Cum poate arăta arta când în față nu ai o pânză, ci doar natura?

E întrebarea la care au răspuns participanții la tabăra de land art SHILA 2022, desfășurată pe platoul colinar al Dealului Cerului, în apropiere de Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, și organizată de Archaeus Foundation.  

În luna septembrie, timp de 10 zile, artiști, arhitecți și muzicieni au lucrat în echipă pentru a crea șapte lucrări de land art. Pentru scurt timp, lucrările au putut fi vizitate chiar în locul unde fuseseră create. Mai apoi, în noiembrie rezultatele taberei, sau, mai exact, fotografii și reflexii ale rezultatelor, au fost aduse în Timișoara, via expoziția SHiLA 2022 Coexisting with(in) nature.

Mai întâi, foarte pe scurt despre land art.

Forma asta de artă contemporană presupune intervenții care pleacă de la și se folosesc de peisajul natural, ca să accentueze sau să comenteze asupra conexiunii oamenilor cu natura. Mișcarea își are originile în anii ’60 în Statele Unite, și a fost foarte populară mai ales în anii ’70. 

Acum revenid la SHiLA.

Scopul programului a fost să exploreze relația dintre arhitectură, artă și muzică, să stimuleze dezbaterea asupra rolului artelor vizuale în natură și să găsească noi mijloace de a depăși barierele interdisciplinare. Tema: legătura cu natura. Regula de muncă: să folosească doar materiale găsite in situ.

Cum relația noastră cu natura mi s-a părut mereu o temă fascinantă am vrut să văd ce se întâmplă când apelezi la ea, nu ca la o sursă de hrană sau relaxare, ci ca la un spațiu creativ cu care să intri în dialog. Despre asta, dar și despre șansele land art-ului la noi sau cum s-a desfășurat tabăra de la Dealul Cerului,  am discutat  cu directorul de program Marius Miclăuș, Arhitect și Lector la Facultatea de Arhitectura și Urbanism - Universitatea Politehnică Timișoara.

În această rezidență au colaborat artiști, arhitecți și muzicieni, cum a fost această muncă de echipă multidisciplinară?

Marius Miclăuș: Din punct de vedere curatorial, tu ca artist trebuia să percepi o dată relația cu ceilalți pe care nu-i cunoști. Asta a fost un challenge la care am ținut foarte mult, tocmai ca să forțez cumva această limită. S-au întins niște nervi acolo. Îți dai seama că n-a fost așa roz dintr-o dată. Dar, pe de altă parte, e și dimensiunea asta a naturii, cum vezi tu natura prin prisma oglinzii interioare.

Call-urile au fost doar pentru arhitecții, pentru că după ce au aflat de proiect Universitatea din Eger (Ungaria) și cea din Novi Sad (Serbia) au zis: E extraordinar, nu prea se mai face land art în centrul și estul Europei, așa că vrem să venim neapărat. Așa că am avut un profesor de la fiecare universitate și ei și-au adus asistenți, trei studenți fiecare. L-am mai avut pe Ionuț Dorobanțu [n.r.: Lector universitar doctor care predă chitara clasică la Universitatea de Vest din Timișoara].  de la Facultatea de Muzică care a venit cu doi studenți, cei patru arhitecți și eu, tot din direcția arhitecturii. Curator a fost Cristian Frias și Germina Ion s-a ocupat de partea de producție cu încă două fete. [n.r.: Cristian Frias este un arhitect chilian, cu o experiență de peste 20 de ani în proiecte culturale la intersecția dintre artă, design, arhitectură, urbanism, peisagistică și ecologie, iar Germina Ion este director producție și project manager cu experiență în zona culturală.] Și voluntari. Și mama mea, pe care am luat-o să ne gătească și care e acum foarte încântată că are prieteni artiști. 

Rezidența a avut loc în septembrie și cred că a fost foarte bine că am pus zece zile, pentru că în primele trei zile nimeni n-a desenat nimic și toată lumea voia să plece acasă, pentru că a fost frig și a plouat. Am simțit că trebuia să șlefuiești niște porozității de tip interior, artiștii spuneau ce trebuie să lucrez eu cu arhitecții?, iar arhitecții spuneau eu aș vrea să lucrez corect cu artiștii, dar nu prea găsim punți de legătură. Vorbesc de orgolii direct.

Am vorbit după aceea cu profesorii de la arte și mi-am dat seama că artiștii nu lucrează niciodată în echipă. Toate proiectele sunt individuale și există un fel de piedestal pe care-l construiești și pe care te urci în toți anii ăștia. Tu ești unicul și marele creator. Și apoi depinde cât de deschis ești și cât de poros ești la intențiile celorlalți. De fapt asta e dimensiunea pe care și-a propus-o programatic proiectul.

Eu și Cristian știam de intenția asta, dar nu puteam să o punem pe masă. I-am lăsat să vedem cum se întâmplă și să coexiste. Această coexistență într-o tabără unde nu ai vecin decât un cerb, doi iepuri și o vulpe și primul sat e la 5 km, nu e ușoară. Dacă pleci din oraș trebuie să fii cumva de-al naturii. Să simți, să te bucuri de un sunet de apă, de râu, de soare.

Au fost ore de discuții, multe întrebări, multe nedumeriri. Au fost și foarte tineri unii dintre ei și n-au avut experiența asta a naturii, să stai 10 zile rupt de orice contact. E o penitență, până la urmă [râde]. Am avut și 4 grade noaptea și unii au dormit în cort. A fost un challenge și asta. Dar, pe de altă parte, cred că l-au depășit.

Simți că participanților le lipsea conectarea cu natura?

Da. Conexiunea s-a produs după ce am făcut două ture pe tot terenul, care are 9 hectare. Ai și pădure și livezi și pășune și izvor, în fața casei, în spatele casei. Grădini, curți. Cred că așa s-au legat lucrurile. Echipele au fost mixte, formate musai dintr-un arhitect, artist și muzician. Au fost patru echipe și două lucrări individuale.

Toate echipele trebuia să aibă câte o persoană din fiecare domeniu, plus muzician, pentru că toate filmele au muzică proprie, iar fiecare lucrare are un film. Pe de altă parte, era musai să lucreze arhitecți cu artiști și să fie din țări diferite. Eu credeam că o să lucreze în echipe după ce o să înceapă să se știe unii pe alții. Poate că a fost și asta, dar a fost mai ales în funcție de loc. Au ales locul unde voiau să intervină. Am discutat vreo 7 locații, am realizat că, uite, s-ar putea lucra în astea 4-5 locuri și atunci ei s-au coagulat în jurul locului. Locul a dat tonul.

Cum ați selectat locurile?

Participanții au selectat. Noi am făcut o hartă cu tot terenul și fiecare a propus unul, două, trei locuri. În total au ieșit vreo 7 sau 8. Le-am discutat pe fiecare, ca să vedem ce potențial au. Aici se punea problema dacă alegi un loc mai sărac și tu cauți să-i crești prezența sau alegi un loc care e prezent deja, ca să interoghezi relația lui cu celelalte locuri sau cu peisajul. Așa, de exemplu, s-a născut megafonul, o instalație care ascultă sunetele, dar și vede, și focalizează și produce sunete - ecou, de fapt. Megafonul nu are niciun șurub, toate cele trei picioare ale lui stau ca o structură unul în altul, pe principiul podului lui Da Vinci. Amfiteatrul în care se află și care îl pune în valoare este o intervenție care o să dispară. Probabil la anul n-o să mai fie. Acolo e un mix între instalație și acțiune de land art.

Pentru că sunt realizate cu elemente naturale, cele mai multe dintre lucrări se vor degrada complet într-un an, până la a nu mai exista deloc. Cum v-ați împăcat cu ideea de perisabilitate a lucrării - că într-un timp extrem de scurt ceea ce faceți n-o să mai fie prezent?

Relația asta cu timpul a fost o dimensiune pe care am urmărit-o. Noi, ca arhitecți, lucrăm mult cu materiale și vedem cum se transformă în timp. A face o casă care să arate bine în timp nu e ușor. Pe de altă parte, un artist care pune mai presus durabilitatea decât acțiunea pe care o face sau modul în care vede lucrurile... Hai să spunem că poate e acolo și o umbră destul de consistentă de orgoliu și trebuie să se obișnuiască cu gândul ăsta: că dispare. Ce rămâne?, aici e întrebarea. Asta e una din dimensiunile filosofice ale acestui tip de proiect, care, personal, mă interesează, pentru că noi trecem repede mental dintr-o acțiune în alta. Întrebarea este cu ce rămâi sau ce ai conștientizat din toate experiențele astea. 

Tu cum îți răspunzi la întrebarea asta?

Mie îmi place foarte mult această privire serenă: că, de fapt, asta este. E un fel de meditație până la urmă. E mai important nu rezultatul, ci traseul pe care-l faci, și cum îl faci, cât de conștient ești. De exemplu, Hidden Garden a fost concepută în funcție de ce a găsit echipa pe teren. E un teren destul de mare, sunt vreo 130 de metri pe 40-50 de metri și fetele au făcut totul doar cu corpul lor. Tot ce a rezultat e un action. Totul e iarbă călcată. Și au așezat câteva țigle sparte, care e tot pământ, dar transformat prin intermediul focului. Filmulețul are integrat în muzică sunetul pașilor pe țiglă. Și e un proiect care nu se mai vede, gata, a dispărut. A fost și a plecat. Foarte rapid.

Cel mai prezente sunt instalația cu megafonul, care o să rămână acolo și probabil că la anul o să-i facem un alt suport, și Catedrala, unde se vede mai multă arhitectură. Toate lucrările au folosit centrul. Și nu am discutat despre subiectul ăsta. Cumva natural, fiecare s-a perceput centrat, ca un fel de axis mundi, dacă vrei, în lucrări și în natură. Asta ridică niște semne de întrebare și poate chiar dă niște răspunsuri în ceea ce privește modul în care a reflectat natura fiecare, ca artist.

Salamandra e singura lucrare care nu e centrată. Cum s-a născut?

Prima dată când am dat turul terenului a început să plouă. Coborând în pădure, am găsit mai multe salamandre care ieșiseră la plimbare. Salamandra salamandra este o specie pe cale de dispariție în Europa, dar în rezervație se pare că trăiește bine mersi. Și foarte rapid s-a născut tema asta: ce-ar fi să generăm o lucrare care să susțină ideea de coexistență a salamandrei cu pădurea propriu zisă în care trăiește? După aceea, s-a mai născut un subpunct al acestei abordări. Salamandra Salamandra produce un fel de acid pe piele, pentru protecție. Această salamandră la scară mare (lucrarea are vreo 3 metri lungime) pune și problema faptului că acidul protejează și animalul și natura. Practic, te imersează în tema protecției. Lucrarea s-a născut foarte simplu: florile de nap galben erau foarte prezente. Le-ai luat și le-ai așezat într-o compoziție, dar super efemeră. În trei zile n-au mai fost. S-au uscat, și-au pierdut culoarea și au dispărut pur și simplu.

V-a părut rău?

Nu. În întrebarea ta este o chestiune pe care eu o urmăresc tot programatic: atașamentul. În arhitectură este foarte prezent atașamentul față de lucrările pe care le faci. Te duci și le pozezi, faci curat numai să iasă bine în fotografii. Mergi pe șantier și dacă nu ești plătit. Și artiștii au acest atașament. Nu orice artist îți dă o lucrare, trebuie să-l cucerești cu ceva. Chiar dacă o plătești. Lasă ceva înăuntru. Eu zic că nu e foarte bine să fii atașat așa. Stratul ăsta a fost prezent în această rezidență, pentru că a face land art înseamnă a te detașa dinainte de ce urmează să faci, tocmai pentru că știi că va dispărea foarte rapid. Nu va rezista în timp.

Tu ai văzut cât ați stat acolo dacă natura a răspuns cumva la prezența voastră? Ai simțit că se schimbă mediul în relație cu voi?

Fotografiile făcute de Marius Vasile cu drona au fost realizate după o perioadă în care am avut ploaie zilnic. În ultima zi în care lucrările erau gata a ieșit soarele. Sunt niște filmări deasupra norilor, niște cețuri care vin de peste râu. Chiar trebuia să fie generoasă natura ca să-ți ofere toate acestea. Ni le-a pus pe tavă, practic. Și asta ne-a ajutat foarte mult. Eu simt că locul s-a bucurat de aceste experiențe, până la urmă.

Cum a apărut lucrarea Catedrala?

Catedrala are o poveste interesantă. Prima schiță a făcut-o un artist de 19 ani, sârb. A spus: spațiul ăsta e foarte special, e ca o catedrală, hai să punem 12 apostoli. De aici a plecat. Am zis: Bine, dar, uite, e o coexistență și între apostoli. Există un centru al lor. Hai să vedem dacă am putea să-i facem cumva să simți relația dintre ei. Și relația acestei structuri cu spațiul. Practic, scalezi obiectul și trebuie să vezi ce se petrece în interior. Atunci a apărut tema asta a țesăturii, care produce o mandală și care are un centru care nu există, de fapt. E un vid. A durat 3-4 zile până s-a copt. Dar acolo e mai mult arhitectură. Sunt 400 de metri de fire de bumbac. Artistul mi-a zis în prima zi: eu nu am cum să lucrez cu un arhitect, pentru că eu nu sunt arhitect și nu văd lucrurile cum le vede el. În ultima, mi-a zis că o să încerce să aibă în toate lucrările lui un arhitect, pentru că și-a dat seama că-i structurează munca și îi pune întrebări cheie în ceea ce privește execuția.

Care a fost procesul de lucru la Perpetuum Mobile: O împletitură. Cât a durat?

Este împletitură ce formează un fel de roată karmică, realizată de două artiste din Serbia și o arhitectă din România și cu Călin Stoian la soundwork. E un touch destul de intim în ceea ce privește relația cu natura. Iei un produs al naturii, părul, și-l ordonezi.

E, pe de o parte, tema fulgului de nea, care vine, pleacă, se topește, nu-l mai vezi, iar efemeritatea e integrată. Pe de altă parte, e și tema ciclicității în relație cu natura, cu nașterea, viața, moartea - inclusiv tot ce înseamnă primăvară, vara, toamnă, iarnă, și din nou primăvară.

Cum vă uitați la ideea de a-i aduce în proiect și pe localnicii din zonă?

Pe localnici îi implicăm deocamdată în sensul că cumpărăm de la ei mâncare cât suntem aici. Au început să pună mai mult în grădină pentru că știu că venim noi și în felul ăsta îi ajutăm, și ei ne ajută pe noi. Anul următor ne propunem să aducem școlile din sate. Am discutat deja cu primarul, a început să înțeleagă că aici se întâmplă lucruri și e ceva ce ar putea să-l ajute, chiar să-i schimbe percepția asupra potențialului pe care-l are zona. Sperăm să ne ajute să facem drumul până sus, ca să putem urca cu mașina. Dacă plouă nu mai poți urca, că e cam la 700 de metri distanță de șosea.

Cum vezi expoziția în contextul mai mare în care nu doar că ne îndepărtăm de natură, dar am ajuns să ne întrebăm și cât o să ne mai poată susține stilul de viață?

Land art-ul răspunde perfect, tocmai pentru că vine și pleacă rapid. Noi avem sentimentul și comportamentul continu că: domnule, cine sunt eu. În momentul în care îți dai seama că dacă te uiți din univers spre planetă Pământ ești un fir de praf, și nu ești nici pe departe cât îți imaginezi - sau cât își imaginează egoul tău că ești - revii.

Crezi că în viitor o să vedem mai multe forme de land art pe plan local?

Pentru că nu are un produs finit care să-i ajute pe artiști să trăiască, nu prea cred. Chiar trebuie să-ți placă foarte mult tipul ăsta de artă ca să-l faci. Faci o pictură, o scoți la vânzare, mai plătești o factură. Faci o intervenție undeva în natură - ea nu rămâne. Ce faci, pragmatic vorbind? Vinzi o fotografie? Poate că e mai simplu să ai o pânză în fața ta, undeva într-o cameră de bloc, decât să ai un teren pe care să-ți permiți să faci orice vrei și care să dispară foarte repede. Dacă mă gândesc la marii artiști care fac așa ceva, ei au trecut de un anumit stres al zilei de mâine.