De la 16 ani, Edmond Niculuşcă se luptă să salveze memoria capitalei. Este unul dintre fondatorii ARCEN, o organizaţie neguvernamentală care se ocupă de restaurarea imaginii Bucureştiului. În 2008, a militat pentru consolidarea Şcolii Centrale și a reușit. De şapte ani, organizează, în Bucureşti, trasee culturale pietonale, din dorinţa de a-i face pe oameni să-şi cunoască oraşul. În martie, ARCEN a demarat proiectul „Catalog Bucureşti”, care îşi propune inventarierea patrimoniului urban din cele 98 de zone istorice ale capitalei. Inventarul va semnala erorile existente în Lista Monumentelor Istorice, va atrage atenția asupra necesității clasării altor imobile valoroase și ar putea deveni fundamentul pentru ameliorarea legislației din domeniu. M-am întâlnit cu Edmond la o cafea, la Grădina Verona. Norocul a fost că ne-am așezat sub pergolă, căci tot interviul s-a derulat pe fundalul unei ploi torențiale. Mi-a fost teamă că nu o să mi se mai audă înregistrarea, dar Edmond a vorbit cu atâta pasiune despre București, încât a acoperit zgomotul ploii.
De ce nu a existat până acum o astfel de iniţiativă de inventariere a patrimoniului? De ce v-aţi asumat voi o misiune care ar trebui să aparţină autorităţilor?
Iniţiative de acest fel au mai fost. Poate nu la fel de complete sau la fel de curajoase. Niciuna dintre iniţiative nu s-a finalizat. Îmi doresc mult ca iniţiativa noastră să se încheie atunci când vom fi făcut ceea ce ne-am propus să facem, adică să facem inventarul.
Au fost câteva iniţiative importante, dar nu la fel de complete. Case care plâng, de pildă. Şi ei au făcut un catalog al caselor din zonele protejate. Asociaţia Pro.Do.Mo. a făcut un inventar puţin mai amplu. Pornind de la fişele de inventar ale Asociaţiei Pro.Do.mo., şi cei de la Universitatea Ion Mincu au încercat să facă un inventar. Niciun grup de iniţiativă n-a reuşit să-l ducă la capăt.
Noi ne-am băgat într-o aventură. E o aventură pentru că acest proiect ar trebui să aparţină unei autorităţi publice: Ministerul Culturii, instituţiile din subordinea Ministerului Culturii (Institutul Naţional al Patrimoniului, cu care pregătim un acord de colaborare, deoarece ei au specialişti) sau Primăria Capitalei.
Zonele protejate s-au făcut în anul 2000. Există o lege care a hotărât că Bucureştiul trebuie împărţit în 98 de zone construite protejate. Sunt zone de protecţie a patrimoniului oraşului, a ţesutului identitar construit al oraşului.
Ce presupune o astfel de zonă protejată?
Fiecare din cele 98 de zone protejate are un regulament de urbanism: un plan care cuprinde toate străzile zonei, limitele şi o serie de indicaţii despre cum să se construiască şi cum să se facă intervenţii.
Nu sunt de criticat neapărat cei care au făcut regulamentele. Sunt oameni importanţi pe care îi avem astăzi la catedra Universităţii Ion Mincu. Ceea ce este de condamnat este că nimeni, după anul 2000, nu a revenit asupra acestor regulamente. Multe dintre ele sunt copy-paste din alte zone. Dau un exemplu: copy-paste în regulamentul zonei protejate Dorobanţi, unde se spune că este: „arteră comercială, semnificativă pentru oraşul Bucureşti de secol XIX, învecinată cu Bulevardul Carol“. Este clar că acea frază e luată dintr-o altă zonă protejată care se învecinează cu Bulevardul Carol.
Zona protejată Bucur, din Bucureştiul demolat, din spatele blocurilor ceauşiste de pe Bulevardul Unirii. Se spune, pe de o parte, „zonă destructurată în timpul sistematizării ceauşiste din anii ‘80“, ceea ce este foarte corect. Pe de altă parte, undeva mai jos, „zonă istorică coerentă, conservată“. Acest lucru arată că, din nou, s-a dat copy-paste.
Care sunt câteva dintre problemele cu care se confruntă Bucureștiul?
Culorile stridente. Forţez un pic nota şi spun: şi culoarea în care a fost vopsită Primăria Capitalei, de pe Bulevardul Elisabeta, e stridentă pentru că nu e culoarea originală a acelei clădiri. Nu dai cu var piatra. Nu dai cu lavabilă piatra care e gri, are culoarea ei naturală.
Şcoala Centrală. Nu vopseşti pereţii care erau daţi cu praf de var cu lavabilă albă. E inacceptabil ca, Şcoala Centrală, care a fost un proiect de şase milioane de euro, şi care, pe lângă faptul că se află într-o zonă protejată, este și monument istoric, să fie vopsită în culoarea alb lavabil.
Să privim, puţin, cum arată Librăria Cărtureşti Verona. Are o culoare decentă de casă veche, care a fost restaurată. Are culoarea unei case din Bucureşti. Bucureştiul are şi el nuanţe. Sigur, nu le mai ştie nimeni, dar există câteva reguli minime.
Împrejmuirea caselor în București este un dezastru. Nimeni nu mai înțelege că o curte, într-un oraș, trebuie să fie văzută din afară. Nu poți acoperi cu policarbonat astfel încât să nu mai vezi nimic. Dacă mergi pe strada Matei Basarab, ești într-un tunel. Curțile trebuie să fie vizibile. Sunt curți de fațadă și, în principal, nu ar trebui să ascunzi nimic. Avem acest sentiment al proprietății. „E curtea noastră, dar vrem ca primăria să ne dea bani să ne reparăm acoperișul sau fațada“. E o ruptură de logică aici. Dacă e al tău, asumă-ți până la capăt. Nu-ți asuma doar ceea ce vrei.
Înălţimile. O chestiune pe care am întâlnit-o foarte des: supraetajare mascată de mansardă. Regulamentul de zonă protejată spune că nu avem voie să construim mai înalt. Dar, cu mansardarea, în anumite situații ai voie. Avem zone întregi cu case schimonosite de mansarde care, de fapt, sunt de unu sau două etaje. În Mântuleasa am văzut de trei etaje. E o casă parter căreia i s-a pus o mansardă de trei etaje.
Ai trei case vagon la fel, pe o stradă veche, de exemplu strada Popa Tatu. Demolezi una dintre ele și, în locul ei, construiești, pe întreaga parcelă, un bloc de trei, patru etaje. Ai distrus peisajul. Dispare curtea, dispare vița-de-vie, dispare gardul, dispare tot ceea ce creează peisajul, care dă valoare acestui oraș.
Intuiesc, doar analizând 11 zone protejate până în acest moment, că, dacă aceste regulamente ar fi mai rezonabile, la modul, „Hai să nu păstrăm orașul parter, hai să-l înălțăm“, poate că am avea o intervenție contemporană mai de calitate. Problema pe care ar trebui să o pună regulamentele de zonă protejată este calitatea noilor construcții, dar și prezervarea peisajului cultural. Nimeni nu se ocupă de peisaj, fiind total neinteresant.
Cred că Bucureștiul e mai degrabă un oraș valoros prin peisaj decât prin arhitectură.
Crezi că mai pune cineva accent pe peisaj?
Avem datoria să milităm pentru el. S-a încercat, în guvernul tehnocrat, întocmirea Codului Patrimoniului, care avea o prevedere foarte clară despre peisajul cultural. Dacă vrem să păstrăm ceva din București, e nevoie să păstrăm la nivel de peisaj.
Un turist străin, după părerea mea, nu va avea mare câștig dacă merge pe Calea Victoriei, vizitează Palatul Regal, Ateneul Român și ajunge la Casa Poporului. Calea Victoriei face parte din coloana vertebrală a istoriei Bucureștiului, iar Casa Poporului reprezintă megalomania comuniștilor. Dar un turist care a făcut asta nu a cunoscut Bucureștiul.
Bucureștiul trebuie cunoscut, la pas, câteva zile bune. Pătrunzi în Cișmigiu, după în Schitu Măgureanu, ajungi în Cazzavilan, în grădina Cazzavillan, ajungi în Temișana, în strada Transilvaniei, în Popa Tatu, în Horațiu, în Buzești și așa mai departe. Acesta e Bucureștiul. Acolo e valoarea și specificul identitar al orașului.
Catalog București va propune îmbunățățiri legislative care să remedieze problemele despre care spuneai anterior?
În final, da. Ceea ce ne propunem, prin acest inventar, este să colectăm date fotografice și informații despre fiecare casă, din fiecare stradă a zonei protejate.
Dacă finalizăm, Bucureștiul va avea o arhivă cu un moment zero, 2017-2020, care va cuprinde tot ce înseamnă patrimoniul construit al orașului.
Făcând această colectare de date, analizându-le împreună cu specialiștii de la Institutul Național al Patrimoniului, ne vom da seama care sunt hibele regulamentelor de zonă protejată.
Crezi că proiectul va fi luat în seamă de autorități?
S-ar putea să dureze mai mult decât am estimat. Corectura primelor 11 zone protejate să dureze mai mult decât ne-a luat să facem această colectare de date.
Dar, dacă vom finaliza acest proiect și nu vom fi luați în serios, atunci va deveni un instrument de presiune. Ceea ce am observat cu ochiul liber arată o situație mai mult decât dramatică.
De ce?
Bucureștiul e în colaps sau precolaps. Riscul ca fața orașului să se schimbe ireversibil e foarte mare. La un moment dat, se va întâmpla o tragedie mare cu acest oraș. Nu doar că el își va pierde fondul construit, își va pierde un mare număr de locuitori din cauza inconștienței în care ne complacem. Nu e de datoria cetățenilor, a proprietarilor, a ONG-urilor să găsească soluții cum să se facă consolidările.
Problema consolidărilor e atât de cronică încât doar statul are instrumentele și capacitatea instituțională să o regleze. Stăm într-un oraș minat. Oricând se poate petrece o catastrofă.
Nu există educație în acest domeniu, nu există bani. E un oraș de proprietari, care nu au capacitatea să fie proprietari. Nu există nici măcar un plan mafiot în spatele acestei chestiuni. Nimeni nu va ști ce să facă cu acest oraș. Va fi un maldăr de moloz.
Am vorbit cu câțiva specialiști de Universitatea Ion Mincu, care m-au rugat să le păstrez anonimatul. I-am întrebat dacă există vreun plan post seism pentru acest oraș. Toți mi-au spus că nu există.
Cum va arăta acest oraș după seism? Ce se va reface și ce nu? Cum se va interveni asupra monumentelor istorice prăbușite? Părerea mea e că e la fel de importantă și viața oamenilor și cea a clădirilor. Peste tot în lume, în caz de război, se vorbește despre situații de genocid cultural, la nivel de patrimoniu.
Cum puteți coordona 100 de oameni?
Au fost împărțiți în echipe. S-a lucrat pe săptămâni, pe zone. S-a lucrat cu aproximativ 30 de oameni pe fiecare zonă, care, la rândul lor, au fost împărțiți în echipe mai mici. Fiecare echipă a avut un coordonator de la A.R.C.E.N. Acum, voluntarii sunt în pauză. Urmează rolul arhitecților, care trebuie să verifice corectitudinea datelor introduse. Apoi, vine rândul specialiștilor în patrimoniu de la INP, care ar trebui să mai facă o supracorectură și să pornească o analiză pe ceea ce s-a obținut.
Colectarea de date se face când nu e vegetație, pentru că e nevoie să cuprinzi tot frontul stradal. E nevoie să se vadă întreaga clădire. De aceea, facem colectarea datelor iarna.
Când ați început, mai exact? Să înțeleg că vara asta veți face pauză?
Am început în martie. Totul a durat până când vegetaţia a crescut foarte mult. Ne-am oprit în aprilie, înainte de Paște. Totul a fost o lună și jumătate. Noi voiam să facem doar șase zone protejate și am reușit 11. Am avut diferite zone: bulevard, țesut traditional de mahala, parcelare interbelică, drum comercial de secol XIX. Am ales diverse zone ca să putem avea o imagine de ansamblu.
Când veți reîncepe?
În toamnă reîncepe colectarea de date. Va trebui să ne mișcăm un pic mai repede cu strângerea datelor ca să putem demara corectura în primăvară.
Care este relația cu Primăria Capitalei? V-au sprijinit în vreun fel?
Nu. Încercăm să avem o discuție cu cei care lucrează acum la noul plan urbanistic general. Avem diverse informații că se lucrează la o regândire a zonelor protejate. Indiferent dacă zonele protejate vor fi restrânse sau vor fi reorganizate, baza noastră de date poate fi adaptată în funcție de câte zone protejate rămân. Vom vedea dacă, nu cumva, dispariția unei zone protejate ascunde altceva.
Simți că în planurile primăriei poate fi și ceva pozitiv?
Cred că vor fi și lucruri pozitive. Avem niște informații din consiliul general că se dorește crearea unei singure zone protejate imense, oricum mult mai restrânsă decât cele 98. Cred că ar fi o greșeală.
Aceste zone protejate sunt, de multe ori, o problemă și pentru arhitecții care nu mai au nimic de așteptat de la orașul vechi. Totul trebuie înnoit.
Văd că ai o doză de pesimism asupra proiectului. Nu simți că o să-l duceți până la capăt?
Simt că vrem să-l ducem până la capăt, dar simt că, la un moment dat, vom primi niște frâne. Ne pregătim psihic pentru ele. Vor exista presiuni foarte curând ca acest proiect să se blocheze. A avea informația despre tot ce înseamnă patrimoniul istoric al Bucureștiului înseamnă enorm de multă putere de a influența niște politici pe care ei le fac într-un mod netransparent sau pe care nu le fac deloc.
Aveți instrumente cu care să luptați împotriva acestei presiuni?
Presa. Dacă presa ne va susține, vom putea duce la capăt proiectul. Când vom avea primele date gata, prin octombrie-noiembrie, vom face o conferință de presă despre ce am descoperit. Atunci probabil că vor începe presiunile.
Ți-e teamă?
Într-o oarecare măsură, da. Mi-a fost teamă și când am salvat Școala Centrală, dar am salvat-o, cu sau fără lavabilă. Vom avea însă o imagine clară după ce vom începe corectura. Atunci vom spune: acest proiect se va termina în 2020 sau acest proiect se va termina doar dacă facem una sau alta.
Din perspectiva locuitorilor, Bucureștiul este un oraș iubit sau detestat?
Bucureștiul este un oraș care a început să fie iubit măcar de o parte din cei care îl locuiesc. Un oraș despre care lumea a început să devină conștientă. Și un oraș în care au apărut tot felul de grupuri și de comunități, care luptă ca să-și salveze fragmente de viață, de parcuri, de istorie, de clădiri. Sunt tot mai multe grupuri civice care se luptă să facă ceea ce statul nu face.
Cum te-ai schimbat de la momentul Școala Centrală și până acum, trecând prin toate experiențele prin care ai încercat să salvezi memoria orașului?
Când am salvat Școala Centrală, mi-am spus: „Voi salva acest oraș!“. Dacă, la 18 ani, am putut să fac asta, voi putea face tot. Acum, mi-am dat seama că lucrurile sunt un pic mai complicate. Se pot salva încă multe lucruri în acest oraș, e o chestiune de voință. E foarte mult de făcut, dar cred că un efort colectiv ar ajuta mult.
Față de momentul Școala Centrală, când credeam că tot ce-i vechi e valoros, astăzi am înțeles că anumite lucruri nu-s neapărat valoroase. E foarte important ca ceea ce se face azi să fie valoros, ca lucrurile să conteze mai târziu și să nu încurce și mai mult pe cei care vor veni după noi. Cum vom lăsa moștemire acest oraș? Există riscul să-l lăsăm moștenire mai rău decât l-am primit. Oricum am primit moștenire un oraș, mă refer la generația de după 1990, cu trei sferturi din zona istorică demolată. S-ar putea ca noi, dacă nu se schimbă ritmul lucrurilor, să lăsăm moștenire un oraș schimonosit.
Cum ți-ai dori să lași moștenire acest oraș?
Aș vrea să las moștenire un oraș în care să se mai poată trăi, căruia să-i mai poți înțelege trecutul, un oraș cu părțile lui vechi și cu cele moderne, cu zone protejate în cel mai serios mod, cu zone dezvoltate prin proiecte arhitecturale de calitate. Un oraș în care să mai poți respira, în care să mai poți mirosi teiul, socul, corcodușul. Toate lucrurile astea fac Bucureștiul special: mirosul, labirintul străzilor, felul oamenilor de a vorbi. Nu avem piețe publice, dar avem grădini. De ce le-am pierde și pe astea?
Bucureștiul poate să rămână un oraș cu clădiri care să nu copleșească locuitorii. Sau măcar partea lui centrală să rămână așa. Un oraș trebuie să se dezvolte. Suntem într-un moment interesant. Încă se pot face multe astfel încât să nu repetăm greșelile făcute în trecut.
Vineri, 23 iunie, de la 19.30, ARCEN deschide Grădina Interioară a Școlii Centrale din București (Str. Icoanei, nr. 3-5) în Ajun de Sânziene. Mai multe informații, aici.
