Salon - Biblioteca

Povestea a patru generații dezrădăcinate

de Scena 9

O poveste despre exil, dezrădăcinare și iubire, „Pachinko” urmărește destinul a patru generații de imigranți coreeni care trăiesc în Japonia de-a lungul secolului XX. 

Născută la Seul, în 1968, Min Jin Lee a debutat în 2007 cu volumul „Free Food Millionaires”, urmat de „Pachinko”, care a fost unul dintre best-seller-urile americane ale anului 2017. 

Scriitorul Junot Díaz spune despre „Pachinko” că este  „o meditație impresionantă despre ce sacrifică imigranții pentru a-și construi un cămin. Cartea aceasta confirmă locul lui Min Jin Lee printre cei mai buni romancieri ai noștri“.

Lansarea romanului „Pachinko”, apărut la Editura Nemira în traducerea Cristinei Nan, va avea loc vineri, 7 iunie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Vor vorbi despre carte Ana Maria Onisei, Iuliana Alexa, Bogdan Tănase, iar evenimentul va fi moderat de Dana Ionescu.

*

Yeongdo, Busan, Coreea

Istoria ne-a dezamăgit, dar nu contează.

La sfârșitul secolului, un pescar bătrân și soția lui s-au hotărât să ia câțiva chiriași, ca să câștige niște bani. Amândoi se născuseră și crescuseră în satul pescăresc Yeongdo – o insuliță de vreo opt kilometri, din apropierea orașului-port Busan. În îndelungata lor căsnicie, femeia adusese pe lume trei băieți, dar numai Hoonie, cel mai mare și totodată cel mai slab dintre copii, supraviețuise.

Hoonie se născuse cu gură-de-lup și cu un picior strâmb, și totuși natura îl înzestrase cu umeri lați, cu o constituție puternică și cu un ten auriu. Își păstrase chiar și în tinerețe firea blândă și contemplativă din copilărie. Când își acoperea cu mâinile gura diformă, ceea ce făcea din obișnuință atunci când întâlnea vreun necunoscut, semăna cu tatăl lui cel chipeș, amândoi având aceiași ochi mari și surâzători. Sprâncenele negre ca smoala îi înfrumusețau fruntea lată, permanent bronzată de la munca sub cerul liber. Asemenea părinților, Hoonie nu era prea priceput la vorbă și, cum nu putea să vorbească repede, unii credeau că ceva nu era în regulă cu mintea lui, lucru total neadevărat.

În 1910, când el avea douăzeci și șapte de ani, Coreea a fost anexată Japoniei. Pescarul și soția lui, țărani chibzuiți și curajoși, au refuzat să se lase atrași de aristocrații incompetenți și de conducătorii corupți care dăduseră țara pe mâna hoților. Chiria pentru casa în care locuiau s-a mărit din nou, prin urmare cuplul și-a părăsit dormitorul și s-a culcat într-o cămăruță de lângă bucătărie, crescându-și astfel numărul de chiriași.

Casa din lemn pe care o închiriau de mai bine de trei decenii nu era mare, de-abia măsura vreo sută cincizeci de metri pătrați. Uși glisante, din hârtie împărțeau interiorul în trei odăițe confortabile, iar pescarul însuși înlocuise acoperișul de paie, din care picura apa, cu țiglă roșietică, din lut, spre câștigul proprietarului, care locuia în bunăstare într-un conac din Busan. În cele din urmă, bucătăria a fost mutată în grădina de legume pentru a le face loc oalelor mai mari și numărului din ce în ce mai mare de mese pliante, agățate în cui de-a lungul zidului din piatră acoperită cu mortar.

La insistențele tatălui, Hoonie a învățat să citească și să scrie în coreeană și în japoneză de la învățătorul din sat, suficient cât să țină registrul de venituri și cheltuieli al pensiunii și să facă socoteli în minte, astfel încât să nu fie păcălit la piață. Când a deprins toate acestea, părinții l-au retras de la școală. În adolescență, Hoonie muncea aproape la fel de bine ca un bărbat în putere, de două ori mai mare decât el și înzestrat cu picioare zdravene. Era îndemânatic și căra greutăți mari, însă nu putea să alerge sau să se deplaseze repede. În sat se știa că el și tatăl lui nu se atingeau nici măcar de o cană de vin. Pescarul și soția lui își învățau unicul fiu supraviețuitor, schilodul cartierului, să fie isteț și harnic, neștiind cine ar putea să aibă grijă de el după moartea lor.

Dacă un bărbat și soția lui puteau împărți una și aceeași inimă, atunci Hoonie însuși era acest organ care pulsează neîntrerupt. Își pierduseră ceilalți copii – cel mai mic fusese răpus de pojar, iar mijlociul, o pușlama, murise într-un accident stupid, lovit de coarnele unui taur. În afară de școală și de piață, cei doi bătrâni îl țineau pe Hoonie pe lângă ei și mai târziu, în tinerețe, el a fost nevoit să rămână acasă pentru a-i ajuta. Nu suportau să-l dezamăgească. Și cu toate acestea, îl iubeau sufficient cât să nu-l răsfețe. Țăranii știau că un copil răzgâiat face mai mult rău unei familii decât unul mort, așa că se abțineau să-i fie prea mult pe plac.
Alte familii din ținut nu erau la fel de norocoase să aibă doi părinți atât de inteligenți și, cum se întâmplă în țările prădate de dușmani sau distruse de natură, cei slabi – bătrânii, văduvele și orfanii – erau într-o situație disperată, ca întotdeauna în peninsula colonizată. Pentru fiecare gospodărie care putea hrăni o gură în plus, erau o mulțime de oameni dornici să muncească pentru un castron de orez cu orz.

În primăvara anului 1911, la două săptămâni după ce Hoonie a împlinit douăzeci și opt de ani, pețitoarea din oraș, o femeie cu obrajii îmbujorați, i-a făcut o vizită mamei lui. Ea a condus-o în bucătărie. Trebuia să vorbească încet, deoarece în camerele din față chiriașii dormeau. Se apropia de prânz și pescarii care lucraseră de noapte își terminaseră mâncarea fierbinte, se spălaseră și se duseseră la culcare. Mama lui Hoonie i-a turnat pețitoarei o ceașcă de ceai de orz rece, văzându-și mai departe de treabă. Desigur că ghicise ce voia vizitatoarea, dar nu știa ce să spună. Hoonie nu le ceruse niciodată părinților o soție. Era de neînchipuit că o familie decentă și-ar lăsa fiica să se mărite cu un bărbat cu malformații, fiindcă acestea se transmiteau inevitabil viitoarei generații. Nu-l văzuse niciodată pe fiul ei stând de vorbă cu vreo fată. Majoritatea tinerelor din sat îl evitau, iar Hoonie știa că nu trebuie să-și dorească ce nu poate avea – era un lucru de neîngăduit pentru orice țăran normal, care își cunoștea și își accepta situația și lucrurile care îi sunt permise.
Fața mică și amuzantă a pețitoarei era rozalie și bucălată; avea ochi negri și insensibili, ce scăpărau de inteligență și își cântărea mereu vorbele, spunând numai lucruri frumoase. Femeia își lingea buzele de parcă i-ar fi fost sete; mama lui Hoonie simțea că musafira o analizează atât pe ea, cât și fiecare detaliu al casei, că-i măsoară bucătăria cu o privire exigentă. Cu toate acestea, pețitoarei i-ar fi fost foarte greu să citească în sufletul ei, o femeie tăcută, care trudea din zori și până-n seară, făcând treburile pentru ziua în curs și pentru următoarea. Rareori se ducea la piață, căci nu avea timp de palavre, așa că îl trimitea pe Hoonie la cumpărături. În timp ce pețitoarea vorbea, mama lui a fost tăcută și fermă, asemenea mesei grele, din lemn de pin, pe care își toca ridichile.


Vizitoarea a deschis discuția. Așadar, în ciuda ghinionului cu piciorul și a buzei despicate, Hoonie era, în mod evident, un băiat bun – educat și puternic cât doi boi la un loc! Era o binecuvântare să aibă un fiu atât de bun, i-a zis pețitoarea. Apoi și-a criticat aspru propriii copii: niciunul dintre băieții ei nu era pasionat de cărți sau de comerț, dar nu erau răi. Fiica ei se căsătorise de tânără și locuia prea departe. Cu toții aveau căsnicii fericite, presupunea ea, însă fiii ei erau leneși. Nu semănau cu Hoonie. După ce și-a încheiat discursul, s-a uitat țintă la femeia cu piele măslinie și cu chip inexpresiv, încercând să întrezărească cea mai mică urmă de interes.

Mama lui Hoonie rămăsese cu capul plecat, mânuind cu încredere cuțitul ascuțit – fiecare cub de ridiche era pătrat și tăiat cu precizie. Când pe fundul de tocat s-a adunat o grămadă generoasă de cuburi de ridiche albă, le-a transferat într-un castron cu o mișcare sigură. Asculta cu atâta atenție vorbele pețitoarei, încât, în adâncul inimii, se temea că, de încordare, o să înceapă să tremure.

Înainte să intre, musafira dăduse ocol locuinței, evaluând starea financiară a gospodăriei. După toate aparențele, zvonurile din vecini privitoare la situația lor stabilă puteau fi confirmate. În grădina de legume, ridichile albe, umflate și grele în urma ploii de primavera timpurie, erau numai bune de smuls din pământul cafeniu. Codul negru și calmarul, înșirați frumos pe sârma de rufe, se uscau în soarele delicat de primăvară. Lângă latrină, trei porci negri își duceau traiul într-o cocină curată, construită din piatră și mortar. În curtea din spatele casei, a numărat șapte găini și un cocoș. Dar interiorul sublinia și mai mult bunăstarea familiei.

În bucătărie, castroanele de orez și de supă se odihneau grămadă pe rafturi solide, iar de grinzile joase atârnau funii de usturoi alb și ardei iuți roșii. Într-un colț, lângă ligheanul de spălat vase, se afla un uriaș coș împletit, plin-ochi cu cartofi proaspăt scoși. Prin căsuță plutea mirosul revigorant de orz și mei care fierbeau într-o oală neagră. Mulțumită de situația bunicică a hanului într-o țară tot mai săracă, pețitoarea era convinsă că până și Hoonie putea avea o soție sănătoasă, așa că și-a continuat treaba. Fata era din cealaltă parte a insulei, de dincolo de pădurea deasă. Tatăl ei era agricultor și se număra printre multele persoane care își pierduseră arenda în urma recentelor măsurători topografice făcute de guvernul colonial.

Văduvul, căruia îi fusese sortit să i se nască patru fiice, dar niciun fiu, nu avea de mâncare decât roadele pădurii, peștele pe care nu-l putea vinde și pomana ocazională de la vecinii lui, la fel de săraci ca el. Modestul tată o implorase pe pețitoare să le găsească soți fiicelor necăsătorite, căci orice soț era mai bun pentru o fecioară decât să cerșească atunci când îi era foame și, în plus, virtutea era atât de scumpă. Yangjin era cea mai mică dintre cele patru surori și cel mai ușor de măritat, fiindcă era prea tânără ca să se plângă și mânca cel mai puțin. Yangjin avea cincisprezece ani și era blândă și delicate ca un vițel abia venit pe lume, spunea pețitoarea.

– Nu are zestre, desigur, și e de la sine înțeles că tatăl ei nu se așteaptă la prea multe daruri. Poate doar câteva găini, niște pânză de bumbac pentru surorile lui Yangjin și șase-șapte saci de mei, care să-i ajute să treacă de iarnă.

Neprimind nicio obiecție în legătură cu lista de daruri, pețitoarea a prins curaj:

– Poate o capră. Sau un purcel. Familia are atât de puține, iar prețul mireselor a scăzut așa de mult. Fata nu va avea nevoie de nicio bijuterie, a mai adăugat ea zâmbind discret. Cu o mișcare iute de mână, mama lui Hoonie a presărat sare de mare peste ridiche. Pețitoarea nu putea să-și dea seama cât de concentrată era mama lui Hoonie și cât se gândea la cerințele ei. Gazda ar fi renunțat la orice ca să crească prețul cerut pe mireasă. S-a trezit surprinsă de gândurile și speranțele care îi încolțeau în suflet, însă chipul ei și-a păstrat expresia calmă și retrasă; dar pețitoarea nu era deloc proastă.

– Cât mi-aș dori să am și eu un nepot într-o bună zi! a făcut musafira ultima mișcare, cercetând atent chipul măsliniu și ridat al hangiței. Am o nepoată, însă nepot nu, și fata plânge prea mult. Îmi amintesc când mi-am ținut în brațe primul băiat, era doar un bebeluș. Ce fericită eram! Era alb ca un coș cu prăjiturele proaspete de orez în Ajunul Crăciunului – cu pielea catifelată și minunată ca aluatul călduț. Atât de ispititor, că-ți venea să-l mănânci. Ei bine, acum e un mare neghiob, a mai adăugat, simțind nevoia să-și tempereze laudele.
În cele din urmă, mama lui Hoonie a zâmbit, imaginea fiind prea grăitoare pentru ea. Care femeie în vârstă nu și-ar fi dori să-și țină în brațe nepotul, mai ales că un astfel de gând fusese de neconceput înaintea acestei vizite. A strâns din dinți ca să se calmeze și a ridicat castronul, clătinându-l ca să împrăștie sarea uniform.

Min Jin Lee. Foto: Elena Seibert

Foto main: Pixabay

X Revista Scena9