Izolarea la domiciliu pe timpul pandemiei a crescut numărul oamenilor care au nevoie de serviciile sociale. Unii dintre copiii și adulții care erau zilnic în grija asistenților sociali au rămas fără niciun ajutor, pentru că nu au cum să păstreze legătura. Printre cei care au cea mai mare nevoie de sprijin în această perioadă sunt oamenii de peste 65 de ani, principala grupă de risc în fața noului coronavirus. În România trăiesc aproape 3, 6 milioane de oameni cu vârste peste 65 de ani. Cei care veneau la centrele de îngrijire pe timpul zilei au fost nevoiți să se întoarcă acasă, iar mulți dintre angajații de acolo au fost trimiși în concediu fără plată. Bătrânii care nu au pe nimeni au rămas singuri în locuințele lor. Asistenții sociali, care sunt oricum prea puțini, caută voluntari care să-i ajute să distribuie mâncare, apă și medicamente celor aflați în izolare.

Mai mult, odată cu instalarea pandemiei, asistenții sociali din România au primit peste noapte sarcini noi, cum ar fi să organizeze centre de carantină pentru cei care vin în țară din zone afectate. În acest moment, în carantină instituționalizată sunt 15 407 de persoane.

În același timp, asistenții încearcă să lucreze prin telefon și internet cu adulții și copiii trimiși acasă din centrele de zi. Cu unii dintre ei au pierdut legătura, fie pentru că aceștia nu au telefoane sau conexiune la net, fie pentru că nu le pot folosi din cauza dizabilităților.

Centrele rezidențiale, unde sunt cazați vârstnici, adulți și copii cu dizabilități, victime ale violenței domestice, oameni fără adăpost, copii de care nu poate nimeni să aibă grijă sau cei care au nevoie de recuperare neuropsihiatrică, au fost închise pentru vizite, iar personalul lucrează în ture de două-trei echipe. Dacă una dintre ele se îmbolnăvește și are nevoie de spitalizare, oamenii rămân în grija echipelor sănătoase. Unele cămine s-au organizat în felul ăsta la rugămintea familiilor și aparținătorilor celor internați, care nu pot să aibă grijă de ei acasă. Riscul îmbolnăvirii rămâne în aceste centre, pentru că virusul îi poate ucide la foc automat, așa cum s-a întâmplat în Spania.

Cum îi ajută asistenții sociali din România pe copiii și adulții cu dizabilități, pe victimele violenței domestice, pe copiii fără îngrijire părintească sau pe vârstnicii singuri într-o perioadă în care distanța fizică e prima măsură de protecție colectivă și individuală? Cât de pregătiți sunt ei să întâmpine nevoile unui număr copleșitor de oameni, în plină criză care pune la pământ instituții, servicii și practici vitale societății? Ca să aflu, am stat de vorbă cu Ana Rădulescu, care are 48 de ani și e conferențiar universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială de la Universitatea din București și directoarea Centrului de Formare Continuă şi Evaluarea Competenţelor în Asistenţa Socială.    

În perioada asta, Ana e omul la care apelează managerii și angajații serviciilor sociale care au nevoie de îndrumare și coordonare atunci când se simt depășiți de numărul mare de oameni care au nevoie de ajutor sau de faptul că sunt nevoiți să-și facă acum meseria la telefon sau pe internet. De la bordul de control al unui helpdesk, unde lucrează singură, ajutată de o mână de oameni, ea le răspunde zilnic la întrebări, la orice oră. Povestește că unii dintre asistenții sociali îi trimit poze mai optimiste de pe teren, când reușesc să-și facă treaba în echipament de protecție complet. Dar astea sunt excepții, pentru că cei mai mulți dintre ei nu au măști și mănuși de schimb, cu atât mai puțin combinezoane, și își riscă viața încercând să-și facă meseria de a-i ajuta pe ceilalți.

În loc să-și protejeze personalul, instituțiile statului fac angajări și îi cheamă pe candidați la interviu într-o perioadă în care poliția și armata urlă de la megafoane să stăm în casă pentru a ține sub control răspândirea virusului. „Noi trimitem la persoane izolate, personal care nu are nici echipamentul minim. Am un asistent social într-un mediu rural care a purtat în a patra zi aceeași mască. În România, noi nu am avut pregătirea pe acest tip de intervenție. O facem din mers, pe helpdesk”, spune Ana Rădulescu.

Într-o pauză de sfaturi prin mesaje și telefoane, Ana, umărul de încredere al serviciilor sociale din România, mi-a răspuns și mie la întrebări și nedumeriri.

Cu ce probleme vin asistenții sociali la dumneavoastră?

O situație a fost că au trebuit să transforme toate serviciile lor utilizând tehnologia. Activitatea din centrele de zi sau de recuperare, care de obicei se face face-to-face, se desfășoară acum fie la telefon, fie pe internet. În momentul ăsta, toată activitatea serviciilor sociale fie s-a redus, fie s-a suspendat, fie s-a transformat cu ajutorul tehnologiei. Sunt două-trei servicii noi pe care trebuie să le facă. Nu este ușor.

Care sunt ele?

Unul e legat de asistența persoanelor care au trecut granița și au intrat în izolare. Direcțiile de sănătate publică au transmis către serviciile publice de asistență socială din comunitate numele persoanelor care sunt în izolare, și serviciile trebuie acum să facă o evaluare a nevoilor și să ofere suport familiilor izolate. S-ar putea, spre exemplu, să aibă nevoie de hrană sau de asistență medicală, de medicamente și să nu știe cum s-o facă sau care sunt serviciile care le stau la dispoziție.

Mai avem centrele de carantină. Zilele acestea, o serie întreagă de servicii publice de asistență socială au fost nevoite să organizeze centre de carantină, și ăsta e un lucru nou.

Un alt serviciu nou este asistența persoanelor vârstnice singure. Ele trebuie înregistrate și trebuie să existe o evaluare a lor: ce nevoi au și să fie puse în contact direct cu o persoană, să poată să apeleze ori de câte ori au nevoie.

La nivelul orașelor, oamenii au telefon, au internet, este mai ușor să comunice cu ei. În mediul rural avem probleme serioase. Până acum, noi am avut în grijă persoane vârstnice care se puteau deplasa și aveau copii în oraș, care veneau să le viziteze. Veneau copiii și aveau grijă de părinți sau bunici. Acum, în momentul în care s-a limitat deplasarea, toate persoanele singure în locuință au intrat în atenția serviciilor publice de asistență socială. Asta înseamnă că a crescut numărul, dar încă nu știm cu cât.

În mediul rural, identificarea lor e foarte grea. Cineva trebuie să anunțe când un om stă singur, apoi copiii trebuie să sune și să spună mama e singură în comunitate, cineva trebuie să o preia. Nu este ușor. Dacă poliția este în comunitate și află, să-i informeze pe cei de la serviciul public de asistență socială. Cineva trebuie să facă teren. În momentul ăsta, asistenții sociali își creează o echipă de voluntari și îi pregătesc. Toate resursele trebuie folosite cu înțelepciune ca să nu pierdem pe nimeni în perioada asta. Altfel, ne rămân oameni singuri în casă.

Care dintre centrele de asistență socială sunt închise în perioada asta?

A fost suspendată activitatea în centrele de zi pentru copii sau persoane vârstnice și cele în care persoanele din comunitate veneau pe parcursul zilei și beneficiau de anumite servicii, apoi se întorceau acasă. O parte dintre ele s-au transferat în monitorizare sau suport prin telefon sau internet.

Există centre rezidențiale pentru vârstnici sau copii în care oamenii sunt cazați și nu se mai poate intra pentru vizită. S-a limitat la zero interacțiunea intern-extern, ca să nu existe riscul ca cei care vin în vizită sau personalul să devină purtători de virus și să-l transfere. Pentru cei care au aparținători, activitatea se face prin Skype și telefon, ca să mențină legătura în continuare.

Îmi dau seama că adaptarea la tehnologie e destul de copleșitoare în momentul de față.

Este copleșitoare pentru că noi încă nu am digitalizat serviciile sociale în România. Apoi, atunci când introduci tehnologia în munca ta trebuie să menții etica profesională. Aici e provocarea cea mai mare.

Cum menține un asistent social confidențialitatea problemelor pe care le discută cu o persoană care are nevoie de ajutor? Spre exemplu, trebuie să te asiguri că în spatele ei nu e nimeni în cameră, care să audă această discuție care are loc la telefon sau pe Skype. Discuția este unu la unu, nu unu la cinci membri de familie. Introducerea digitalizării nu poate fi ușoară și făcută din mers, cum facem noi acum.

Pe teren, e nevoie de protecție pentru asistenții sociali. Cât de protejați sunt ei acum?

Înainte de protecție, avem problema achizițiilor: să colectezi liste cu nevoi, să meargă cineva să facă cumpărăturile și să le aducă. Noi trebuie să facem rost de transport, de persoane bine echipate. Deja e un exercițiu foarte dificil.

Protecția este absolut necesară pentru toți care sunt în momentul acesta pe teren: poliție, asistenți sociali, voluntari sau persoane care oferă suport. Toți ar trebui să fie echipați corespunzător. Nu avem în acest moment echipamente pentru toți.

Cum arată echipamentul potrivit? De ce aveți nevoie?

Noi trimitem la persoane izolate, personal care nu are nici echipamentul minim. Am un asistent social într-un mediu rural care a purtat în a patra zi aceeași mască. Merge acasă, o pune pe ceva și a doua zi pleacă cu aceeași mască. În momentul ăsta zice nu-mi mai este teamă că mă îmbolnăvesc eu, cât îmi e teamă să nu dau mai departe. În România, noi nu am avut pregătirea pe acest tip de intervenție. O facem din mers, pe helpdesk.

Dacă persoanele izolate sunt suspecte de infectare cu noul coronavirus, atunci echipamentul este cu combinezon, mască, ochelari, mănuși, un echipament complet. Imaginați-vă că dacă te duci îmbrăcat așa la o familie sau o persoană unde este o suspiciune, nu poți să te duci la a doua familie cu același echipament, pentru că poți să devii purtător. Echipamentul trebuie schimbat după fiecare contact cu o persoană nouă.

Toată lumea se uită la spitale ca fiind în prima linie. De acord. Dar spitalele vor fi pline cu oameni care vin din comunități. Dacă noi nu protejăm comunitățile în momentul acesta, o să umplem spitalele. Noi trebuie să limităm cauza, iar cauza e în comunitate.

Cine e responsabil de echiparea asistenților sociali?

Consiliul județean ar trebui să administreze și să îndrepte resursele spre serviciile de asistență socială și poliția locală. În momentul acesta nu au fost asigurate echipamente - măști, mănuși, dezinfectant-, probabil doar pe direcțiile de asistență socială ale orașelor-reședință de județ. Toate primăriile din mediul rural se confruntă cu lipsa acestor produse, iar asistenții sociali care au o mască sau mănuși sunt persoane care le-au obținut de la prieteni de-ai lor care aveau acasă un surplus. Așa am ajuns: un prieten de nu-știu-unde avea trei măști și mi-a dat și mie una.

Primăriile nu au de unde să cumpere echipament. Mulți m-au întrebat pe mine: Ana, știi pe cineva care vinde așa ceva? E o situație copleșitoare emoțională și fizică asupra oamenilor din serviciile sociale. Brusc, ne-am dat seama că avem servicii de asistență socială, în care nu s-a investit până acum. Brusc, ne-am dat seama că ele au responsabilitatea să asigure oamenilor protecție și să le ofere suport.

Dați-mi un exemplu de sfat pe care l-ați dat în ultima perioadă de la helpdesk.

Iau exemplul persoanelor vârstnice, pentru că asta am avut azi (25 martie) în procent de 70% din sesiuni. Care ar fi cea mai bună strategie ca asistentul social să ajungă în cel mai scurt timp la persoanele vârstnice? Acum e și timpul o problemă de discutat, nu doar faptul că nu au telefoane sau internet. Cum poți ca serviciu de asistență socială care are un om sau doi să acopere nevoile unei comunități întregi? Care este cea mai bună strategie să faci lucrul ăsta și să te asiguri că nu pierzi oameni?

Cel mai potrivit în acest moment e să ai voluntari și să creezi echipe. Echipele de voluntari trebuie să fie bine pregătite și echipate. Ideal ar fi ca fiecare persoană vârstnică să fie pusă în contact cu un voluntar. Un voluntar poate să aibă grijă de patru-cinci persoane vârstnice. Ei trebuie să asigure nevoile primare: hrană, medicamente și apă de băut, pentru că în multe comunități rurale există fântâna în mijlocul satului și lume se duce acolo să ia apă. Dacă noi spunem că persoana vârstnică nu mai iese din casă trebuie să avem în vedere inclusiv apa pentru ele. Revin la problema echipamentelor: în momentul ăsta, riscul ca aceste persoane care oferă suport să-i infecteze pe alții e foarte mare. Noi suntem conștienți de acest risc, tocmai de aceea comportamentele pe care le-am inclus pentru oamenii de intervenție sunt prevăzute de Ministerul de interne și recomandate de Organizația Mondială a Sănătății.

Cine sunt voluntarii care îi ajută în această perioadă pe asistenții sociali?

Voluntarii sunt persoane tinere, până-n 35 de ani. E adevărat că de cele mai multe ori asistenții sociali trebuie să caute persoane care să se implice în această perioadă pentru că nu sunt mulți care vin din proprie inițiativă. Unii au copii acasă, alții sunt veniți de la facultate și nu au resurse să se protejeze, pentru că se întorc la părinții lor și nu vor să-i pună la risc. În momentul acesta, partea de altruism trebuie organizată, altfel e riscantă dacă nu lucrezi sub coordonarea serviciilor publice de asistență socială.

Grija mea este cum să facem ca oamenii pe care-i trimitem pe teren să fie în siguranță în perioada asta. O altă grijă sunt centrele rezidențiale, în unele dintre ele sunt și o sută de persoane. Vă imaginați ce o să fie când pătrunde virusul în aceste centre?

Care este rolul unui asistent social într-o societate și, mai ales, într-o perioadă de criză?

Asistentul social e o persoană care are claritate asupra vulnerabilităților oamenilor și cine sunt cei care trebuie ajutați. Astăzi, oricine poate să fie în situația în care să solicite suportul lui. Și dumneavoastră, și eu putem să fim într-o situație în care să avem nevoie de sprijinul unei persoane specializate, care să ne dea ce ni se potrivește și nu ne duce într-o situație mai dificilă decât cea în care suntem.

Dacă vrei să devii voluntar și să dai o mână de ajutor cuiva care are nevoie, scrie-i Anei la contact@cfcecas.ro.

Foto cover: arhiva personală a Anei Rădulescu.