Salon

Astă seară protestăm în familie

de Scena 9, fotografii de George Popescu

În ultimele săptămâni, prin discuțiile telefonice care încep cu „Ai mâncat azi?” s-a strecurat adesea și un „Ai fost / Te duci la protest?”. Iar de aici conversațiile au alunecat înspre ordonanțe, hoți, manipulări, psihotronice, Soros sau, după caz, ruperea țării. Între părinți și copii, perioada post-ordonanță a adâncit prăpastii care până atunci păreau crăpături neînsemnate. 

Am aflat că n-avem aceleași păreri despre Uniunea Europeană, despre rolurile instituțiilor, că înțelegem altfel hoția, democrația, capitalismul și bunăstarea. Am auzit de familii împărțite între Piața Victoriei și Cotroceni, între două porții de adevăr și două feluri de a urî și de a striga. Parcă niciodată nu ne-am ascultat unii pe alții mai puțin. Am strâns mai jos câteva fragmente din conversații părinte-copil purtate într-o iarnă care nu mai vrea să-și arate sfârșitul.

 

Mama: Și să știi că voiam să-ți mulțumesc că ai luat apărarea ăstora de vârsta noastră, că nu e frumos să ne înjure toți. Mi-a plăcut ce ai făcut.
Fiica: Păi da, mama, normal că nu e frumos. La fel cum nu e frumos ca ceilalți să ne înjure pe noi, ăștia care ieșim în Piață, să ne facă putori, răgălii, sorosiști, spălați pe creier.
Mama: Așa e, fiecare are dreptul la părerea lui și e liber să aleagă pe cine vrea. Să știi, noi suntem mulțumiți că, după atâția ani de muncă, ne măresc ăștia salariile, cât o fi acolo…
Fiica: Evident că e bine, dar asta nu scuză faptul că își fac singuri legi ca să fure liniștiți.
Mama: Să știi că toți fură. Toți fură și toți mint!
Fiica: Păi normal că nu fură numai PSD-ul, dar PSD-ul face legi ca să nu mai fie pedepsiți pentru furt.
Mama: Și dacă-i bagă la pușcărie, ce rezolvă? Ăia stau acolo în condiții de lux, își văd de afaceri în continuare. Să le confiște averile! Eu legea asta o vreau: ai furat, i-ai luat averea. Așa, d-aia nu mai pot ei că stau la pușcărie câteva luni și după aia ies.
Fiica: Păi da deocamdată nu avem o lege prin care să fie confiscată averea, iar ăștia vor să scape și de închisoare. Și să știi că, apropo de minciună, e important și unde te uiți. De exemplu, ăia de la România TV au zis că suntem manipulați cu arme psihotronice, au chemat clarvăzători să arate că sunt nu știu ce forțe acolo… Cum să crezi așa ceva? 
Mama: Niște porcării (râde). Ăștia cheamă clarvăzători pentru orice prostie, râde lumea de ei. Să știi că eu nici nu mă mai uit la România TV, taică-tu nici atât, că nu-i suportă. Eu mă uit la emisiunile mele, la seriale, m-am săturat să-i aud.
Fiica: Nu te mai uiți tu la România TV?
Mama: Nu mai, gata. Și înainte, când mă uitam, nici nu-i băgam în seamă. Ascultam așa noaptea, înainte să mă culc, ca pe teatru radiofonic…
Fiica: Super teatru radiofonic, să visezi numai conspirații după aia (râde). Pe bune acuma, să nu crezi toate tâmpeniile pe care le debitează ăia acolo. Noi ieșim în stradă pentru că…
Mama: Foarte bine că ieșiți, e dreptul vostru. Noi am crezut atâția ani că se schimbă, și tot rău am dus-o. Acuma e rândul vostru. Dacă voi credeți că schimbați…
Fiica: Păi tocmai, dacă nu ieșim nici noi, cine să iasă? Să stai să te uiți la ei cum ne iau de proști? Să muncim ca tâmpiții, să plătim impozite cât casa, și ei să fure câte 200.000 de lei, fără să pățească nimic?
Mama: Așa e, niște nemernici. Dar și la proteste, să știi, totuși, că e cusută cu ață albă. Tu n-ai văzut că vine lumea și stă la hotel? Cum să stea la hotel, ce ne cred fraieri?

***

Mama sună într-o dimineață, la câteva zile după marțea cu OUG-ul. Plânge și e speriată. Că vine războiul civil, că vor să ne rupă țara în două. Stai, măi mamă, liniștește-te puțin, să vorbim și noi ca oamenii, altfel nu ne înțelegem. Ce război, cine vrea să rupă țara? Păi zice că o să se întîlnească Putin cu Trump la Budapesta și o să ne ia Transilvania. Doamne, măi mama, unde zice asta? Peste tot, toate link-urile astea de pe Facebook. Păi tu-ți dai seama că dacă ar fi așa, s-ar vorbi despre asta, ar fi alertă în țară, ne-am apăra și noi, n-am sta așa. Da, nici eu nu înțeleg de ce nu vorbește lumea. Păi nu vorbește pentru că nu există, de aia. Astea sunt chestii inventate ca să bage panica în oameni, să-i facă să se teamă și să bage capul la cutie. Uite ce efect a avut asupra ta, stai și plîngi acuma la telefon că nu știu cine o să ne ia țara. Nu ne-o ia nimeni. Știi ce frumos e la protest? În afară de miercuri, cînd au venit huliganii ăia, în rest sînt familii cu copii, toată lumea e politicoasă și veselă… Mă rog, nu e neapărat veselă, că e nasol ce se întîmplă, da sînt sigură că dacă ai fi aici, ți-ar plăcea și ție. Bine, măi mamă, da de ce ar vrea cineva să scrie minciuni și să ne sperie dacă nu e adevărat? Pentru că așa au făcut și în America și le-a folosit la alegeri, de-a câștigat Trump. Acuma o să fie alegeri în Franța și-n Germania, și au descoperit și ei că au apărut o grămadă de site-uri cu informații false, și e aiurea, că pe net nu-ți mai dai seama ce e adevărat și ce nu. Da, da la noi nu-s alegeri! Nu-s, doar că zilele astea se clatină un sistem întreg și sistemul ripostează, vrea să se apere, face scut de minciună. Ei lasă, c-o să ies eu de pe Facebook atunci. De aia nici n-am mai vrut televizor când ne-am mutat, să nu mai văd toate prostiile lor. Acuma, cu Internetul ăsta, e mai greu, că cred tot ce scrie. Deci sigur nu ne iau Transilvania?

***

De când a început protestul, tata îmi scrie sms-uri în versuri de pancarte. „Noi NU stăm,/ Noi PROtestăm!”, „Prin parcartă/ Către artă/ Nu politică deșartă!”, „Mai bine mă fac pancartă/ Decât bolșevic la poartă!”. Îi zic că, dacă n-aș fi jurnalist, aș ieși și eu cu o pancartă. Îmi răspunde: „Noi sîntem doar jurnaliști/ N-avem voie pancartiști!”. Mai zice că se bucură că frate-miu s-a maturizat civic și că generația mea a „redeșteptat România profundă”. Mama a ieșit la toate protestele importante din ultimii ani, frate-miu e la primul. Și tata la fel. 

***

Tata: Ce faci?
Fiul: Mă duc la protest.
T.: Să te uiți bine la fețele lor, să-i fotografiezi de-aproape.
F.: Tata, sunt prietenii mei. Sunt oameni normali.
T.: Cine-i organizează? E organizare acolo.
F.: Nu-i organizează nimeni, se strâng pe Facebook. 
T.: De ce a ieșit Nicușor Dan cu copilul în piață?
F.: Tata, astea-s lucruri pe care le-ai văzut la televizor.
T.: Nu mă iau eu după ăia.
F. Ba te iei, te influențează. Tre’ să ies.
T.: Bine, dar să ai grijă pe-acolo.
F.: N-o să se întâmple nimic, nu-i nimeni violent.
T.: N-o să se întâmple, pentru că sunteți acoperiți. (Râde)
F.: Adică eu sunt acoperit?
T.: Nu tu, dar voi.
F.: Cum poți să zici așa ceva?
T.: Ei, ziceam și eu. Nu vreau să ne certăm pe tema asta, că n-avem nimic de câștigat.
F.: Păi nici eu, dar nu înțeleg cum poți să gândești așa.
T.: Nu ne certăm. Te iubesc și te pup.
F.: Și eu.

***

Apel telefonic către tata, în scopuri utilitare:

Eu: (...) și, îți dai seama, ne e cam aiurea să plecăm acum, în toiul trebii. Dar poate protestăm de la Berlin, că plecăm mai mulți.
Tata: Mda. (pauză) Am vrut și noi să ieșim duminică la protest. Dar era maică-ta cam obosită, n-am mai...
Eu (uimită, bucuroasă): Să ieșiți voi?
Tata: Păi, da’ ce crezi, că suntem pesediști?*
Eu (dând din colț în colț): Ei, na, nu... Dar n-ați mai ieșit până acum niciodată... Când a fost cu Roșia Montană, cu altele.
Tata: Păi ce să căutăm noi, ce...? (pauză; mucalit) Suntem și noi soroșiști – o luam și pe Clapa**, să ne primim și noi banii.
Râdem.
Eu: A fost frumos aseară, cu luminițele, cu momentul de liniște. S-a cântat și imnu’, mă rog, mă știi pe mine că nu-s deloc cu naționalismele, dar a fost impresionant acolo.
Tata: Da, nici eu nu-s cu falsele naționalisme, n-am fost niciodată (...)

* Oficial, singura dată când au votat PSD a fost în celebrity deathmatch-ul Vadim-Iliescu.
** Oficial numită Clara, dar rebotezată Clapa din motive de fire agasantă, e câinele mic și istericos, de cca. 1,2kg, al bunică-mii.

Conversațiile mele cu ai mei sunt scurte, relativ rare și preponderent funcționale. Despre politică, în schimb, am discutat de când m-am făcut eu suficient de mare să înțeleg măcar caricaturile din Academia Cațavencu – pe care, la rândul lor, puteam să le înțeleg datorită casetelor cu Divertis. Și pe-alea le pricepeam cât de cât pentru bancuri s-au spus dintotdeauna în casă – mai mult sau mai puțin politice, mai mult sau mai puțin fără perdea.

Când întreprinderea de construcții de căi ferate la care lucra tata a fost privatizată și-apoi desființată, sub auspicile unui domn care-a devenit ulterior ministru în cabinetul Năstase PSD, am știut asta de la ai mei. Când mama a ales să nu mai lucreze la marea companie de stat condusă de un domn propus ulterior, cu mult entuziasm, pentru funcția de prim-ministru, mi-au spus și asta. În decembrie ne uitam întotdeauna împreună la imaginile de la revoluție. Despre mineriade de la ei știu. De Crăciun primul disc ascultat la pick-up (și ultimul, când discurile n-au mai fost la modă), era cel cu Colinde din sufletul golanilor.

Părinții mei au bifat, de-a lungul anilor, câteva dintre locurile comune ale rasismului & clasismului discret, „benign”, middle class – dar când am crescut suficient cât să mă revolt împotriva chestiilor ăstora, am convingerea că măcar mi-au ascultat ulterior argumentele și furia împotriva lor. N-au subscris întotdeauna. Dar măcar au ascultat. Cred. Sper.

Ce vreau să spun e că povestea educației mele politice e una privilegiată – părinții mei sunt de aceeași parte a „bulei”. Mă bucură, mi se pare improbabil și e, pe alocuri, și contradictoriu, acum când amândoi sunt „asistați”. Dar poate mai important decât faptul că râdem în continuare la aceleași bancuri politice, transformate ulterior în dume & meme, e faptul că rar, atunci când vorbim, nu pe teme politice ne certăm. Temele alea, fie că-i vorba despre sărăcie și discriminare sau despre corupție și venalitate, sunt întotdeauna deschizătoarele de dialog.

text de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

fotografii de

14 February 2017 ora 20:00


Tag-uri


X Revista Scena9