Muzică / Rock

ARTmania 2022. Întâlnirea cu trei dintre cei mai mari toboșari contemporani

de Adrian Popescu

Publicat pe 31 iulie 2022

Mike Portnoy, Tomas Haake, Gavin Harrison. 

De un sfert de secol nu există premii anuale ale revistelor de toboșari fără numele lor printre câștigători. Sunt pur și simplu unici. Se pot lăuda că au influențat deja o generație de bateriști și s-au apucat deja de a doua. Pe fiecare dintre ei îi recunoști dintr-o mie de alți instrumentiști, fiecare are stilul lui inconfundabil. 

Un festival de trei zile cu ei trei unul după altul? În România? Neverosimil! Până weekendul trecut. ARTmania 2022. 

Ce a fost ARTmania 2022? Mi-a spus chiar un muzician român, Sergiu „6-fingers” Mitrofan, clăparul de la Byron, pe care l-am întâlnit prin mulțime la scena din Piața Mare din Sibiu: „Ăsta e festival de toboșari, frate!”. 

Hmmmm… Da! Asta a fost ARTmania 2022, pe lângă altele: festival de toboșari.

Atunci să-i cunoaștem.

Accentul Transatlantic

OK, nu vom diseca aici apucăturile lingvistice și accentul epocii de aur a Hollywood-ului, deși următorul toboșar este pasionat de filme, a încercat scaunul de regizor pentru videoclipurile trupei sale și, într-un interviu, a menționat că i-ar fi plăcut să fie critic de film. Doamnelor și domnilor, faceți cunoștință cu Mike Portnoy!

Mike Portnoy & Transatlantic. Foto: Rareș Helici

Cu un portofoliu mai mult decât impresionant, Portnoy este membru fondator ai titanilor prog Dream Theater, Transatlantic sau Liquid Tension Experiment. Mai mult, și-a oferit ritmurile pentru trupe mai noi sau mai vechi - de pildă Avenged Sevenfold sau Twisted Sister - atunci când nu era ocupat cu cine știe ce alt proiect nebun precum cele tribut pentru mari trupe din trecut (Led Zeppelin, Rush sau The Who). Portnoy nu este, deci, doar o legendă în comunitatea prog, ci munca lui din ultimii 30 de ani plutește în întregul multivers rock și metal.

Groove-urile lui au atitudine și caracter. Portnoy consideră că un toboșar bun este acela care se folosește de pasiunea și dragostea față de muzică în serviciul piesei pe care o cântă. Într-un interviu l-a menționat pe Keith Moon (The Who) drept unul din primii toboșari care să-l inspire astfel. Totodată, frazele lui Portnoy se nasc dintr-un echilibru între tehnica riguros studiată („cireașa de pe tort”, așa cum o denumește) și agresivitatea specifică unor legende ca Vinnie Paul sau Lars Urlich (tânăr, dar asta rămâne de discutat altă dată).  Ritmurile sale sunt tehnice, dar au la baza „carnea” specifică tobelor metal (sau, citându-l tot pe maestru, „pandișpanul din tobe”). 

Ignorând pofta care ni s-a făcut, trebuie să clarificăm că Portnoy se referă aici la relația dintre toba mare, toba mică și fus. Pentru cei curioși, toba mică este plasată ușor în urma metronomului, fără să iasă din armonia perfectă pe care o are cu restul elementelor din kit. Portnoy obține astfel un ritm deopotrivă relaxat și agresiv, stilul fiind similar cu cel al toboșarilor din anii de glorie ai rock ‘n’ roll-ului (îl amintim aici pe John Bonham, Bonzo de la Zeppelin). V-am pierdut? Luați două exemple cu Transatlantic, proiectul cu care a urcat pe scenă la Sibiu zilele trecute: „Black As The Sky” și „Beyond The Sun”.

Acum că ne-am ocupat de noțiunile fundamentale, să trecem și la acele „cireșe” delicioase. 

În Transatlantic, Mike Portnoy sare cu grația unui acrobat de la unisoane puternice alături de colegii de trupă - a la Neil Peart de la Rush, poate cel mai mare toboșar din generația lor, plecat de curând și mult prea devreme dincolo -  la groove-urile masive descrise mai sus. Sub comanda sa, măsurile compuse alternează firesc, modulația ritmică devenind motorul epopeei prin care Portnoy ne poartă ori de câte ori se așază la tobe. Fill-urille sunt colorate de trioleți, sextoleți, saisprezecimi și treizecidoimi - celebrele hand-to-feet patterns pe care Peart le-a desăvârșit, iar Portnoy parcă le-a mai urcat o treaptă spre perfecțiune.

La Sibiu, Portnoy a ajuns la sala de repetiții direct de la aeroport. Da, pentru că nu au mai cântat împreună din aprilie, Transatlantic au venit cu o zi mai devreme înaintea primului concert din mini-turneul lor european de vară fix pentru o repetiție. De șase ore și ceva.

Headliner în prima seară la ARTmania 2022, Transatlantic a arătat și a sunat impecabil pe scenă, în ciuda problemelor cu chitara lui Roine Stolt. Un tehnic de scenă aflat în turneu cu ei pentru prima dată pur și simplu nu a putut să i-o acordeze, dar Neal Morse, Portnoy și Pete Trewavas, basistul de la Marillion care cântă și în Transatlantic, au simțit că trebuie să acopere problema.

Apropos, Pete, basistul, a ajuns în Sibiu doar cu hainele de pe el, după ce compania aeriană i-a pierdut tot bagajul. Evident, și fără chitară. A găsit una potrivită pentru nevoile lui la un basist din Sibiu - kudos, Radule! - și a scos din ea totul, absolut totul, cu un backline împrumutat de la Alternosfera - kudos, Marcel&co!

Au cântat un set ideal pentru ascultătorul nou de Transatlantic: bucăți din piesele vechi și mari ale trupei - „Duel with the Devil” sau „Stranger in Your Soul”, prog-extravaganțe, cum le spun ei - legate incredibil de deștept între ele, dar și bucăți din capodopere mai noi, gen „Whirlwind”. O invitație în catalogul Transatlantic, practic, întru aprofundare. Chiar recomandăm!

Pe scenă, Portnoy a fost imperial. Așezat în față, în colțul din stânga, le-a arătat norocoșilor din fața lui tot ceea ce, într-un setup de scenă normal, cu bateristul pe centru și mai în spate, pe riser, nu se poate vedea: un maniac perfect coordonat, exact ca un tren japonez și explodând la pasajele „drepte” pe care le bătea din picioare, spre disperarea tehnicului său care nu mai știa cum să-i ia scaunul și când să i-l pună naibii la loc.

Acesta este Mike Portnoy de astăzi. Dar de unde vine omul ăsta?

Mike s-a născut și a fost crescut în Long Island, New York. Tatăl lui, un rock DJ care lucra pentru radiourile locale, a fost cel care i-a trezit pasiunea pentru muzică. Copilăria lui Portnoy a fost piperată, astfel, de nume cu greutate precum The Beatles, The Who și Led Zeppelin. Mai târziu, Rush și Frank Zappa îi dezvăluie universul rock-ului progresiv și îi plantează pentru totdeauna sămânța măsurilor compuse și a poliritmiilor specifice genului. 

Mike Portnoy. Foto: Rareș Helici

Mike Portnoy este un autodidact care și-a petrecut anii de formare cântând după discurile pe care se auzeau idolii săi: Keith Moon, John Bonham, Neil Peart.

În 1985 se înscrie la Berklee College of Music, unde îi cunoaște pe viitorii colegi din Dream Theater. Aici, Mike își amintește că ieșea dureros de mult în evidență, fiind singurul puști care asculta thrash și rock progresiv într-o comunitate preocupată mai degrabă de jazz. Cu toate acestea, Berklee a fost mediul în care Portnoy a înțeles limbajul desăvârșit al muzicii. Aici a intrat - dar a și ieșit - din paradigmele tehnicii bateriei, perfecționându-și cunoștințele de teorie muzicală, armonie, construcție melodică, orchestrație, dar și una din cele mai importante abilități ale unui muzician: cântatul în contextul unei trupe. Mai târziu, Mike părăsește Berklee alături de cei doi Johni din viitorul Dream Theater, Petrucci și Myung, și își ia viața în piept, construindu-și o carieră pentru decenii.

Viața lui n-a fost lipsită, totuși, de traume. Părinții au divorțat când Mike avea puțin peste un an, iar mama lui a murit într-un accident aviatic pe când el era adolescent. Aceste greutăți l-au forțat să se maturizeze timpuriu și să aibă o abordare sinceră față de fiecare aspect al vieții, inclusiv în raportarea față de muzică. 
    
Astăzi, tobele sunt sculele care îi servesc împlinirii artistice. El caută permanent „legendarul” din muzica progresivă. Este vorba de acele cântece care „depășesc limita de 8 minute” & care se unduiesc în „culmi” și „văi”, cu variații în dinamică și ieșite din normele tradiționale ale formei și orchestrației. Mike Portnoy își poartă ascultătorii în călătorii muzicale lungi, transformatoare. Cu toate astea, la sfârșitul călătoriei, își dorește ca cei care ascultă să rupă în două difuzoarele, să scuture pleata și să cânte air guitar. Această nevoie de adrenalină nu pare să dispară niciodată.

Cum obții sunetul lui Mike Portnoy:

• O rețea întreagă de kit-uri Tama Star Classic Maple (arțar), dar, uneori, pentru proiectele mai „nebune” Tama Mirage, niște tobe dintr-un plastic tare care bubuie ca tunetul
• Două tobe mici signature Tama „Melody” Master, denumite așa după fiica lui, Melody Portnoy (de 12” și 14”)
• Cinele Sabian HH, HHX, AAX, unele stack-uri fiind la rândul lor signature, denumite Max, după fiul său, Max Portnoy, echipat deja de tatăl lui pentru a deveni un viitor mare toboșar
• Bețe ProMark 420x signature, cu cel din mâna stângă ținut invers, pentru a scoate un sunet mai amplu din toba mică

Un „Meshuggah” la tobe

A fost numit în repetate rânduri „Toboșarul anului” de revista Modern Drummer, fanii de pe metalsucks.net l-au votat unul din cei mai buni toboșari de metal, iar Rolling Stone l-au inclus în top 100 cei mai buni toboșari ai tuturor timpurilor. Cu toate aceste premii și cum trupa sa, Meshuggah, a fost nominalizată pentru mai multe premii Grammy, Tomas Haake este o forță ritmică de neoprit. Dar care este secretul lui? 

Tomas Haake & Meshuggah. Foto: Nicolae Gligor

Și pentru el, totul se rezumă la energie. Desigur, este recunoscut ca unul din cei mai tehnici toboșari, combinând ritmuri simple de 4/4 la fus cu poliritmii amețitoare pe toba mare, dar, atunci când își construiește ritmurile, elementul esențial pentru Haake este atitudinea. 

Deși nu se consideră unul din cei mai talentați instrumentiști din industrie, Tomas Haake abordează ritmurile cu o mentalitate, să-i zicem, „zen”. Este deopotrivă calculat și pasionat în construcția groove-urilor, inspirându-se din idoli muzicali ca Dave Lombardo (Slayer) și Charlie Benante (Anthrax). 

Apropos, și Lombardo a fost la ARTmania, asta ca să fie clar de ce, cum spunea 6-fingers mai sus, ediția de anul ăsta a fost „festivalul toboșarilor”. Ne mănâncă degetele să-i dedicăm și lui un text.

Înapoi la Meshuggah, însă, unde procesul creativ este democratic, fiecare membru fiind implicat deopotrivă în scrierea chitarelor și compunerea liniilor de tobe. Piesele lor se nasc de regulă dintr-un riff care ulterior este dezvoltat și căruia i se alătură o partitură de tobe programate MIDI. După stabilirea formei și după ce Haake scrie versurile (tot el este responsabil și de acestea, după modelul Rush), Meshuggah întră în studio, cântând notă cu notă ce s-a scris în etapa de preproducție. 

Pentru Tomas Haake, compusul și programarea tobelor evoluează într-o manieră firească, gândindu-și partiturile mai curând în fraze muzicale decât în grupări ritmice încadrate în măsuri. Aceste fraze depășesc linia de măsură și au rolul de a însoți trioleții, cvintoleții și treizecidoimile chitarelor, formând acele unisoane puternice care au pionierat djent-ul zilelor noastre și care deschid mosh-pits concert după concert.

Odată ce sunt programate tobele, următoarea etapă pentru Haake este imprimarea lor în studio, pe unul din kit-urile arsenalului său. Tot aici se desfășoară și studiul. Tomas Haake a menționat într-un interviu că nu a fost niciodată genul de toboșar care să abordeze „scolărește” partiturile, executând ore în șir exerciții ritmice. În schimb, preferă să studieze direct melodiile pe care le are de interpretat, abordând cu entuziasm fiecare provocare ritmică născută din pre-producția software a liniilor de tobă.

Pentru Meshuggah, inspirația vine în concediu. Nu au fost niciodată trupa care să compună în timpul turneelor, fiecare dintre cei cinci muzicieni având nevoie de liniștea mentală a vacanțelor pentru creativitate. Stilistic, ei s-au considerat încă de la formare o trupă metal, folosindu-se mereu de uneltele care le-au adus statutul de nonconformiști ai math-metal-ului. Dar unde este inovația? Ei bine, ea se găsește în detalii, în grupările ritmice inedite și în riff-urile mereu originale, Meshuggah fiind într-o continuă căutare de idei care să-i entuziasmeze atât în studio cât și live. Putem asculta o evoluție a stilului lor, de la riff-uri ce amintesc de Pantera sau Anthrax pe albumul None, la sonoritățile de prog extrem din ObZen, până la breakdown-urile agresive ce se găsesc pe Immutable.
 

Live, Tomas Haake nu face concesii. Este un Terminator al tempo-ului, o mașinărie ritmică de neoprit, care se potrivește ca o mănușă riff-urilor-mitralieră ale chitariștilor și vocii agresive, mecanice, a lui Jens Kidman. Că tot veni vorba de mănuși: eczema de care suferă l-a împins pe Haake să își bandajeze degetele și să folosească mănuși atunci când bate. Bandajele și mănușile s-au dovedit, totuși, de mare ajutor live, permițându-i lui Haake să strângă mai puternic bețele, fără a-și tensiona brațele.

Headlineri în a doua seară de festival la ARTmania 2022, Meshuggah au deschis concertul cu „Broken Cog”, piesă de pe Immutable, album ce tocmai a ieșit din forja metalelor suedezilor acum câteva luni. Au continuat apoi cu o selecție de piese din întreaga carieră, din care n-au lipsit: „Born in Dissonance”, „Rational Gaze”, „Demiurge” și epopeea de 15 minute „In Death - Is Life / In Death - Is Death”. Pentru bis au lăsat „Future Breed Machine”. 

După ce-l vezi pe scena perfect aliniată cum își conduce colegii din spate, de pe riserul uriaș și-n spatele setului-monstru de după care abia se vede, nu poți să nu te întrebi de unde vine Tomas Haake. 

El s-a născut în Örnsköldsvik, un orășel industrial din estul Suediei. Mama lui era profesoară iar tatăl inginer. A crescut într-o familie destul de religioasă, tânărul Haake fiind dus cu regularitate la slujbele bisericii din orașul natal. Nu-i tocmai copilăria pe care ați imaginat-o în cazul unuia din cei mai brutali muzicieni din metal, nu-i așa? Ei bine, chiar familia a fost cea care i-a încurajat pasiunea pentru tobe și, în general, pentru muzică. Cele mai vechi amintiri muzicale ale lui Haake sunt cu el și fratele lui care ascultau casetele cu Elvis ale mamei. La vremea respectivă nici nu cunoșteau engleza, dar energia cu care regele rock‘n’roll cânta i-a cucerit. 

Mai târziu, Tomas Haake descoperă un set de tobe în biserica orașului. Tobele erau cântate încet, modest, în condițiile în care preoții își doreau să aducă puțin „oomph” miselor care acompaniau slujbele. Acele tobe i-au schimbat, totuși, viața micuțului Tomas. Acasă improviza seturi de tobe din scaune și perne și obișnuia să bată în ele cu vreascuri. Mai mult, se ascundea în cămara părinților, unde bătea în borcanele cu fursecuri, umplându-le cu mazăre uscată ca să aducă a tobă mică.
 

Tomas Haake (în tinerețe). Foto: Drummerworld

La 8 ani, părinții au cedat pasiunii și i-au cumpărat primul set de tobe. Mai apoi, un muppet pe nume „Animal” i-a arătat calea paralelă cu ritmurile timide din biserică: groove-urile masive, energice ale rock ‘n’ roll-ului. Tomas Haake își amintește și acum, adult și full metalhead, cu mare drag episodul în care Animal l-a provocat pe Buddy Rich la un drum-off

De aici, orizontul său muzical s-a aflat în continuă creștere. În adolescență se întâlnea cu prietenii și ascultau împreună muzica preferată a vremii: Black Sabbath, Iron Maiden, Rush.

Tomas Haake este autodidact. În general a căutat să reproducă stilul tobosarilor preferați - Neil Peart jucând un rol foarte important aici. În anii de universitate a fost invitat să-l înlocuiască pe Niclas Lundren, care tocmai părăsise tobele din Meshuggah. Haake își amintește primul an alături de trupă: un an piperat cu frustrare, în care a fost nevoit să se ridice la nivelul vechiului toboșar și în care a trebuit să prindă rapid stilul deja tehnic al trupei. Cu toate acestea consideră că cele opt-zece ore petrecute zilnic în sala de repetiții timp de ani de zile au fost esențiale pentru sunetul bine legat pe care îl are trupa în prezent. Da, zeii muncesc.

Astăzi, Tomas Haake este un muzician împlinit. Deși a contribuit la inventarea unui nou stil în metal și deși este responsabil de unele din cele mai complexe groove-uri compuse vreodată, el este în continuare surprins de reacția fanilor și de lumina reflectoarelor. Altminteri, el e confortabil în spatele kit-ului masiv, preferând să își vadă liniștit de ritmuri și breakuri, ferit de privirile judecătoare ale mulțimii. În mașină nu ascultă niciodată metal. Îi plac trupele synthpop ale anilor ‘80  (Tears for Fears, Duran Duran), ascultă cu plăcere rock-ul „old school” (Dio, Rush și Pink Floyd) și inima suedeză îi tresare ori de câte ori aude ABBA... Nu v-ați fi gândit, nu?

Cum obții sunetul lui Tomas Haake:

• Tobe Sonor seria SQ2 , cu tom-uri de 14”, 16” și 18”. De asemenea, folosește două tobe mari de 22” 
• Tobă mică 14x16” Sonor Artists Bronze Series 
• Cinele și fus Sabian HHX, AAX. 
• Un china Stacked Sabian 19” Paragon Chinese (Neil Peart signature) și un crash 15” HH thin
• Fețe de tobă Remo Coated Emperor și Ambassador
• 2 pedale single Tama Speed Cobra
• Scaun de tobe Porter and Davies BC2 
• Bețe de tobă Wincent Tomas Haake signature 

Hoțul de Ananas 

Ultimul nostru toboșar este, cel puțin în afara comunității prog, mai degrabă un erou necunoscut. Cu toate acestea, era un mare toboșar de studio încă de la finele anilor ‘70, când înregistra cu artiști mari și populari ai vremii, precum Lisa Stansfield sau Eros Ramazzotti. Bine, și-atunci cum a ajuns un session drummer să cânte cu Steven Wilson în Porcupine Tree, sau mai ales cu giganții King Crimson? Sau, poftim, cu The Pineapple Thief, cu care-a ajuns pe scena ARTmania 2022 în a treia zi de festival? Pare-se că nu toți eroii poartă mantie: studiul, munca și determinarea l-au făcut pe Gavin Harrison să strălucească, iar toba lui acordată perfect să sune de una singură ca o simfonie. Aceasta este abordarea și etica de lucru a lui Gavin Harrison. Simplu.

Gavin Harrison & The Pineapple Thief. Foto: Sebastian Marcovici

Originile sale sunt în jazz, iar acestea se arată ori de câte ori urcă pe scenă. El nu va cânta niciodată același fill, preferând mai degrabă să improvizeze. Totodată, nuanțele și dinamica lui Harrison provin tot din lumea jazz-ului, pasajele de forte și pianissimo fiind tratate cu un firesc greu de reprodus. Nu doar toboșarii știu cât de solicitant este să cânți încet.

Din spatele tobelor, Harrison preferă să compună ritmuri melodioase și evită pasajele pe care le consideră simple reproduceri ale unui studiu riguros, dar lipsit de suflet. Ce îl bucură la o linie de tobe este modul în care toboșarul susține forma piesei, cum variază dinamica și cât de creativ abordează sincopele. Îl amintește pe Steve Gadd ca fiind o inspirație puternică.

Așadar, Gavin Harrison vede tobele dintr-o perspectivă emoțională. În opinia lui, cea mai rudimentară trăire evocată de un toboșar este „entuziasmul industrial”. Totodată, consideră că această emoție e și primul lucru transmis de un puști din spatele tobelor - părinții cu tinitus știu de ce. Odată trecut de aceasta, Harrison caută subtilul, ieșind din mentalitatea unui toboșar și căutând o abordare mai apropiată de colegii de trupă responsabili cu linia melodică - inspirația o găsește adesea în pianiști și suflători. Ritmurile sale capătă viață și eleganță, fill-urile și accentele se găsesc în locuri neașteptate, iar tiparele ritmice sunt unice. Pentru amatorii de călătorii emoționante, recomandăm „Far Below”, „In Exile” și „Versions Of The Truth”.
 

În construcția ritmurilor, Gavin Harrison se folosește de o tehnică pe care a denumit-o „manipulare ritmică”. Nu vă speriați, nu este altceva decât repetiția breakurilor și plasarea lor cu o șaisprezecime mai devreme sau mai târziu în măsură. Tot „manipulare ritmică” este și variația frazelor, prin înlocuirea optimilor cu trioleti sau repetarea în swing a unui ritm precedent.

Pentru obținerea fill-ului perfect, Harrison se folosește de orice îi este la îndemână, de la atacul tobelor sub diverse unghiuri, până la sextoleți bătuți cu degetele pe toba mică între lovituri subtile cu bățul pe ramă.

Călătoriile componistice ale lui Harrison nu sunt întotdeauna bine definite. Este conștient de ideile „neinspirate” și evită aceste „capcane”, dar destinația nu i se dezvăluie decât la finalul travaliului creativ. Poate pentru că tot în călătorii își găsește și inspirația. Condusul, excursiile cu trenul sau cu avionul îi permit accesarea acelui spațiu mental de unde ideile muzicale par să curgă. Harrison își amintește, de pildă, cum, întorcându-se de la un curs de tobe, a umplut spatele unui bilet de avion cu idei ce ulterior s-au transformat în piesa „Harridan” de la Porcupine Tree.

La scena de la Sibiu, Gavin Harrison a venit mult înaintea colegilor săi. Încălțat cu ceva ușor, perfect pentru „simțit” pedala dublă, cu ceara pentru uns bețele într-o plasă, și-a scos practice pad-ul și s-a încălzit preț de vreo douăzeci de minute. Muncă, v-am spus. 

Apoi, înainte de cântare, și-a verificat și ajustat acordajul perfect, astfel încât încă de la prima notă ne-a amuțit. 

L-am văzut de pe scenă, de la un metru, cel puțin jumătate din concert. Instrumentele colegilor se auzeau departe, în față, pe PA-ul scenei, lângă el abia dacă se distingeau. Sunetul tobei lui este pur și simplu perfect. Fiecare lovitură, fie că este pătrime fie că este treizecidoime într-un break dement, este perfectă. Absolut perfectă, bățul atinge fața tobei exact acolo unde vrea, exact când trebuie în măsură și exact cu intensitatea potrivită. 

Cum a devenit Gavin Harrison artistul complet de astăzi?

Încă de mic, Gavin a mâncat muzică pe pâine, mulțumită tatălui său, care era un trompetist important al scenei de jazz britanice. Tânărul Gavin se bucura de o coordonare a corpului nativă, iar acest talent l-a condus, treptat, către tobe. Colegii de trupă ai tatălui său obișnuiau să îi viziteze, iar în nenumăratele jam-uri care se porneau în casa familiei Harrison, Gavin era invitat să acompanieze cu toba. Mai târziu obișnuia să fugă acasă după școală și să repete cu toba până când cedau fie el, fie vecinii.
 

Gavin Harrison. Foto: Rareș Helici

Anii de formare au fost petrecuți de Harrison învățând tobele din colecția de albume a tatălui: a studiat toboșarii lui Chet Baker, Art Farmer și Miles Davis. Mai târziu, părinții i-au luat cursuri cu profesorul Joe Hudson. Cu el a învățat să citească partituri și, deși detesta exercițiile pe care le avea la ore, această abilitate de a cânta după note s-a dovedit esențială în cariera sa: a învățat să își noteze ce avea de cântat la studioul de înregistrări, a reușit să se angajeze în ansamblurile de teatru muzical și, mult mai târziu, notițele scrise de el au devenit partituri de tobe pentru piesele Porcupine Tree și The Pineapple Thief.

Adolescentul Gavin Harrison a fost un paria muzical. Deși punk-ul domina muzica cool a anilor ‘70, el a fost mai curând impresionat de nișa în care se aflau toboșari precum marele Jeff Porcaro (Toto) sau Steve Gadd. În ciuda acestor preferințe obscure în gașca lui, Gavin și-a găsit de lucru alături de toate formațiile populare în anii ăia, ajungând chiar să cânte alături de punk-eri precum Iggy Pop.

Gavin Harrison și-a dorit să fie muzician de studio, ridicându-se mereu la așteptările specifice fișei postului: a căutat să fie cât mai versatil, să studieze în detaliu genurile muzicale ale artiștilor cu care lucra, să își pregătească temeinic partiturile și să vină întotdeauna cu temele făcute pentru fiecare sesiune sau concert. Muncă, da?

Ulterior, recomandările venite din partea artiștilor cu care a lucrat l-au orientat către lumea rock-ul progresiv. Sesiunile de studio alături de King Crimson, Porcupine Tree și The Pineapple Thief i-au câștigat locuri permanente în secțiile ritmice ale acestor trupe. 

Astăzi, Gavin Harrison explorează ideile care se nasc din jam session-urile alături de artiștii cu care lucrează. Ascultă cu atenție nuanțele, își adaptează liniile de tobe la stilul colegilor de trupă, felul în care abordează tobele colorează într-o manieră unică sunetul formațiilor în care cântă. Produce groove-uri originale și oferă tobei un rol central în piesele pentru care înregistrează, dar mai ales în trupele din care face parte.

Cum obții sunetul lui Gavin Harrison:

• 3 kit-uri Sonor SQ2 din arțar
• 1 kit  Sonor Protean Birch (mesteacăn)
• 2 tobe mici Protean (de 14x5”, repsectiv 12x5”) 
• Fețe de tobă Remo Vintage Coated Emperor, folosite în tandem cu fețe Remo Clear Ambassador, montate pe spatele tobelor. Tobele mici sunt dotate cu fete Remo CS 
• Cinele Zildjian K-custom, A-custom.
• Un china 22” Swish Knocker, căruia i-a înlăturat șuruburile
• Un set de cinele splash de la Zildjian cu care colorează într-un fel unic toate partiturile pe care le cântă
 

Gavin Harrison. Foto: Rareș Helici

La câteva zile după ce orășelul construit în Piața Mare din Sibiu de echipa ARTmania a fost încărcat în camioane și dus a fost, amintirile încă vorbesc. Noi încă vorbim. Da, chiar a fost un festival al toboșarilor, din moment ce în miile de semne din acest text nu am pomenit nimic despre Alex Skolnick sau Chuck Billy, legendele de la Testament, sau l-am pomenit doar o dată, în treacăt, pe Neal Morse, considerat de mulți the fifth Beatle pentru frumusețea pieselor pe care le-a scris în lunga lui carieră. 

Da, și ei au cântat pe scena din Sibiu. Dar toboșarii au bătut, în astea trei zile, și tobele, dar și chitariștii sau front-man-ii. 

Chiar, v-am zis că Testament au venit cu Dave Lombardo la tobe?

La acest articol a contribuit Ovidiu Vanghele. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK