ce e sunet acceptabil intră în schema mea. Ăsta e filtrul. Conținutul arhivei e în funcție de personalitatea mea: eu sunt un generalist. Poate să fie din orice gen, doar să nu fie de prost gust. Nu îmi plac, de exemplu, metalele foarte agresive, vibrațiile care simți că-ți fac rău. Au fost unele trupe de metal extrem de la care pur și simplu îmi bâzâia capul. Nu de la sunetul puternic, ci de la ce emiteau ei: neliniștea. E important să nu mă deranjeze. Cu o stare neutră sunt mulțumit. De la neutru în sus. Când îmi place ceva, simt o bucurie interioară. Dacă muzica te poate face să te simți bucuros, atunci e OK.
Când merg undeva, am cu mine o gentuță cu microfonul, cu carnețelul unde îmi notez datele cu cine cântă, cu aparatul de înregistrat, cu baterii – pe care le încarc cu o seară înainte, cu trepiedul, cu prelungitorul. Uneori, mai fac și fotografii; am un aparat foto pe care l-am primit de la soră-mea din State. Mai am un scăunel pliabil, pe care îl folosesc de la începuturi, îl am nonstop cu mine; acum sunt la al doilea, dar e identic cu primul, l-am luat din târgul de vechituri. Îl folosesc din comoditate, că n-am chef să stau în picioare și pentru că am nevoie de autonomie, să pot să mă așez oriunde.
Când nu știu ce va fi exact, stau un pic să văd dacă merită să imprim. Dacă consider că merită, îmi caut un loc unde sunetul e potrivit și, dacă e posibil să se vorbească în jur, să nu se vorbească prea tare. În general, caut să fiu mai izolat. Dacă nu se poate, pun prelungitorul la trei metri. Uneori, ca să nu fiu deranjat de discuțiile din jur, îmi pun niște bețe de cort pe trepied, ca să-l înalț la doi-trei metri înălțime, mai ales la evenimentele din spațiul public.
La evenimentele publice, din piețe, nu e nevoie de acord ca să înregistrezi, iar în săli, dacă au o problemă, organizatorii anunță că e interzis înregistratul sau fotografiatul. Altfel, nu le cer acordul. Doar la chestii specifice, cum ar fi la filarmonică, la operă sau la concerte cu artiști cunoscuți trebuie să ceri acordul. Uneori, când e un concert într-un cadru mai intim și muzicianul vede că mă pun în fața lui, atunci îi cer acordul.
„Dacă nu o făceam sistematic, nu ieșea”
Înregistrez integral, apoi fac o editare. În general, las tot concertul, doar tai bucățile inutile, pauze de vorbe și așa mai departe. Editez cu Sound Forge, am învățat să-l folosesc cât să tai și să mai corectez puțin sunetul. Nu profesionist, doar cât să se audă bine în căștile mele. Pentru editat, îmi iau jumătate de an sau un an și fac doar asta, în fiecare zi. Nu mai citesc, că atunci când sunt acasă, citesc. De exemplu, am editat tot ce aveam înainte de pandemie în aproape un an. Dacă nu o făceam sistematic, nu ieșea.
La fiecare înregistrare, notez anul, locul, artistul și, pe cât posibil, componența trupei. Nu m-a interesat să notez alte detalii, pentru că nu sunt poet sau jurnalist. La început, când nu știam că o să dureze pasiunea asta, la anumite înregistrări nu-i întrebam pe muzicieni cum îi cheamă. Așa că a rămas doar imprimarea respectivă cu numele formației, data și locul. Mai târziu, mi-am dat seama că e important să fac și ăsta, pentru că trebuie să intre în memoria colectivă exact ce s-a întâmplat acolo, cu toate datele.
Împrimările făcute de mine le am puse separat doar pe hard. În rest, casetele audio, CD-urile și DVD-urile sunt puse împreună cu restul materialelor pe care le colecționez. Am digitalizat casetele cu un an înainte de pandemie, pentru că sunetul de pe ele își pierde calitatea în timp.
Am dat câte un număr tuturor materialelor pe care le am, nu doar imprimărilor mele. Le-am pus în ordinea intrărilor. Am două tipuri de cataloage. Într-unul, la numărul cutare de CD, e scris tot ce conține CD-ul. În celălalt, cauți un nume, Deep Purple să zicem, și ai toate numerele de CD-uri pe care apare Deep Purple. Am făcut cum am învățat la serviciu.
Acasă, muzica merge nonstop când nu mă uit la vreun film. Merge de la un album la altul. Le ascult în ordinea în care au intrat și notez ce am ascultat. Sunt albume oficiale, nu ce am înregistrat eu. Ce se aude acum e la prima ascultare. Până să le ascult pe toate, cred că mai durează vreo 10-15 ani.
„Dacă e cineva curios, poate să vină la mine să asculte”
De când ne-au concediat, nu am niciun venit, dar mi-am făcut un mod de viață în care nici nu am nevoie de asta. Mă descurc foarte bine. Am pus deoparte niște bani din salariul minim pe economie de când lucram, pe care mă străduiesc să-i cheltuiesc în cât mai mult timp. Plătesc un pic pe curent, pe mâncare, în rest trăiesc în frig, fără apă caldă, dar sunt mulțumit cu asta. Mi se pare mult mai ușor să fac așa și să ajung la rezultatul de a fi liniștit decât să mă zbat să am toate lucrurile de care aș avea nevoie.
Faptul că nu merg la concertele care sunt pe bani e iarăși OK, pentru că sunt destule în rest. Uneori, mă mai invită muzicienii când vor să mă aibă acolo. La clubul Nemesis, de vreun an și ceva, patronii au amabilitatea să mă invite la orice eveniment pe gratis, pot să particip la ce îmi place. Dar dacă aș avea intrare liberă peste tot, arhiva s-ar amplifica de 20 de ori.
Ea e încă în desfășurare. Cât o să trăiesc și o să am aparatul, o să fac asta. Nu mă stresez că trebuie să plasez undeva înregistrările. Deocamdată stau bine aici și dacă e cineva curios, poate să vină la mine să asculte. Cel mai simplu și cel mai spectaculos ar fi să le pun pe net, să fac un site, dar vreau să fie în siguranță. Țin la drepturile de autor atât pentru trupe, cât și pentru mine, chiar dacă n-am pretenții financiare. Ideal ar fi să ajungă la o instituție publică, ca să rămână pentru toată lumea și să nu se risipească aiurea.
