Construită de 16 artiste și artiști gen Z din România, cu sprijinul a 8 mentori din generații mai mari, expoziția de artă contemporană Brain Bloom (8.03.2026 - 10.04.2026, Malmaison, București) îndeamnă vizitatorii să exploreze cum se rescrie identitatea atunci când memoria transcende marginile trupului.
Am vorbit cu opt tinere artiste care expun în cadrul Brain Bloom, dar și cu o parte din mentorii Gen X & Y din programul /ZAC la Malmaison, în contextul căruia s-a născut expoziția. I-am întrebat și pe unii și pe ceilalți despre provocările prin care trec artiștii în ziua de azi, precum și despre asemănările & diferențele dintre generațiile noastre.
***
Expoziția Brain Bloom a apărut dintr-un proces în care 16 artiști din generația Z, printre care și eu, au stat împreună cu câteva din lucrurile care nu se leagă. Am dezbătut subiecte dintre cele mai diverse – de la traume la apartenență în comunități – și ne-am regăsit în unanimitate preocupați de suprasaturația actuală de informație, de felul în care nu există destul timp să procesăm tot ceea ce aflăm. Am făcut paralele între memoria augumentată de device-uri și cea naturală, pe care o accesăm din ce în ce mai puțin. Am observat, totuși, și că ambele tipuri de memorie sunt guvernate de o lege comună: amândouă sunt fragile și se pot deteriora/pierde fără nicio avertizare prealabilă.
Tot noi, cei 16 tineri artiști, am parcurs câteva luni bune de ateliere practice și teoretice ghidate de mentori din sfera artei contemporane, în cadrul programului de mentorat /ZAC la Malmaison organizat de /SAC – Spațiul de Artă Contemporană. Am vorbit despre artivism și conștiință ecologică cu Irina Botea Bucan, ne-am mișcat corpurile ca să ne conectăm mai bine cu noi înșine și cu ceilalți cu Ioana Marchidan, am făcut exerciții de voce și am înregistrat posibile instalații sonore cu Maria Balabaș iar cu ajutorul celorlalți mentori, care ne-au făcut mai bine cunoștință cu contextul artistic local și universal, ne-am folosit rămășițele de creier ca să facem ceva cu toată informația asta.
Procesul a rezultat într-un spațiu în care am adus la viață un organism mai mult-ca-uman. Prin 11 lucrări care se joacă cu mediile artistice (instalații mixed media combinând pictură și broderie, colaje diptic, sculptură, instalații video, found footage, foto analog și sunet), generația mea a vrut să aducă în prim plan o discuție. În acest spațiu, Gen Z stă și fermentează, în timp ce-și periază ultimii neuroni rămași după tot noise-ul și slop-ul în care trăim.
Am scris. Am produs. Am fost prezenți – contrar unor etichete puse generației noastre.
Ni se spune că avem brain rot. Că suntem distrași, pierduți de realitate. Dar aproape nimeni nu vorbește cu voce tare despre cât de intenționat e construit tot sistemul ăsta. E jenant când nu spunem lucrurilor și colonizatorilor internetului pe nume. Dependența de social media nu a apărut „din cauza voinței slabe a tineretului de azi”, însă vina este, totuși, aruncată pe umerii victimelor. Să fim sinceri: cine de aici își permite LUXUL de a nu fi pe social media?
Noi, cei din Generația Z, am crescut online. Înainte era „pe lângă internet” sau „cu internet”. Acum nu mai e doar un loc. Suntem „în internet” maxim. This is the new default.
(Are we damned to live our lives in this multi-hell-fuck-of-a-life, forever?)
Suntem on forever, chiar și când nu facem nimic. Poate mai ales atunci. E total plauzibil să ne petrecem o zi liberă la nivelul de anxietate pe care-l resimțea un soldat din Primul Război Mondial.
Pe lângă social media, munca e una dintre cele mai acceptate forme de dependență. Arată bine, sună bine, e validată social; dar pentru generația mea devine din ce în ce mai clar cât de ușor poate aluneca în ceva nesănătos. Poate deveni o formă de auto-exploatare foarte bine internalizată. Nu mai e nevoie să te forțeze nimeni. O faci singur, pentru că pare singura opțiune. Așa că ajungi să dai 200%. Și ritmul ăsta nu apare dintr-o dată, ca prin magie; vine încet, cu fiecare decizie luată și, înainte să-ți dai seama, e deja un nou standard/normal. Dacă nu ești distrus de oboseală la final de zi, parcă nici nu muncești destul, și devine greu să faci diferența între implicare și epuizare.
Dar textul ăsta nu e despre cum tinerii sunt victimele societății. Propun, mai degrabă, să vedem cum arată capul nostru, ca artiști Gen Z. Și ce (ne) facem cu el. Poate că fix din locul ăsta apare și nevoia noastră de a transforma tot zgomotul în ceva palpabil.
Așa că am vorbit cu o parte din artistele Gen Z prezente în expoziția Brain Bloom despre oboseală, despre lucrurile mai puțin glam, care nu apar în portofoliul de artist, și despre ce le ține în priză în procesul ăsta. Cum reușesc să se motiveze și să meargă mai departe când pare că totul în jur se destramă? Apoi am discutat și cu mentorii din program despre ce s-a schimbat în arta contemporană din România, despre cum erau ei la vârsta noastră și cum le-a fost să lucreze cu artiști din generația algoritm.
Nimic din cele de mai sus & mai jos nu ar fi fost fără acești oameni minunați:
Artiști: Maria Eross / Vlad Dragne / Andreea Grigoraș / Lăcră Grozăvescu / Vlad Hodrea / Anne Lolea / Patricia Marchiș / Elena Maxemciuc / Maria Mitulescu / Ruxandra Nițescu / Răzvan Pîrcălăbescu / Anca Stoica / Nadina Stoica
Mentori: Maria Balabaș / Justin Baroncea / Irina Botea Bucan / Nicolae Comănescu /Dumitru Gorzo / Ioana Marchidan / Rucsandra Pop / Alex Radu
Nota #1: Fotografiile low-res & dreamy din acest articol au fost făcute înainte de vernisaj de Vlad Dragne, artist vizual participant /ZAC, cu un Nokia 2720 Fold. Mi-a spus că telefonul îi amintește de cele pe care le foloseau agenții secreți din Club Penguin (o amintire max înduioșătoare pentru un gen Z) și că l-a folosit până-ntr-a VIII-a, când a trecut la smartphone. Îi place estetica nostalgică pe care o au pozele făcute cu telefoanele non-smart (chiar dacă și primele modele de smartphone-uri sunt la mare căutare) și spune că are încă felicitări de Crăciun din 2012 pe al lui.
Nota #2: Răspunsurile artistelor și mentorilor au fost ușor editate pentru lungime și claritate.
Explorează câteva lucrări din expoziția Brain Bloom în fotografiile Elenei Maxemciuc, artistă și participantă /ZAC:
Nadina Stoica, artistă vizuală:
„Nu știu dacă continui pentru că sunt mult prea încăpățânată ca să renunț sau dacă ceea ce fac este ceea ce îmi dă sens vieții. Simt că în anul 2025 am ajuns la o suprasaturație după care încă mă recuperez. Am avut o pauză de câteva luni în care nu am mai creat nimic. M-am bucurat, în schimb, de arta altora. Lucrările mele de la ZAC cred că sunt și rezultatul suprasaturației resimțite în ultimul an, a unei tranziții în care mă aflu acum și sinceră să fiu, nu au fost lucrări din ce am făcut până acum care să mă fi consumat mai tare în tot procesul.
Succesul, în cultura noastră și nu numai, mi se pare fondat în special pe lucruri materiale: cât de mulți bani faci, ceea ce deții, cu ceea ce defilezi. Totodată, mi se pare că se bazează și pe imaginea unei relații sau familii ideale. Mă apropii de 30 de ani, stau în chirie, nu am mașină, nu am copii, nu sunt căsătorită, muncesc poate prea mult pentru a duce o viață decentă și, cu toate acestea, mă consider o persoană în ascensiune.”
Lăcră Grozăvescu, artistă vizuală:
„A fi artist tânăr și independent e ca și cum ai încerca să ții aprins un chibrit într‐un vânt care nu se oprește. În fiecare zi faci altceva ca să nu se stingă. Creezi, dar și trimiți mailuri. Visezi, dar și completezi formulare. Ești propriul tău manager, propriul tău tehnician, propriul tău om de PR. Uneori și propriul tău public. Azi ești artist. Mâine ești contabil. Poimâine ești cel care cară scaune. Și, în mod ciudat, toate astea fac parte din artă. Pentru că arta nu e doar ce se vede. E tot ce nu se vede. Tot ce faci ca să poți continua.
Și mai e ceva important: istoria. Cea pe care ai primit‐o fără să o ceri. Gen Z simte nevoia să o desfacă, să o întoarcă pe toate părțile, să vadă ce e al nostru și ce e doar moștenit. Reinterpretarea istoriei nu e un gest radical. E un gest de grijă. Ca și cum ai aerisi o cameră în care nu ai mai intrat de mult. Scoți praful, lași lumina să intre, vezi ce mai poate fi folosit și ce trebuie lăsat în urmă. Pentru un artist tânăr, asta e esențial. Nu poți construi ceva sincer dacă nu știi ce poveste repeți fără să vrei.
Așa că lucrăm. Ne mișcăm încet, dar cu atenție. Facem multe roluri, dar încercăm să rămânem întregi. Și, din când în când, când totul se aliniază, chibritul chiar rămâne aprins.”
Anca Stoica, performer:
„Eu mă leg foarte mult de a lucra cu corpul. Din cauza contextului economic și legislativ pe care l-avem ca tineri lucrători culturali e greu, pentru că ne afectează foarte tare modul în care trăim. Este clar că nu există un cadru legislativ de nicio formă și contextul economic este unul destul de precar pentru toată lumea. Toți facem mult mai multe activități decât artă pur și simplu, iar asta ne consumă pe toți.”
Ruxandra Nițescu, artistă vizuală:
„Una dintre cele mai obositoare întrebări pe care le aud constant e: Cum poți fi artist full-time și să ai și un job? Practica artistică nu se oprește niciodată. Ea se strecoară în viața de zi cu zi, în interacțiunile interumane, rutine și experiențe. A fi artist nu e un rol temporar, ci modul în care vezi și procesezi lumea.
Contextul actual e marcat de finanțări limitate și instabile, iar presiunea vizibilității constante adaugă o muncă invizibilă suplimentară. În acest cadru, un job nu contrazice practica, în schimb o susține, oferind stabilitate și autonomie.
A trăi exclusiv din artă rămâne, desigur, un ideal, dar la fel de important e să ne permitem experiențe diverse, dincolo de bula noastră. Ele nu diluează practica, dar o adâncesc, oferind o înțelegere mai nuanțată a lumii. Arta nu se va dezvolta niciodată în izolare.”
Maria Mitulescu, regizoare de film:
„Mie mi se pare că ce am descoperit în atelierele astea e că toți suntem de acord că avem povara asta a digitalului. Cumva, asta am încercat și noi să descriem prin lucrarea noastră – cum creștem cu lucrurile astea și sunt parte din noi.
Suntem generația care e cumva la mijloc. Și e important pentru mine să integrez chestia asta în lucrurile pe care le fac; încerc cât mai mult să fac interconectate munca mea cu ce consum eu pe internet. Știu că mulți fac asta, dar mi se pare și că las stilul în care lucrez foarte influențat de fluxul ăsta constant de informație.
E important pentru mine să știu că toți colegii mei de breaslă și toți oamenii din generația mea se folosesc de povara asta într-un fel mișto și auto-ironic. Că dezvoltăm rezistență împotriva ei în felul ăsta în care o digerăm și regurgităm înapoi în alte feluri.”
Maria Erӧss, artistă vizuală:
„Partea ascunsă în viața ca artist tânăr e efortul enorm care vine odată cu crearea unui portofoliu și a unor lucrări perfecte, împreună cu toate așteptările pe care le au oamenii față de generația noastră. Nimeni nu vede foile și orele irosite pentru a-ți găsi identitatea în domeniul artei.
Mă obosește căutarea continuă a unui job decent, unde pot să fiu tratată cu respect și înțelegere și care nu îmi dă un mare burnout. Se promovează acest cult de a munci zile întregi, deși nimeni nu o să-ți facă statuie. Mi-am văzut atâta timp părinții muncind și fiind nefericiți și nu vreau să fac aceeași greșeală ca ei. Nu e sănătoasă deloc ideea că trebuie să suferi pentru că nu te conformezi la definiția de astăzi a unei cariere. Iar societatea continuă să dovedească că arta nu este o nevoie importantă.”
Alexandra Ispas, regizoare de teatru:
„Cred că cel mai tare mă obosește starea de incertitudine continuă, atât la nivel financiar, cât și instituțional, în care suntem în acest moment în țară, dar mai ales în cultură și educație. Odată cu apropierea terminării studiilor (Alexandra e studentă la UNATC Regie, în anul IV, n.a.), observ din ce în ce mai clar lipsa contextelor în care tinerii să se poată exprima împreună și să construiască echipe de lucru. Se promovează o competiție nesănătoasă, care ucide creativitatea.
Ca tânără regizoare de teatru, de multe ori am simțit, pe parcursul lucratului la un proiect, că nu mai are sens să continui. Cred că este un sentiment recurent: că există o discrepanță uriașă între munca depusă și posibilitățile care ni se oferă. De cele mai multe ori, în astfel de momente, continui datorită echipelor pe care le am în jurul meu și dorinței pe care o văd la colegii mei de a schimba ceva în ecosistemul teatral și artistic din România din acest moment.”
Elena Maxemciuc, artistă vizuală:
„Pentru mine, arta a fost mereu ceva natural, dar devine clar cât de mult lipsește accesul la informații care ar putea simplifica parcursul unui artist – de la înțelegerea pieței până la cum îți construiești un drum sustenabil. În lipsa acestor informații, multe lucruri se învață din mers, prin efort constant. În același timp, munca artistică e adesea percepută ca fiind ușoară, fără să existe curiozitate reală pentru proces sau cât ai investit ca să ajungi acolo unde te afli.
Astfel, rolul artistului depășește ideea de a fi doar creator și ajunge să includă o muncă continuă de explicare și susținere a propriului demers, devenind, pe rând, mediator, curator, profesor și propriul PR.
Nu neg că e important să știi multe și că ajută să fii util, dar există riscul ca, în timp, artistul să ajungă mai degrabă un instrument decât un autor.”
***
Ca să nu rămân doar în bula generației mele, am vorbit cu o parte din mentorii /ZAC despre cum erau ei la vârsta noastră, despre cum arătau lucrurile atunci și cum arată acum. Chiar dacă sunt din alte generațiii (X/decreței și mileniali), lucrează în același mediu instabil, cu aceleași tensiuni, dar de mai mult timp.
Scena9: Ce ai fi vrut să știi când aveai vârsta artiștilor din Brain Bloom și nu ți-a spus nimeni?
Irina Botea Bucan, artistă: Să fiu mulțumită cu fiecare moment, etapă, lucrare, expoziție, cu ceea ce fac, căci evident e doar un moment și e cea mai bună variantă pe care am putut-o alege la un moment dat, dar că mă voi schimba mereu și e ok. Am aflat asta totuși singură, lucrând, și nu a fost rău.
Rucsandra Pop, artistă: Aș fi vrut să știu că ce mi-e îngrozitor de greu să fac la 20 de ani, o să-mi iasă din poignet la 40, că în momentul în care o să învăț meseria o să-mi fie mai simplu să pun în practică lucrurile la care visam. Aș fi vrut să știu că oamenii din jurul meu sunt cei mai importanți, că de la ei învăț, cu ei cresc, că nu competiția contează, ci colaborarea. Aș fi vrut să știu mai multe despre artistele dinaintea mea și din jurul meu și să le prețuiesc mai mult. Aș fi vrut să fiu mai feministă. Aș fi vrut să-mi spună cineva că un/o artist/ă bun/ă sau bine cotat/ă care calcă pe cadavre e egal/ă cu zero. Aș fi vrut să știu oamenii sunt și vor fi mereu mei importanți decât arta cu A mare, că pentru ei facem artă.
Maria Balabaș, om de radio: Pentru generația voastră cred că sunt provocări similare cu cele prin care trecem noi și cred că sunt, de fapt, și altele. Cred că sunteți în general ca generație mai deciși, cel puțin la vârstele astea, să faceți artă. Noi eram mai puțini în generația mea. De exemplu, dintre cinci absolvenți de muzicologie, eu sunt singura care mai lucrează cât de cât în domeniu. Dar la voi mi se pare că lucrurile stau puțin diferit.
Justin Baroncea, arhitect: Că era important să-mi construiesc din timp și nu totdeauna singur mecanismele de percepție, metodele de lucru și sistemele de producție.
Ce e mai ușor azi pentru un artist tânăr decât era pentru tine la început? Și ce e mai greu?
Rucsandra Pop: La începutul anilor 2000, când generația mea se apuca de treabă, nu exista nimic: nici infrastructură, nici finanțări, nici rezidențe, nici public de artă contemporană. Nimic. În București nu era nici o galerie independentă, în alte orașe nici atât. A trebuit să construim totul de la zero, să ne inventăm oportunități. Și a fost greu, dar a fost și mișto. Nimic nu se compară cu sentimentul că lumea se deschide în fața ta și că poți face orice îți trece prin cap. Și asta am făcut. Ne-am congregat în găști, ne-am suflecat mânecile și ne-am pus pe treabă. Generația noastră a luat treaba asta cu arta foarte personal. Am cucerit bucățică cu bucățică acest oraș profund deprimant, am făcut artă ca să-l putem iubi, dar și ca să ne putem iubi pe noi. Și, cel mai important, nu ne-am pierdut umorul. Arta a crescut sub pielea noastră, pe pereți, în subsoluri sordide unde nici nu ne imaginam că am putea muri ca șobolanii, în apartamente meschine de bloc. A fost modul nostru de a supraviețui, de a umple orașul cu ceva ce ne lipsea. Am vrut să ne facem Berlinul nostru. Și eu zic că ne-a ieșit.
Dacă aș fi mecena sau o instituție de stat care susține arta, aș băga în ecosistem bani liberi, fonduri care să nu fie grețos de birocratizate. În momentul ăsta costul uman al raportării unei finanțări e egal, dacă nu cumva îl depășește, pe cel al muncii artistice la un proiect. Se pierde enorm de multă energie cu birocrația și eu cred că cei care vor să sifoneze bani tot o fac și o fac cu stil. Un sistem de finanțare bazat pe relații de încredere ar aduce câștiguri enorme artistelor/artiștilor, publicului și – culmea – chiar și statului. Comunitatea artistică lucrează de mulți ani cu comunități cărora statul le întoarce spatele. Sunt mii de artiști, cercetători, mediatori și educatori culturali, arhitecți etc care muncesc la firul ierbii salvând clădiri care altfel s-ar prăbuși și reînvățând împreună cu oameni pe care autoritățile îi ignoră să-și iubească trecutul și să imagineze un viitor mai bun pentru satele și orașele lor. Și toți acești oameni, deși cocoșați de birocrație, nu se lasă.
Epilog. Dr. Gen Z or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Slop
Devine foarte clar din răspunsurile colegilor și mentorilor că nu există un mod stabil de a fi artist acum. Nici pentru cei aflați la început, nici pentru cei care sunt în sistem deja de zeci de ani. Toate vocile lor compun o hartă incompletă. Diferența între generații ține mai mult de modurile în care ne gestionăm fiecare același context instabil. Mentorii au construit în timp niște structuri; noi lucrăm mai mult pe lângă ele sau la viteze diferite.
Poate că nu trebuie să „reparăm” sistemul azi, adică acum, dar scopul pe termen lung al generației mele va fi probabil să-l facă un pic mai deschis spre colaborare. Mai puțin birocratic. O scenă, o bulă în care nu trebuie să dovedești constant că meriți să fii acolo. Una cu mai multă atenție la oamenii din jur, nu doar la output.
Pentru mine, procesul de muncă la expoziția Brain Bloom a fost mult despre a învăța cum să construim ceva împreună, fără să avem toate răspunsurile dinainte. Chiar dacă ne-am fi dorit ca expoziția asta să schimbe total sistemele, ce putem face chiar acum e să chestionăm instituțiile care fac tot acest sistem algoritmic-hellhole posibil și profitabil.
A venit timpul să lucrăm cu ce avem. Să înțelegem mediul în care trăim și să îl reconfigurăm.
We’re still figuring it out. This is part of the process.
Expoziția Brain Bloom poate fi văzută până pe 10 aprilie la /SAC Malmaison. Dacă ești curioasă/curios/curiosx să afli mai multe din spatele procesului, coordonez un sound walk vineri, 10 aprilie, în ultima zi de vizitare a expoziției (participare doar pe bază de înscriere, aici) cu tur ghidat al expoziției la final, de la ora 19:00. Pentru turul ghidat înscrierea nu e necesară.
