Lansat în aprilie 2023, Statutul lucrătorului cultural profesionist promitea să fie un instrument pentru ca sectorul cultural independent să trăiască mai puțin precar.
Pe hârtie, acesta ar fi trebuit să sprijine lucrătorii, oferindu-le șanse mai accesibile la protecție socială și mobilitate (inter)națională și, cel mai direct, un nou tip de contract care să-i avantajeze fiscal.
La aproape trei ani, însă, doar 11 oameni au obținut titlul de lucrător cultural profesionist.
Am vorbit cu patru dintre ei, ca să înțelegem dacă și cum îi ajută acest statut într-o scenă culturală cu multe dureri. Dar mai ales am vrut să aflăm de ce un instrument așa util pe hârtie este, cel puțin pe moment, un eșec.
„E o echilibristică, pentru că suntem o sută de mii de artiști independenți și de asociații culturale care concurează pentru aceleași finanțări. Este ca și cum o sută de oameni ar încerca să intre pe o ușă în același timp”. Asta ne-a spus Mihai Ivașcu, scriitor și specialist în comunicare culturală, cea de-a doua persoană înscrisă în Registrul lucrătorilor culturali profesioniști. Mihai are 28 de ani și lucrează în cultură de când era elev de liceu. A început să scrie pentru o revistă de artă, apoi a ajuns reporter la radio și televiziune. Din pandemie, și-a asumat statutul de freelancer și a început să ofere servicii de consultanță și comunicare în domeniul cultural, colaborând cu numeroase organizații.
Mihai a fost cea de-a doua persoană înscrisă în Registru. Și este unul din cei peste 100.000 de lucrători români dintr-un sector cultural instabil, conform Eurostat, în care există multă muncă neplătită și fragmentată, pe bază de proiecte care vin și pleacă, cu contracte temporare și gig economy.
Mihai oferă consultanță pentru diverse evenimente culturale, de la festivaluri de teatru la rezidențe de dans. Spune că, neavând nici PFA, nici SRL, nu avea cum să înregistreze contracte de prestări servicii, așa că își desfășura activitatea prin contracte de drepturi de autor, „ceea ce e un pic la limita legii”. Asta pentru că unele activități pe care le presupune munca unui om de comunicare nu intră sub umbrela drepturilor intelectuale.
Cultura rămâne cel mai slab finanțat sector din România, cu un buget de numai 0,07% din PIB, și e afectată puternic de austeritate. Ministrul Culturii, András Demeter, atenționează lucrătorii culturali să-și „schimbe conduita”, să aibă o gândire mai antreprenorială.
În acest peisaj, în care ajung să domine evaluările profitului, lucrătorii culturali și artiștii sunt nevoiți de multe ori să scormonească după proiecte pe termen scurt și să-și marginalizeze agenda artistică.
Conform raportului Re:form, primele trei priorități ale sectorului cultural sunt finanțarea și predictibilitatea, remunerarea și protecția socială și existența unui cadru juridic și de guvernanță a sectorului.
În 2025, a aflat din întâmplare că Ministerul Culturii lansase Registrul lucrătorilor culturali profesioniști, un instrument care, printre altele, urma să scoată din zona gri formele de muncă culturală ce nu se potrivesc cu definiția contractelor de drepturi de autor. Registrul era gândit ca unealta digitală prin intermediul căreia lucrătorii independenți să poată beneficia de Statutul lucrătorului cultural profesionist. Acest nou cadru legislativ adoptat în 2023 urmărea să protejeze lucrătorii culturali independenți și să le ofere beneficii similare celor pe care muncitorii cu contracte individuale de muncă le primesc prin Codul Muncii.
Pe lângă crearea unui nou tip de contract specific activităților culturale, statutul de lucrător cultural profesionist ar fi făcut protecția socială mai accesibilă (asigurare socială, indemnizație de șomaj, în măsura în care contribui), ar fi permis reprezentare colectivă (dreptul de a înființa/participa într-o asociație profesională) și acumularea de vechime în muncă, plus alte drepturi de care cei mai mulți lucrători culturali din România nu beneficiază.
Părea soluția mult așteptată pentru lucrătorii care susțin scena independentă: specialiști în comunicare culturală, manageri culturali, curatori, artiști independenți, sunetiști, bumeriști, scriitori, traducători, dramaturgi, scenariști, scenografi, regizori, dansatori, educatori culturali, mediatori culturali și mulți alții.
De ce să devii lucrător cultural profesionist
Prima condiție ca să poți obține acest statut este ca lucrătorul cultural să arate că și-a obținut minimum 50% din veniturile din anul anterior din muncă culturală. Nu sunt eligibili cei care au un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată în cultură și nici cei cu venituri din moșteniri ale dreptului de autor, din lucrări științifice, programe de software, dividende sau ziaristică independentă.
Persoanele care au contracte de muncă în alte domenii sunt eligibile să aplice, atât timp cât veniturile lor din cultură reprezintă minim 50% din total. Cu alte cuvinte, dacă o persoană lucrează și în HoReCa, dar veniturile sale de acolo nu le întrec pe cele din cultură, se poate înscrie, explică Iulia Popovici, critic și cercetătoare în artele spectacolului și expertă în legislație și politici culturale. Între 2022 și 2025, a lucrat la implementarea reformelor și investițiilor din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) gestionate de Ministerul Culturii, inclusiv adoptarea Statutului.
Primul și poate cel mai important beneficiu pe care îl primesc imediat lucrătorii culturali acceptați în Registru este că aceștia pot să „funcționeze ca un PFA, fără să fie PFA”, povestește Iulia Popovici.
Astfel, din postura de persoane fizice înscrise în Registru, pot să încheie ceea ce legislația numește „contracte de activitate culturală” și să emită facturi. Aceste contracte fac ca veniturile lucrătorilor culturali să fie tratate la fel ca cele din drepturile de autor, iar ei pot plăti un impozit pe venit mai mic către stat. Mai simplu: dintr-un contract de 100 de lei, impozitele se plătesc doar pe 60 de lei.
Noile contracte de activitate culturală mai au un folos practic: umplu un vid legislativ cu care se confruntă extrem de mulți lucrători din cultură.
Cea de-a treia persoană înscrisă în Registru, Luminița Ciucă, e artistă, acrobată și de peste opt ani practică aerial, un tip de dans în aer, cu echipamente suspendate. Ține cursuri de aerial sling în Cluj și dezvoltă proiecte care vor să arate publicului că aceasta e o practică artistică serioasă, un spațiu real de creație și educație. Luminița spune că e fantastic că poate în sfârșit, ca artistă, să colaboreze cu alte entități juridice, datorită acestui nou tip de contract.
„Ultima oară când m-a întrebat cineva «Și tu trăiești din artă?» m-a pufnit râsul și am fost «Da și nu»”, ne-a spus, însă, prima persoană care a reușit să se înscrie în Registru. Sabina Suru, artistă vizuală și manager cultural, a co-fondat asociația MARGINAL, care vrea să creeze punți între artiști și persoane din alte domenii. Până să devină lucrătoare culturală profesionistă, nu putea să primească legal bani pentru toată munca pe care o făcea în asociație. „Și-atunci nu mă plătesc. E foarte simplu. Asta înseamnă, basically, muncă voluntară, multă”. Acum, de când a obținut noul statut, contractele de activitate culturală acoperă și munca de management.
Deși Statutul nu asigură în mod direct protecție socială, el reglementează, teoretic, un cadru fiscal care încurajează lucrătorii culturali să se asigure social.
Un alt beneficiu indirect pe care îl poate aduce este validarea: faptul că lucrătorii culturali sunt văzuți și, mai ales, respectați de stat. O validare a faptului că ar trebui să poată trăi din cultură în România, că nu este doar un hobby și că, mai presus de toate, nu ar trebui să fie un compromis în favoarea unei ocupații mai bănoase. Statutul ar trebui și să încurajeze discursul despre importanța recunoașterii culturii, despre cum poți să te susții ca lucrător cultural și să dea, după cum arată Iulia Popovici, posibilitatea oamenilor din cultură „să decidă niște lucruri despre ei”.
„Registrul, de fapt, n-a fost niciodată necesar”, explică Popovici. „Ce a fost necesar este să găsești o modalitate prin care oamenii să lucreze în cultură, mai ales cei care nu au activități purtătoare de drepturi de autor, într-o manieră mai puțin precară. Și, dacă se poate, cu mai puțină optimizare fiscală, adică forme de activitate prin care se eludează în mod legal plata unor anumite tipuri de taxe și contribuții. Pentru că această formă de optimizare fiscală are ca efect colateral o protecție socială cvasi-inexistentă”.
Nevoia unui cadru legislativ și fiscal în care lucrătorii culturali să își poată desfășura activitatea în România există de multă vreme. Iar când Uniunea Europeană a alocat fiecărui stat membru fonduri suplimentare prin PNRR, pentru a lua măsurile necesare de revenire din criza COVID-19, părea ocazia perfectă. Statutul lucrătorului cultural profesionist a făcut parte din acest plan, iar fondurile necesare au venit din PNRR. Procesul prin care a fost creat s-a dovedit, însă, anevoios. Totul a fost făcut pe repede înainte, mai ales pentru îndeplinirea responsabilităților față de Comisia Europeană, iar Statutul a fost adoptat printr-o ordonanță de urgență, pentru că trecerea sa prin Parlament ar fi durat prea mult față de cerințele impuse.
Publicarea noului cadru legislativ în Monitorul Oficial pe data de 7 aprilie 2023 părea un prim pas pentru a-i ajuta, în sfârșit, pe lucrătorii culturali să primească recunoaștere și drepturi în România.
Ce nu funcționează la un instrument așa de necesar
La trei ani de la publicarea cadrului legislativ și aproape un an de la lansarea interfeței digitale, Registrul adună 11 lucrători culturali. În medie, un lucrător cultural înscris la fiecare trei luni.
„Nu pot să nu întreb public: Oameni buni, de ce suntem atât de puțini acolo?”, spune Mihai Ivașcu, care era convins că alte zeci, ba chiar sute de lucrători s-au înscris alături de el. „E un semnal de alarmă. Noi am bătut din picior atâta vreme că nu avem niciun statut, nicio protecție și, când ni se oferă această șansă, care poate că nu e perfectă, dar e perfectibilă, noi ne prezentăm șase când suntem mii sau poate și mai mulți.”
Am vrut să înțelegem cum s-a ajuns aici.
Una dintre explicații vine din primii doi ani de la adoptarea legislației, când nu a existat o interfață digitală unde lucrătorii culturali profesioniști să se poată înregistra. Aceștia o puteau face, după cum explică Iulia Popovici, doar „fizic, prin poștă sau la registratura Ministerului. Și nu a existat mare dorință de niciuna dintre părți să opereze cu documente fizice. Nici Ministerul Culturii nu era un fan al acestei idei și nici potențialii lucrători culturali profesioniști nu au insistat”.
Alexandra Mocan e artistă vizuală și a încercat să se înscrie înainte de digitalizare. Birocrația întortocheată și lipsa de informare din partea Ministerului au oprit-o din acest demers. „Am un pic sentimentul că ăsta e și unul din motivele pentru care foarte mulți din cunoscuții mei nu s-au înscris pe platforma respectivă”, spune Alexandra.
Lansarea Registrului digital a adus primii lucrători culturali profesioniști înregistrați și promitea să aducă o schimbare radicală. Doar că nici de data asta n-a fost așa, pentru că birocrația și frânele administrative continuă să existe și odată cu apariția platformei online.
Odată încheiată înregistrarea online de către aplicant, angajații Ministerului Culturii adună fizic semnături, ca mai apoi documentele să fie reîncărcate și semnate electronic. „Bietul angajat din Ministerul Culturii care face verificările trebuie să plimbe fizic o hârtie ca să obțină numeroase semnături pe ea, după care s-o încarce electronic și să semneze cu semnătura lui electronică. Pentru că Ministerul Culturii nu are registru electronic, el însuși, ca instituție”, a explicat Iulia Popovici la începutul anului, la o întâlnire informativă la Centrul Linotip din București, menită să popularizeze acest Statut.
La rândul său, lucrătorul cultural are și el de gestionat multă hârțogăraie. De exemplu, trebuie să demonstreze că măcar 50% din veniturile din anul precedent sunt din cultură, dar și să dea o declarație pe propria răspundere care să ateste acest lucru. „Documentele astea s-au înmulțit prin vocația birocratică a statului român, peste ce spune legea”, arată Iulia Popovici. „Dacă încarc toate contractele de drepturi de autor, oare de ce trebuie să mai dau o declarație pe propria răspundere că veniturile mele din drepturi de autor sunt în domeniul cultural? Nu se vede în contracte? Declarația există în lege pentru a evita restul birocrației. Acum avem și lege, și birocrație.” „Această dorință de protecție a statului român prin multiplicarea la infinit a hârtiilor” descurajează foarte multă lume din a se înscrie în Registru.
O altă mare lipsă a Statutului și a Registrului este comunicarea puțină și deficitară. „Faptul că nu a existat o promovare a Statutului, faptul că nu există întâlniri explicative, că nu se oferă asistență pentru înscriere, mie îmi sugerează că nu există un mare entuziasm al statului român pentru acest Statut”, crede Iulia Popovici.
Consensul celor cu care am vorbit despre acest subiect este că pur și simplu nimeni nu știe despre ce e vorba: de la lucrători culturali, la angajați ANAF sau contabili. „Eu deja mi-am consumat prima jumătate de an de lucrător cultural profesionist neputând să beneficiez în niciun fel, pentru că nu știe nimeni cum, nici măcar contabilii”, spune Sabina Suru.
Unul dintre participanții la întâlnirea informativă de la Linotip a povestit cum a fost întrebat de către angajați la ANAF dacă e disponibil să le explice mai multe despre cum funcționează acest Registru. Toată sala a râs.
Printre puținele informări oficiale pe care le-am găsit au fost anunțate de către Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii cu niște postere ce demonstrează o înțelegere vizuală complet deconectată de realitatea sectorului cultural. Ministerul Culturii nu a reușit să organizeze campanii de informare care să ajungă la suficient de mulți oameni. Cei câțiva lucrători culturali care s-au înscris spun că au aflat de acest Registru mai degrabă din întâmplare.
Sub așteptări
Puținii care au dobândit oficial statutul de lucrător cultural profesionist spun că nu au accesat încă vreun beneficiu al legislației, în afară de utilizarea contractului de activitate culturală. Cei cu care am stat de vorbă sperau ca Registrul să servească și ca un spațiu de schimb al cunoașterii, al experienței și al părerilor. Să lipească acest puzzle cultural împrăștiat prin toată țara, să devină un fel de comunitate în care te cunoști cu ceilalți colegi de breaslă, vă sfătuiți și, eventual, colaborați.
De aceeași părere este și Sara Pongrac, actriță și manager cultural, cea de-a patra persoană înscrisă în Registru. „Mă gândeam că ar putea să fie ca un fel de comunitate”. Sara are 25 de ani, a terminat un liceu de actorie și acum pendulează între actorie, fotografie și management cultural. Nu și-a ales niciodată un domeniu fix al artei, fiindcă îi place să facă un pic din toate, însă o dezamăgește că zona culturală din România e foarte segmentată. „Eu sunt foarte interesată să văd cine sunt ceilalți lucrători culturali”. Dar ar vrea și să colaboreze cu ei.
De asemenea, cei cu care am vorbit se așteptau ca acesta să fie și un moment simbolic în relația cu Ministerul Culturii și alte autorități publice. Să devină un sondaj prin care statul român folosește indicatori numerici și radiografiază scena culturală, luându-și angajamentul să revină cu politici publice de susținere a ei. Legislația era văzută, practic, ca un precedent pentru alte forme prin care Ministerul poate cunoaște mai intim fragilitatea socială și economică a celor care muncesc în cultură.
Ministerul: „Au fost depășite rezultatele anticipate”
Ca să aflăm dacă artiștii înscriși în Registru au reușit să beneficieze de vreo formă de sprijin social, am trimis o cerere de informații de interes public către Minister. Răspunsul a fost că nu este de competența instituției să dețină aceste informații. Nici la întrebările despre indicatorii folosiți de Minister pentru a analiza eficiența implementării noii legislații nu am primit răspuns concret. Ni s-a transmis că atunci când va avea suficiente date pentru a elabora o analiză, se va uita la numărul celor înscriși în Registru, domeniul lor de activitate, județul, sexul și vârsta lor. Nu am primit însă un orizont concret de timp.
Ministerul Culturii ne-a mai spus că prin lansarea Registrului digital „au fost depășite rezultatele anticipate”. Explicația: fondurile din PNRR erau destinate doar pentru „intrarea în vigoare a unui nou cadru legislativ privind statutul lucrătorilor din sectorul cultural”, fără să existe vreo cerință despre cum ar fi urmat, concret, să fie pus în aplicare acest cadru. Cu alte cuvinte: acolo unde rata extrem de scăzută de înregistrare în Registrul lucrătorilor culturali indică o problemă, Ministerul vede o victorie, atâta vreme cât, potrivit obiectivelor proiectului, platforma digitală nici nu era prevăzută în plan.
Cât durează acum să te înscrii în Registru
Ca să înțelegem mai bine cum arată procesul de înscriere ca lucrător cultural profesionist, am consultat acest ghid de la Ministerul Culturii și am încercat și noi să ne înscriem. Ghidul e relativ ușor de urmărit, iar mai jos găsești un videoclip în care arătăm exact cum a decurs totul.
În cazul nostru, completarea dosarului de înscriere a durat două zile legate, cu o contribuție activă de 4 ore și 19 minute, 240 de lei și 2 prieteni chemați în ajutor. Totul a fost exclusiv online, fără nicio deplasare, în prima fază.
După mai bine de 20 de zile, am primit un mail în care ni se cerea să reverificăm informații din adeverința de venit și declarația pe proprie răspundere. Nu toate entitățile cu care am semnat contracte au apucat să le și declare la ANAF. Această a doua etapă, în care am adus clarificări la dosar, a mai durat nouă zile, cu o contribuție de aproape jumătate de oră.
Am început procesul în 12 ianuarie și am încheiat această a doua etapă în 12 februarie 2026. De atunci, încă așteptăm un răspuns. În cazul în care dosarul ne-ar fi aprobat, următoarea etapă ar fi să ne ridicăm certificatul fiscal de la ANAF.
Parcursul poate arăta diferit în funcție de contractele fiecărei persoane care se înscrie. Lista contractelor ce trebuie trimise în aplicație este detaliată în ghid, iar la finalul materialului vei găsi o listă cu resurse care să te ajute, în caz că-ți dorești să aplici. Cele mai multe dintre persoanele care au renunțat să se înscrie s-au blocat la pașii legați de ANAF. Și noi ne-am împotmolit tot acolo, fiindcă jargonul birocratic e complicat de navigat.
În aplicație, fiecare lucrător cultural trebuie să aleagă un cod CAEN principal, ceea ce e destul de complicat atunci când este vorba de lucrători multidisciplinari. De acest lucru s-a lovit, de exemplu, și Sara Pongrac, care activează în zona de actorie, fotografie și management cultural. Totuși, codul CAEN ales nu ar trebui să limiteze activitățile pe care un lucrător cultural profesionist le poate contracta. Sara a putut în continuare să desfășoare activități de management cultural sau fotografie, deși a selectat actoria ca activitate principală.
După ce aplici, durează 30 de zile să primești un răspuns. Ceea ce nu multe persoane știu este că, dacă după 30 de zile nu primești niciun răspuns, înseamnă, teoretic, că aplicația ta a fost acceptată. Următoarea etapă, care nu apare în ghidul de înregistrare, este mersul la ANAF, unde primești un certificat de înregistrare fiscală. Odată ce un lucrător cultural a obținut statutul de lucrător cultural profesionist, acesta va fi activ timp de trei ani și deținătorul / deținătoarea va trebui să depună anual declarația unică.
Ce fac alte țări
Reglementări mai coerente privind lucrătorii culturali există deja în alte state, printre care Germania și Austria, unde sistemul special de asigurare socială a artiștilor independenți (Künstlersozialkasse), respectiv Fondul de Asigurări Sociale pentru Artiști (Künstler-Sozialversicherungsfonds) oferă beneficii similare cu cele inerente unui contract individual de muncă.
O reglementare diferită, dar care a funcționat, este implementarea Venitului Minim Garantat pentru Artiști și Lucrători Culturali în Irlanda. În programul pilot, aproximativ 2.000 de lucrători culturali au primit 325 de euro săptămânal pentru a-și desfășura activitatea. După 3 ani de testare, statul irlandez a decis să-l facă permanent, fiindcă cifrele au arătat ca a avut succes. Economic, pentru fiecare euro „investit” în cultură din fondurile publice, societatea a primit, la schimb, 1,39 euro, spune studiul Departamentului de Cultură, Comunicare și Sport al Irlandei. Mai mult, social vorbind, statul irlandez a observat că efectele reglementării au ajuns la întreaga familie a artiștilor care au primit Venitul Minim Garantat; copiii și-au văzut părinții bucurându-se să creeze. Așa pot fi ajutate sectoarele aflate în criză.
În loc de concluzii
I-am întrebat pe lucrătorii culturali din Registru dacă au vreo referință vizuală (o poză, un video, un meme) care li se pare că descrie scena culturală din România. „Foarte la cald, îmi vine să-ți dau un răspuns performativ”, ne-a spus Mihai Ivașcu, a cărui activitate profesională se intensifică vara și toamna, când trebuie să jongleze în același timp cu mai multe proiecte culturale de comunicare. „În această coregrafie a drumurilor, în care aici trebuie să fii un pic mai la patru ace, aici trebuie să fii un pic mai relaxat, aici trebuie să fii un salahor, că ai de lipit 100 de afișe pe 30 de pereți”, tote bag-ul îi oferă un sentiment de control asupra haosului.
Sabina Suru ne-a recomandat să ne uităm la Artă, Știință, Tehnologie în Balcani - Regulile nescrise, un performance care abordează satiric „toate clișeele și toate dubioșeniile care se întâmplă în sectorul de art and science” din România.
„Dă-mi, Doamne, să obțin finanțare, promițând rezultate precise și cuantificabile, apoi să le folosesc pentru cafea și materiale de care îmi voi aminti în ultimul moment și pe care le voi cumpăra din locuri dubioase, iar problemele neprevăzute să le rezolv cu bandă adezivă și improvizație existențială”, arată Regulile, care vizează absurditatea birocrației, a raportărilor și a selecției ambigue din spatele supraviețuirii și al finanțării proiectelor culturale.
Sara Pongrac a râs, fiindcă primul lucru ce i-a venit în minte a fost lucrarea clasică Artist’s Shit (Merda d'Artista) a artistului italian Piero Manzoni, o metaforă anti-consumeristă a naturii corporale și incorporale a muncii artistice. Lucrarea, produsă în 90 de cutii, numerotate și etichetate, avea „conținut net 30g, conservat proaspăt, produs și pus în conserve în mai 1961”.
Producția de cultură, la fel ca referințele vizuale recomandate de lucrătorii culturali cu care am vorbit, e interdisciplinară. E un ecosistem cu multe meserii, care nu poate funcționa în gol. Statutul lucrătorului cultural profesionist e doar o mică parte din ce ar trebui să se întâmple astfel încât acest ecosistem să funcționeze. Peste toate acestea, ne spune Sabina, ar trebui să ne susținem reciproc, să închegăm o comunitate.
Cu toții simțeau nevoia să vorbească despre Statut.
Deși acest instrument e greoi și obscur, Iulia Popovici crede că în jurul lui e un proces de co-perfecționare în care și sectorul cultural trebuie să-și asume implicarea. E un proces care n-a mai existat și trebuie reglat din mers, până își găsește locul și se așează în „haosul legislativ românesc peticit, care de 20 de ani doar mai schimbă vopseaua la birocrație”.
Resurse pentru lucrătorii culturali
Grupul de sprijin Asociația Transsectorială a Independenților din Cultură (ATIC)
Ghidul de înregistrare Registrul lucrătorilor culturali profesioniști
Semnătura electronică, Trusted list (ANAF)
Ghid de înregistrare în Spațiul Virtual Privat (SPV, ANAF)
Ordonanța de Urgență Nr. 21/2023 privind Statutul lucrătorului cultural profesionist
Statutul lucrătorului cultural profesionist, mai pe scurt
