Laborator - Locul de muncă

Tolici: „Fuck muza!”

de Andra Matzal, fotografii de George Popescu

Am vrut să aflăm cum arată locurile de unde ies în galerii, în muzee, pe scene și ecrane, lucrările de artă. În spatele lor stau ore-n șir de muncă, petrecute-n ateliere și studiouri, care împrumută ceva greu de definit din ce se creează în ele. Mergem în câte-un atelier, la „locul de muncă” unde poate chiar acum cineva lucrează la ceva care-o să schimbe istoria artelor contemporane din România.  Săptămâna trecută, am fost la Dumitru Gorzo

 

Când am ajuns la mare, a doua zi după ce fusesem în atelierul lui Tolici, am avut impresia că m-am trezit într-una din pânzele uriașe la care tocmai lucra. Mii de oameni înghesuiți pe plajă încasau prin piele soarele fierbinte, în timp ce, adunați pe prosoape, cerșafuri și șezlonguri, ne vedeam fiecare de propriile ritualuri de vacanță. O colecție uriașă de feluri de a nu face nimic, înainte ca numărătoarea inversă s-anunțe revenirea la viețile de zi cu zi, lăsate pe stand by în cine știe ce orașe. Pe tabloul în devenire, Tolici n-apucase să umple schițele în creion cu culorile care făceau din plaja asta arhiplină un fel de pânză vie. „Abia atunci începe demența”, mi-a spus el, când pensula înseamnă combinații nesfârșite de culori. „Mai lucrez, mai schimb ceva, aici n-o să fie galben, o să fie oranj și tot așa”.

Atelierul lui din centrul Bucureștiului e ușă-n ușă cu casa de unde e foarte posibil ca acum 118 ani, într-o vară fix ca asta de-abia trecută, Maria Mihăescu să fi ieșit nonșalantă cu bicicleta. Să dea o tură prin oraș, cât să treacă prin dreptul domnului George Ranetti, pe atunci funcționar al Poștei și mai apoi ziarist, care-a botezat-o din amor „Mița bibiclista”. Roman Tolici lucrează într-o clădire care-a aparținut odată Brătienilor, ajunsă apoi la Academia Română și încredințată Uniunii Artiștilor Plastici, „în scopuri culturale și artistice”. Casa, în care sunt ateliere pentru artiști, se află acum în litigiu. Când urci spre studioul lui, te ia pe sus un miros dintr-alea bine arhivate-n folderul „nostalgie”. Un miros de cărți vechi și prăfuite, ieșit din biblioteca aflată la etaj, colonizase tot spațiul. Am avut impresia că, dacă-i trec pragul, o să mă trezesc la biblioteca Șantierului Naval Oltenița, unde în urmă cu 20 și ceva de ani scormoneam după „Generalul în labirintul său”.

În camera destul de spațioasă cât să-ncapă-n ea o bibliotecă, o canapea și-o masă, sunt întinse pe șasiuri două tablouri până-n tavan. În spatele pânzei albe cu plaja din creion, e una deja terminată, în care stau încremeniți în timp zeci de copii colorați, prinși pentru totdeauna într-un gest de care nu-și vor aminti niciodată. Țopăie, aleargă, mănâncă o-nghețată, fără să le treacă prin cap că deasupra lor plutește o sferă întunecată. Sunt primele două lucrări dintr-o serie care, cel mai probabil, se va numi Dark Matter al Lloret del Mar, și care va fi expusă luna viitoare la Moscova.

Pe rafturile ticsite de cărți, stau împrăștiate, într-un ecosistem cât se poate de variat, tot soiul de obiecte. Un pahar cu niște cuie, pe care-o să-l găsești pictat într-un tablou spijinit de perete, un trofeu vechi pentru bandă desenată, un bust de Marx vopsit în roșu, o cruce din cuburi rubice, iar printre ele, mulți iepuri. Iepuri mici, colorați, suspendați în sfere mari, transparente.

— Știu că e aiurea să pui întrebări foarte evidente, dar ce-i cu iepurii-ăștia? i-am zis, după ce i-am inspectat pe toți, în globurile lor de rășină.

— Am pornit de la o dilemă în privința iepurașului de Paști. Cu oul am înțeles, e forma perfectă, incipientă, dar ce dracu’ de treabă are iepurașu'? Așa a apărut o serie mai veche, Evanghelia după Moș Crăciun, fiindcă ambele sărbători au niște corespondenți foarte ciudați, de neînțeles, pentru noi azi. Asta-i continuarea ei 3D. Am luat câteva concepte importante, rău-bine, dragoste-moarte și principalele religii ale lumii și le-am făcut câte-un reprezentant în chip de iepuraș. Au reieșit, de exemplu, Moise, mi-a explicat Tolici, arătându-mi un iepuraș alb cu toiag. Ăsta e conceptul de bine, iar în capăt sus e răul. Asta e Trimurti, de la indieni, ăsta-i Jesus, el e Mahomed, care uite, a suferit un accident. Când am turnat sfera, s-a făcut așa o crăpătură înăuntru. El e Buddha, mai gras așa, uite-l pe Lao Zi.

— O mare familie spirituală pufoasă. Ai avut vreodată iepuri?

— Când eram mic, am avut. Și mie-mi plăcea unul negru, super drăgălaș și super rotund. Îl tot mângâiam și mă jucam cu el și la un moment dat a pierit, iar maică-mea mi-a explicat că era bolnav și de-aia era așa rotund. Iepurele e peste tot: de la bancuri, unde-i personajul mic și șmecher, la Playboy, la simboluri ale virilității, Alice e condusă de un iepure în Țara Minunilor.

— Trebuie să doar să fii atent, nu știi de unde sare iepurele.

— Da, poți să-l scoți și din pălărie. Toți suntem, de fapt, iepuri (râde). Viața noastră e făcută din iepuri. 

Isus
Mahomed

Viața lui Roman Tolici e făcută, în mare parte, din pânze, pe care pictează scene care-i captivează mintea prin lume. Din aia exterioară, pe care-o vedem cu toții, dar mereu altfel, o fracțiune de patinaj în fața magazinului Unirea, un accident rutier, o după-amiază în Cișmigiu. Și din lumea pe care ceilalți n-o pot vedea, decât dacă cineva o scoate la lumină ca artă:  o clădire infinită de birouri, un balet improbabil din seria Blood. Din 2000, când s-a hotărât, la 26 de ani, că dintre toate artele alege pictura, a expus, cu foarte puține excepții, în fiecare an. La București, la Paris, la Frankfurt, la New York și la Viena, la Berlin sau la Chișinău. Înainte să-și facă din realismul vecin cu iluzia optică un stil personal, a studiat grafica la București, iar în Republica Moldova, unde s-a născut, mersese de când se știe la școli de artă.

Am stat de vorbă-n atelierul lui, unde intra pe fereastră un heavy metal discret.

La ce lucrezi acum?

La seria asta de pe șevalet, Dark Matter al Lloret del Mar, cum cred că se va numi. Am fost acuma într-un fel de vacanță și, printr-o întâmplare, am ajuns într-o stațiune din Spania, un fel de Mamaia. Am zis bine, hai la all inclusive. Plaja era ultra super aglomerată, plină de ruși și tot tacâmul, iar hotelul avea piscina pe acoperiș. Ziua urcam la piscină și priveam de sus lumea. Într-o zi, am făcut de-acolo multe fotografii cu teleobiectivul și-am prins copiii care se jucau într-o piață din apropiere. Cu ei am făcut prima din lucrări. După aia, am făcut poze la plajă, și-a ieșit lucrarea pe care o fac acum, și drumul de lângă plajă, plin de scutere, după care o s-o fac pe următoarea.

Lucrezi mai mereu așa, pornind de la fotografii?

Da. Când fac poze, mă gândesc că le fac pentru o documentare, că nu pot să inventez eu. Pot să și inventez, dar nu are același efect cu ce se întâmplă, de fapt, pe o plajă. Ce fac oamenii la plajă? Când îi vezi pe sus pe fiecare, cum unul se scarpină, unu-și pune ceva-n cap, unul merge, unii vorbesc, altul doarme, alții citesc sau își fac selfie-uri… Să vezi copiii, gesturile lor, cum se joacă, mișcările lor stângace, cum se-mpiedică, se trântesc pe jos, au cu totul altă schemă de funcționare decât restul lumii. Iar peste toate astea apare un soi de amenințare, care e ca un obiect, da-n același timp nu captează niciun fel de umbre, e ca o gaură neagră care trece pe la amiază deasupra lor. Habar n-ai ce-i cu ea, nici nu contează. Pur și simplu-ți creează un contrast foarte ciudat, pe care nu-l înțelegi exact. Cât lucrez, io-nțeleg din ele ce vreau eu și pe urmă, poți să-nțelegi ce vrei tu.

Dar printre toți oamenii-ăștia pe care i-ai pictat din fotografii, n-ai plantat niciun intrus, vreun subversiv?

Mai sunt, dar în astea vreau să dau o notă de firesc cumva. E ca un pattern care se tot repetă și care reprezintă, până la urmă, lumea, fiindcă asta se poate continua la nesfârșit, ca și cum ai zbura deasupra unei plaje uriașe. 

Primele două pânze din „Dark Matter al LLoret del Mar”

Când faci fotografie, identifici din prima un posibil material pentru pictură sau se-ntâmplă să fotografiezi și, uitându-te mai încolo pe imagini, să găsești ceva interesant?

Când fac fotografie documentară, nu stau să aranjez lucrurile estetic. Pentru mine, fotografia e ca un model. Vreau să prind și firescul situației, al mișcărilor, al trupurilor, în funcție de spațiu și de acțiunea care se-ntâmplă, iar asta nu poate fi teatralizată. În viață oamenii au niște mișcări for real, foarte interesante.

Uneori, văd anumite scene care mă lovesc din prima și știu că e un potențial mare acolo, iar atunci documentez cât pot. Alteori, într-adevăr, mă uit la fotografii pe care le-am făcut așa aiurea și descopăr. Uau, ce făceau oamenii-ăștia și cum s-au nimerit exact în acest tip de postură. Mi s-a întâmplat uneori să am acea viziune în timpul unui eveniment și să fac fotografii, dar să nu fiu mulțumit și să revin în acel loc, să văd cum arată vara, cum arată iarna sau noaptea.  Să caut eu acel declic care a existat în mine și pe care încă nu l-am identificat cu claritate.

Cea mai bună lucrare pe care n-ai făcut-o încă?

Toate lucrările viitoare sunt cele mai bune. Eu trăiesc în prezentul fiecărei lucrări. Mă bucur de ea și o aprofundez, mă gândesc la ea și la toate semnificațiile care-mi vin pe parcurs. Trăiesc mult cu lucrarea și cu viziunea a ceea ce-ar trebui să fie ea, și merg încăpățânat pe drumul ăla. Am și un stil de muncă în care nu pot face o lucrare pe zi. Mi-am asumat tipul ăsta de limbaj care necesită multă inginerie, de fapt. Numai ca să-i desenez pe-ăștia am nevoie de o săptămână, în care trag tare. După asta urmează culorile și-acolo începe demența. Sunt prosoape colorate, prosoape cu modele nu știu de care, vezi o mulțime de combinații faine, care-s culorile specifice plajei, în ce culori se-mbracă copiii. Când se termină lucrarea, sunt mulțumit și trec la următoarea lucrare, s-a dus pentru mine magia lucrării care m-a pasiont și din care am trăit. Ea capătă viața ei și-i las pe ceilalți oameni să parcurgă-n felul lor drumul meu, să tragă ei micile concluzii, bucurii sau tristeți.

Sunt lucrări pe care le renegi?

Poate pe unele. Atunci când am ratat, când n-am reușit ceva. Partea bună, atunci când nu-ți iese o lucrare, e că mai faci una.

Se-ntâmplă să abandonezi o lucrare dacă nu-ți place sau o duci la capăt, chiar dacă nu-ți place?

S-a-ntâmplat să lucrez și-o lună și după aia am ras tot. Dar de obieci sunt destul de meticulos și, când am o lucrare-n cap, fac schițe pentru ea, documentări. E un proces îndelungat care, odată asumat, nu am cum să dau înapoi.

Ai vreo senzație stranie când, după ce-ai trăit așa mult cu o lucrare, o vinzi și ea pleacă de la tine?

E o senzație plăcută. Intră niște bani (râde).

Ai vândut lucrări pe care n-ai fi vrut să le dai?

Există. Am avut lucrări de care m-am apropiat mai mult sau pe care le-am trăit mai intens, pe care le-am dat cu strângere de inimă. Sau am vândut în niște momente în care situația financiară era complicată și am fost cumva nevoit să accept compromisuri. Dar în principiu mă bucură, că ele chiar atunci prind viață, când pleacă-n lume.

Care-a fost prima lucrare vândută?

E interesant, eu am făcut grafică la Universitatea de Arte din București și n-am fost convins de la început că vreau să fac pictură. Am trecut prin bandă desenată, prin ‘98-‘99, când nu făcea nimeni asta în România, am început să scriu și să experimentez în diverse zone și când am revenit la artă plastică clasică, s-a întâmplat rapid și prima vânzare. Până atunci lucram cu acrilic pe hârtie, dar în  momentul când m-am încumetat să-mi iau pânză și șasiuri, am ieșit din magazin și-am primit un telefon: „Ți s-a vândut o lucrare”. Am zis da, e un semn.

Un semn foarte bun, mai ales că de regulă e nevoie de mulți ani de muncă, până să-ncepi să vinzi.

Eu am început să lucrez serios prin 2000, când nu exista nicio galerie de artă în București. Erau niște spații de artă contemporană, dar puține și pictura era ca un zombie, după ce un secol fusese considerată moartă. Eram câțiva artiști în aceeași situație, Gorzo, Gili Mocanu și alții, iar lucrurile nu se mișcau deloc. Nu existau nici colecționari.

Trebuia să inventați tot.

Da, practic a trebuit să ne inventăm propria industrie. A apărut atunci Galeria de Interese, pe care am făcut-o grup de oameni, pe ideea băi, hai să facem ceva. În Europa, nu puteai pleca decât cu viză, internetul era la super început și oricum nu știam să-l folosim. Cum nu era nimic, puteam să facem ce vrem, că oricum nu se cumpăra. Și fiecare a mers pe schema lui. Pe-atunci, când pictura însăși era ostracizată, darămite realismul, eu am mers tocmai pe acest realism pentru care eram și bine exersat. Desensem foarte mult de mic și-așa am și intrat la școala de arte din Chișinău. Practic, toată copilăria mea a fost o pregătire intensă pe schema asta, în care am făcut sute și mii de studii după ghipsuri antice grecești, sute și mii de studii cu frunzulițe și crenguțe, cu peisaje, crochiuri.

Deși acum sunt muuult mai multe galerii în București, am impresia că-n ceea ce privește pictura lucrurile au stagnat cumva. După generațiile voastre, parcă au apărut foarte puțini pictori foarte tineri în ultimii ani.

Când am început noi, erau doar galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, unde era numai mafie, corupție, trebuia să ai pile, să stai la rând pentru o expoziție de două săptămâni, din care oricum nu ieșea nimic concret. Nu aveai niciun awareness, nimic. Era o bălăcăreală. În situația asta, în care n-aveai ce câștiga, n-aveai nici ce pierde. Singurul fapt real pe care ne puteam baza era munca noastră. Băi, muncim ca niște draci, facem cât de mult putem și-om vedea ce-o ieși. Microbul ăsta s-a transmis și către cei câțiva galeriști de atunci, iar spiritul efortului depus la un mod idealist a rămas. Nu vreau să am un discurs de moș, dar cred că cei tineri au altă plajă de opțiuni și de multe ori asta-i face un pic mai leneși. Au așteptări mari, fac trei lucrări și zic „vreau și eu să vând cu 5.000 de euro”. Arată-mi 100 de lucrări și poate, ok, una se vinde cu 5.000 de euro. Mulți s-au dezumflat repede. Păi cum, așa lung e drumul? Da, cam așa e.

Acum reușești să vinzi des?

Mereu se mai vând lucruri. Dar e o viață grea. Sunt și zile cu pâine cu unt și sunt și zile fără pâine. Terenul e foarte instabil și nu știi niciodată.

Arta nu e ieftină, cum e și firesc. Nu-i un produs la comandă. Până la urmă, cumperi niște bucăți de spirit de la cineva, iar ele-s făcute cu foarte multă muncă. Sunt puțini oameni care purced la cumpărarea unei lucrări. Sunt și mai puțini cei care se pot numi cu adevărat colecționari. Există oameni care și-au cumpărat două-trei jeepuri, copiii sunt la școli americane, au case, și la un moment dat, „parc-am văzut la nu știu ce vecin al meu o lucrare, hai să-mi bag și eu, că am un perete deasupra șemineului”. Sunt oameni diferiți și pe toți în tratez cu respectul cuvenit. Dar în același timp și ei trebuie să mă trateze cu respectul cuvenit. La urma urmei, ei vor ceva de la mine, nu le bag eu pe gât vreo lucrare. Iar asta aduce în economia lucrurilor multe momente delicate, fiindcă nimeni nu se grăbește. Nu-i un must, nu mori de foame. E ultimul moft de pe listă. Și cât de milionari ar fi, cu toții-ntreabă „Da' mai puțin nu se poate? Nu mai faci o reducere?”. Așa că, vrând nevrând, ajung să negociez.

Ai o rutină de lucru?

Da. Mă gândesc mereu la lucrări noi, fac documentări, dar pentru realizarea unei lucrări, am nevoie de o rutină și mă străduiesc pe cât se poate să se întâmple zilnic, între niște ore, în care trebuie să iau pensula sau creionul și să lucrez. Altfel, e o poveste că vine, nu vine muza. Fuck muza! Muza vine atunci când ai pensula-n mână. Dacă n-ai pensula, zice „băi...”. De-a lungul vieții, am lucrat în moduri diferite. Multă vreme, am fost matinal. După facultate, zece ani am muncit ca ilustrator într-o agenție de publicitate, cu jumătate de normă. Mergeam la muncă după-masă, iar în prima parte a zilei, mă trezeam la 5 și lucram. Până la 12, se punea ceva și după aia mă duceam liniștit la job: Fuck me now! Dar a venit un moment când mă simțeam epuizat și evoluția mea artistică intrase-n altă zonă și am renunțat, ca să mă dedic în exclusivitate artei. Ceea ce, da, e un sacrificiu. Arta vrea sânge și carne și mațe și creier. Uneori e mai simplu, mai intră câte-un ghiavol la costum cu dunguliță și mă pomenesc cu niște bani în mână, dar se-ntâmplă ca luni de zile să stau cu o merdenea sau două.

De partea administrativă a artei te ocupi singur sau lucrezi cu alți oameni?

Nu m-am bazat niciodată doar pe cineva, c-o să facă și uite că n-a făcut. Așa, poți zice după aia că au fost ăia proști și de-aia n-a ieșit. Am încercat să lucrez cu mai multe galerii - acum lucrez cu Mobius. Managementul e o chestiune comună și mă-ngrijesc singur de multe lucruri. Mă implic în realizarea cataloagelor, merg la tipografie, îmi plătesc singur site-ul, mă asigur că am fotografii de calitate la lucrări șamd. Cu cât crești în carieră, lucrurile încep să devină mai delicate și mai complicate.

Atelierul ăsta îl ai de la Uniunea Artiștilor Plastici – a fost greu să-l obții? Unde lucrai înainte?

A fost destul de greu, a fost nevoie de câteva intervenții. Dar cred că l-am luat pe merit. Am cerut, mi s-a spus că s-au scos câteva ateliere la concurs și mi-am depus dosar. E complicat cu atelierele de la Uniune, pentru că, teoretic, odată contractul semnat, nu te pot da afară. Și sunt mulți artiști în vârstă, care nu mai lucrează. Sunt și tineri. Înainte, lucram acolo unde locuiam. Deși știam c-ar fi mai bun un loc dedicat doar lucrului, multă vreme situația n-a permis asta. Am întâlnit oameni care ziceau că nu se-apucă de pictură, că n-au atelier cu lumină de o anumită intensitate. Sau oameni care voiau să facă un film, dar nu fără nu știu câte mii de euro. What the fuck? Eu, în principiu, n-am loc aici să pictez pânze așa mari. Dar dacă trebuie să pictez, am loc. Dacă vrei să faci, faci și-n gaură de șarpe.

Mai sunt lucruri pe care ai vrea să le-nveți?

Desigur, tot timpul avem de-nvățat. Eu îmi păstrez mereu și-o zonă de nemulțumire. Îmi privesc destul de critic lucrările. Pe lângă lucrul efectiv, îmi petrec mult timp privind. Stau și mă uit și mă uit și mă uit și mă uit. Văd unde-am greșit, ce se mai poate modifica, mai încerc, mai citesc cărți, mai niște teoria culorilor. După care mă dau un pic și iarăși mă uit și mă uit și mă uit. Și experimentez tot felul de tehnici, îmi rămâne ceva din fiecare experiență. Totul se bazează pe pasiune interioară. Indiferent de orice, dacă am sau nu am de mâncare, dacă sunt sau nu deprimat. Pânza e locul care mi-aduce cea mai mare bucurie. Și dacă mie mi-aduce atâta bucurie, ok, măcar un pic de bucurie o s-o ducă și oamenilor. Dacă nu, să fim sănătoși. Eu fac ce fac în primul rând pentru mine - fac o imagine pe care aș vrea s-o văd eu, care să mă și reprezinte, să arate lucruri pe care caut să le-nțeleg. În cazul meu, într-o lucrare e vorba foarte mult de înțelegere.

text de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

fotografii de

9 September 2016 ora 10:00


Tag-uri


X Revista Scena9