Remix / Scriitor

Bătrînețe

De Ionuț Chiva, Ilustrații de Oana Barbonie

Publicat pe 22 februarie 2019

La 15 ani de când a debutat cu romanul „69”, l-am invitat pe scriitorul Ionuț Chiva să scrie o povestire pe tema îmbătrânirii.

Împins pe scaunul cu rotile dinspre primiri urgenţe spre tomograf, îmi văd cu un singur ochi pe hol prietenii, trei clovni debusolaţi, cum se uită aşa după mine, ca şi cum ar putea ghici un diagnostic din doar transportarea mea.
„De unde îl ştiu pe prietenul dumneavoastră?” mă întreabă medicul de gardă.
Dîndu-mi o palmă-n cap pentru că, iată, iar îl ştie cineva pe prietenul meu comic, îi spun „domne, face comicării pe youtube, de astea de rîs, poate de acolo, că vă văd tînăr”.
„A, da”, zice.

Doctorul revine după o vreme, am aţipit pe pat.
„Cum e, ce faceţi?”, zice.
„Bine”, zic.
„Nu, nu faceţi bine.”
Casc ochiul ca să sugerez atenţie şi îi zic bărbăteşte: „spuneţi”.
Îmi zice diagnosticul şi problemele, mă întreabă dacă în afară de astea mai am vreo problemă, dacă mă mai poate ajuta cu ceva.
„Ce problemă”, zîmbesc cum doar eu ştiu, „la ce vă referiţi, aşa, în viaţă?”
„Eu sunt doar medic”, zice surîzînd şi îmi vine să bat cuba cu el.

Trec săptămîni în care îmi ţin umbră în casă şi, în lipsă de altceva, ascult cu pungi de mazăre congelată pe ochi pelerinul rus şi foarte mult teatru radiofonic.

Mai trec clovnii, unul se preface că-mi instalează tinder, eu îi zic „dă-te-n pula mea”, el zice „dar dă-te tu în pula mea”.

Ieşit în sfîrşit din casă, rîd ca un ied, vorbesc foarte mult cu vocea mea subţire, prietenul cu care am ieşit zice „ia uite-l, cum era el de spăşit şi acum iar gură bogată, numai pula mea pula mea, iar e tare-n gură”, rîd ca un ied şi îmi împing capul în pieptul lui ca şi cum l-aş lovi, ca şi cum l-aş împinge, dă peste o doamnă, zice „scuzaţi, doamnă”. Mergem trăncănind spre metrou, ne întrerupem, ne contrazicem.
Seara ne întîlnim cu ceilalţi prieteni, ne facem muci, cîntăm muzică.

Intrînd zilele trecute în casa prietenului meu îi zic „bă, miroase a bătrîn şi vezi că şi la celălalt mirosea la fel, e semn clar, pregătiţi-vă să muriţi şi aşa mai departe.”
Laş, speriat, mă ia că „stai, bă, nu-i chiar aşa, nici n-am făcut curat de foarte mult timp” etc. etc. etc.
„Nu e, men, e de bătrîn”, îi zic la plecare, „bunică-mea era maniacă pe curăţenie, freca de la 5 dimineaţă şi la sfîrşit tot ca la tine mirosea”. 

Mă sună după aia într-o noapte, a avut o gagică, o tindereală, şi cică i-a zis la fel cînd a intrat, că miroase a AIA.

„I-am băgat mortul în casă”, îmi spun chicotind, şi după aia stăm o vreme de vorbă la telefon ca într-o povestire americană.

Casiotone for the Painfully Alone are o piesă muzicală cu versurile astea:

„I wrote a performance
For my mother to act in
But she couldn t come

She was taken by fits of rage
Unlike anything she had experienced
In her 57 years of life

She felt unfit & unable
And she apologized (...)”

Ultimul vers e foarte prost, nu e demn să apară aici.

Altădată am ţinut-o şnur foarte mult cu ăştia şi, cum mă scol buhăit într-o zi, îmi amintesc că am o prietenă care nu-i nici softie, nici artsy, dar vine dintr-o ştiinţă foarte exactă şi care s-a purtat mereu foarte calm cu mine, cu o singură excepţie, cînd erau competiţii internaţionale de fotbal şi ţineam cu echipe diferite şi atunci nu mai era îngerul morţii care se poartă calm, dar devenea tifosa şi exclusiv jigniri, pînă cînd îi eliminam echipa din competiţie şi aia era.

„Salut”, îi scriu buhăit într-o zi, „am visat că eram la un party, nu ştiu ce, şi mi-ai zis că trebuie neapărat să ne vedem să-mi zici ceva. Dar n-ai zis cînd şi unde.”
„Vrei să ne vedem? :)”, îmi răspunde.
„Nu, tu vrei”, zic, „doar că n-ai zis cînd, să văd şi eu cum pot.”
Stabilim cînd şi unde, umblu elated două zile, am şi eu un strop de puritate în viaţa asta care numai haiducie, competiţie şi alfa.
O noapte înainte mă fac muci.

Jur că sar din pat cu doar juma de secundă înainte de a primi mesajul „salut, eu am ajuns la universitate”.
Pierdut, buhăit, ruşinat – mă învîrt prin cameră căutînd soluţii şi ce am fost eu toată viaţa asta, dacă nu un om care gîndeşte repede în situaţii de urgenţă şi salvează ce poate – „din păcate întîrzii puţin. nu vrei tu în loc să stai aiurea acolo să cobori spre barul ăsta?” (e un bar vizavi de casa în care stau).
Am cîştigat ceva timp, fac repede un duş, a ajuns înaintea mea şi la barul ăsta, stăm de vorbă, îmi tremură mîinile, de fiecare dată cînd dau să mă ridic de pe scaun sunt gata să cad, n-o pot minţi, îi spun adevărul.
Şi mă uit aşa în vîrful pantofilor ca ăla din Martin Amis, din aia cu banii.
Era acel procedeu literar cînd ridici particularul la universal – cum trăncănim şi eu îmi privesc mahmur pantofii, parcă nu de seara asta mi-am bătut joc, dar de cum mirosea la ai mei, cum miroase la ăştia, cum miroase la mine.
Îmi vorbeşte cum îmi vorbeau fetele într-a 12-a, ca şi cum aş avea tot atît timp înainte cît aveam atunci, ca şi cum n-a scăzut nimic. Are încredere totală în mine.
O duc la metrou, mă duc spre clubul ăla, mă sună clovnii mei că ce fac, care mai e viaţa mea, după două ore ne dăm cap în cap în glumă, dimineaţă trăncănim răguşit pe terasă cu gulerele ridicate. Pierd o clipă discuţia, cum mă uit mai în gol aşa şi mă gîndesc la ce mi-a zis, chestiile alea foarte calme, blînde şi pline de încredere. 

Mă scol din somn nu că plîngînd, că-s băiat totuşi, dar aşa cu un scheunat de ăsta de durere pură. Am în inbox o propunere de la o revistă culturală de a scrie cîteva rînduri despre bătrîneţe. Inventez trei înjurături noi faţă de aşa tupeu, după-amiază, cum mă întorc de la Tormen, e o lumină rece, rea, neutră, copacii strălucesc înveliţi în chiciură de aia care începe deja să-i îndoaie, a doua zi era dezastru, alerte isu, copaci căzuţi, maşini distruse, treaba lor.

Uneori oamenii citesc cuvintele ca o mantră, nu se prea gîndesc la ele. De cîte ori nu am văzut tineri pe fb punînd pios acel hit al lui Dylan Thomas cu do not go gentle şi, peste două săptămîni, plîngîndu-se de cîte o babă într-un mijloc de transport în comun. Păi, men, aia înseamnă do not go gentle, eu în spatele autobuzului şi o babă care îşi pune capul în piept şi trece cumva ca o bilă prin toată lumea, călcînd picioare, rupînd paltoane, eu în spatele autobuzului gîndind „rupe-i, mamaie, do not go gentle”.

Sau cum eram mic, ne uitam la ştiri, pleca Michael Jackson după primul concert în ro, bunică-miu adormise lîngă mine, şi deodată la ştiri apare în cadru fata asta care ţipa foarte rău „nu pleca, Michael”, de l-a trezit pe bunică-miu din somn şi el, din reflexul acestor seniori ai cetăţii abrutizaţi total care sunt gen „bărînii noştri”, a ţipat nervos „futu-te-n cur moartă!” – şi eu ca un prost am crezut că s-a dar liber la de astea şi i-am zis „aşa, tatae, spune-i, băga-mi-aş pula-n morţii ei.

Nu se dăduse drumul la de astea, mă grăbeam.
Dar nici mult n-a mai durat pînă să nu-l mai intereseze nimic din această lume, că înjur eu, că nu se dă căldură, ce îl interesa foarte mult era să mănînce, ca şi străbunică-miu, pe care l-am prins o vreme şi îl speriam lovind cînd nu era nimeni atent tăblia patului, ce îi interesa în ultimă instanţă era atît, să mănînce. 

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK