Muzică / Debut

Bucureștiul, după Megumi: „Aici gălăgia e caldă”

de Vlad Odobescu, fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 28 iulie 2016

De vorbă cu Megumi Okuda, studentă la Compoziție, despre cum se aud orașele, cum e să creezi în epoca Facebook și cum e să devii.

Megumi îmi zice că, inclusiv înainte să ajungă la cafenea, se gândea să nu mai facem interviul ăsta. „Nu prea am ce să zic. Ba am ce să zic, pentru că știu că sunt un caz mai special, că sunt amestecată și-așa, dar asta nu e o valoare în sine pentru muzică”. Pe tricoul ei scrie negru pe alb „Je ne suis personne”, iar acum inscripția asta se încheagă într-o declarație.

La urma urmei, Megumi e studentă la secția de Compoziție a Universității Naționale de Muzică București (UNMB) și a terminat anul al III-lea. Iar studenți străini sunt mulți prin București. E însă mai mult de-atât, și mă chinui să-i explic, și nu-mi iese cu totul. Când am vorbit prima dată, după scandalul iscat n jurul videoclipului cu Vali Vijelie la Conservator, mi-am dat seama că fata asta poate vorbi onest despre frământările unui tânăr de 23 de ani care vrea să învețe, despre o generație întreagă. E mare lucru să auzi lucrurile astea și să încerci să le înțelegi. Discuția nu e deci despre muzică și identitate, ci despre devenire. 

Am vorbit despre multe în cele 95 de minute și jumătate înregistrate de reportofon. Megumi Okuda s-a născut în Coreea, din mamă coreeană și tată japonez. Ai ei s-au mutat în România la începutul lui ‘98 și au deschis primul restaurant japonez din București, undeva în spatele hotelului Intercontinental. Ea avea cinci ani pe-atunci și ar fi trebuit să meargă la grădiniță, dar educatorii nu reușeau s-o culce după-amiaza, după obiceiul locului. S-a mai jucat o vreme prin restaurant, și pe urmă a mers la o școală japoneză, unde se făcea treabă serioasă: erau vreo 14 profesori, pentru vreo 20 de copii de toate vârstele. Chiar dacă era în București, n-avea cine știe ce contact cu România, dar ține minte că a plâns mult la sfârșitul clasei a VI-a, când ai ei au hotărât să se mute în Turcia. Au deschis un restaurant în Istanbul, și mergea mai bine decât cel din București. Pe ea au dat-o la o școală japoneză, apoi la una americană. 

Dar tatăl ei a murit în 2008, și dintr-o dată totul a devenit foarte greu. „De asta am și închis restaurantul aici, pentru că nu mai putea mama să le facă pe toate. A intrat în depresie. Eu nu mai învățam. Iar mama m-a întrebat într-o zi: «Știi că la școala americană dăm foarte mulți bani pe an. Spune-mi: tu ce vrei să faci în viață? Că dacă tu vrei să mergi la școala americană, e OK. Dar nu mi se pare că faci nimic». I-am zis: «Exact, nu fac nimic, nu-mi place. Cred că vreau să fac muzică». Și n-a avut încotro, cumva trebuia să mă dea, pentru că în Istanbul nu e Conservator, și nici măcar un liceu de muzică”. 

Așa că Megumi s-a întors în București și a dat la Colegiul Național de Muzică „George Enescu”. Atunci, în 2010, mai știa să zică „Bună ziua” și „Ce faci?”. De atunci, a învățat lucruri și s-a mutat de cinci ori, pentru că locul ei e peste tot.  


Cred totuși că, atunci când te-ai întors, îți rămăseseră ceva cuvinte și din copilărie, ascunse undeva. 

Cred că da, dar eu țin minte că în Istanbul nu mai știam nimic, nicio propoziție. (...) Prima oară nici nu puteam să-mi iau notițe, le luam de la o colegă. Îl înregistram pe prof. Mamă, cât de nerdy am fost... Am învățat mai mult singură și vorbind. 

Megumi Okuda: gawawappa

La liceul de muzică poți să-ți alegi anumite căi sau trebuie să faci cumva de toate?

Depinde ce vrei să faci. Dacă tu ești la pian și tu știi că vrei să dai la pian, proful respectiv te ajută în orice fel. Dar în „Enescu” nu există secție teoretică. De acolo, dacă tu vrei să dai la Compoziție, nu prea poate să te ajute nimeni.

Și tu cum te-ai pregătit?

În clasa a XII-a, când m-am decis să dau la Compoziție, am ajuns la Dan Buciu, profesor de armonie și compozitor, dar care n-a fost niciodată profesor de compoziție. Nu știam că la Compoziție există muzică contemporană, habar n-aveam de așa ceva. Domnul Buciu mi-a dat niște piese să ascult. Nu m-a luat direct cu ce se întâmpla cu muzica din secolul XX. Mi s-a părut o lume nouă. Și de asta am ales să continui cu asta și m-am pregătit cu dumnealui. De fapt, eu am fost să fac armonii cu dumnealui, dar mi-a zis că „asta poți să faci și tu singură”. M-a luat câte o boabă, că eu nu știam să scriu: „hai să facem o linie melodică”, „hai să punem două voci”, și cam așa. 

Când eram în Germania, am arătat o piesă pe care am scris-o acum mai mult timp, și mi s-a spus: „Da, dar asta sună deja a folclor, e românesc”. Și am zis: „Da, dar știți, eu fac școala acolo…”. La alta: „Da, dar asta sună foarte japonez”. „Păi sunt japoneză…”. Măcar am ceva ce aș putea să arăt că sunt. - Megumi Okuda, studentă la Compoziție, UNMB

Ți-ai reascultat primele compoziții?

Nu prea sunt compoziții, sunt niște exerciții. Unele sunt drăguțe. Cumva cu asta mă lupt acum: că nu am libertatea aia de copil. Înainte de admitere puteam să scriu orice, că nu aveam nimic în cap. Totul era nou pentru mine și orice lucru pe care îl găseam îl foloseam, că-mi era foarte drag. Acum nu mai e așa. La facultate, cum ajungi, dintr-odată ai foarte multe informații, și nu știi pe unde trebuie s-o iei, sau cum trebuie să te exprimi ca să iasă o piesă bine. Sau nu ești obișnuit cu o anumită notație, și sună altfel. Dar la început făceam chestii foarte-foarte simple și îmi ieșeau mai bine. 

Nu aveai limitări. 

Da, totul era doar intuitiv și cumva cu o logică în capul meu, dar nu una complexă: câte un pas, așa. Dar nu le-aș pune niciodată nicăieri. 

Cum funcționează compoziția? E ca-n filme: auzi câte-un fragment în cap sau cum?

Asta am crezut și eu. Sunt și momente din astea, dar nu e ca și cum mă trezesc și-mi zic: „vai, cât de bine ar suna asta, hai să scriu!”, și iese o piesă. Nu, la mine nu funcționează așa și nici la ceilalți compozitori pe care-i cunosc. Trebuie să stai foarte mult să improvizezi la pian, să vezi ce-ți place, sau să cauți. 

Din playlistul lui Megumi: Aurel Stroe (1932-2008)

Pe tine ce te ajută, ce te inspiră?

Depinde. În anul I era vorba mai mult de ce-mi plăcea. Mie-mi plăcea foarte mult folclorul românesc. De acolo mă inspiram cumva să fac ceva care seamănă, dar cumva în felul meu. În starea aia dinainte să adormi, când nu știi dacă adormi sau nu, mă gândesc la atât de multe chestii după o zi lungă, încât am niște pitici pe creier. Simt că se mișcă ceva, că de asta, de fapt, sar de la o idee la alta. De la asta m-am inspirat: un duo pe care l-am scris la sfârșitul anului I, o sonată pe care am scris-o tot atunci. Noaptea scriu cel mai bine, trebuie să știu că toată lumea doarme. 

Nu trebuie să ai și un pian prin preajmă?

Scriu și fără, dar nu foarte des. Auzul intern poate să fie bun, numai că atunci când ai mai multe instrumente, sau când vrei să auzi o armonie, e mult mai ușor cu pian. 

Tu ai pian acasă?

Din păcate eu n-am niciun pian acasă, pentru că un pian costă mult și oricum într-un apartament nu toată lumea suportă. Am o clapă foarte mică. Mă duc de dimineață, că nu e nimeni la școală, și scriu, cam asta fac. Sau rămân mai târziu, că de obicei e deschisă până la 9 jumate școala, și merg pe la 6, când lumea începe să plece.  

Și dimineața cât de devreme poți să mergi?

Depinde. Câteodată, când încep să scriu, eu am un program mai dubios: dorm de la 9 seara până pe la 2 noaptea, și de atunci scriu în continuu. Și dacă am o noapte bună, pe la 6 mă duc la școală și încep să scriu. Cam așa e. (...) [Noaptea] știi că nu se întâmplă nimic nou, nu e nimic nou pe newsfeed. Nici nu mai intri pe Facebook, că știi că n-ai ce să cauți acolo. 

Din playlistul lui Megumi: Diana Rotaru

E foarte complicat pentru orice muncă creativă: în ziua de azi, ești mult mai conectat la lume, indiferent de cât de mult ai vrea să te rupi de asta. Îmi imaginez cum funcționau oamenii înainte.

Da, nu aveau telefoane, să-i caute cineva, că „uite, am nevoie de asta”. Dar acum nici nu pot să las telefonul pe modul avion sau ceva, că știu că o să primesc un telefon de la cineva, și s-ar putea să fie important. Nici nu mă lasă capul. Dacă-l las acum pe silențios și plec, am foarte multe apeluri. Mai bine le rezolv când e cazul. Pe mine asta mă deranjează cel mai mult că, odată ce ies din stare, mi-e foarte greu să intru înapoi. De asta lucrez noaptea: știu că nimeni n-o să mă sune la 3 noaptea: „ce faci?”. (...) Mă în    torc acum la inspirație. Mie, fără să vreau, și chiar dacă nu mă consider foarte japoneză sau foarte coreeană, pentru că n-am trăit niciodată acolo și nu mă înțeleg de obicei bine cu oamenii ăia, undeva este ceva... La orice scriu, toată lumea îmi zice: „Mamă, cât de japoneză ești!”. Mă inspir din momente din copilărie. Ritualurile din budism au ceva care pe mine mă liniștește, mă relaxează, chiar dacă n-am trăit sau n-am ascultat asta toată viața. Inspirația poate veni și dintr-un film care-ți place, sau de la o imagine. Sau poate fi vorba de stare: sunt foarte stresată și scriu o piesă foarte aglomerată sau foarte haotică. Dar și asta poate să fie o inspirație, că mă inspir din ce trăiesc eu acum. Nu tot timpul. 

Pomeneai și de folclorul românesc. Ce senzație îți dă? 

Mie mi se pare că e așa, de acasă. Nu mi s-a părut străin niciodată, cumva și pentru că am făcut școala aici. Dar nu mi se pare un lucru nou: „Uau, hai să-l folosesc așa!". Când eram în Germania, am arătat o piesă pe care am scris-o acum mai mult timp, și mi s-a spus: „Da, dar asta sună deja a folclor, e românesc”. Și am zis: „Da, dar știți, eu fac școala acolo…”. La alta: „Da, dar asta sună foarte japonez”. „Păi sunt japoneză…”. Măcar am ceva ce aș putea să arăt că sunt.

Megumi Okuda

Cât ai stat în Germania? 

Șase luni. Trebuia să stau un an, dar m-am întors. Sunt compozitori foarte buni în România, și numai pentru că sunt români n-au ajuns mai departe. Chiar mi-am dat seama că românii sunt foarte talentați, și e o țară foarte specială. Văd foarte multe chestii mișto, mulți oameni au un mod de a fi românesc, atipic, unic. Asta n-am simțit în Germania, și în nicio țară de fapt. Cât am fost în Weimar, și apoi în Dresda, și în Berlin, mi s-a părut că toată lumea scrie la fel. Aici găsești foarte multe drumuri, foarte personalizate. E foarte greu să fii sincer în muzică: chiar dacă e proastă sau bună, ești tot tu. Dacă te ascunzi, se simte asta. 
(...) Din tânăra generație, mie-mi plac doi compozitori, Mihai Măniceanu și Diana Rotaru, care mi-e profesoară și prietenă. Într-un interviu, ea a spus că orice moment în care scrie e o plăcere pentru ea. Pentru mine nu este. Eu, când încep să scriu, mi-e teamă că mă schimb un pic. Mi se pare că ies în evidență niște lucruri pe care nu sunt tocmai pregătită să le accept. Chiar dacă sunt japoneză, și toată lumea crede că sunt harnică, nu: mama mi-a zis că sunt foarte leneșă. Am avut pornirea asta, că trebuie să fac ca să nu dezamăgesc. După ce scriu sau în timp ce scriu am nevoie de niște pauze foarte mari. După ce termin o piesă - nu sunt prolifică, să scriu în continuu -, trebuie să stau foarte mult timp. Știu că dacă mă apuc în continuare să scriu, chiar dacă am mâna și mintea încălzită, nu-mi iese foarte bine. Trebuie să vină momentul ăla în care să zic: „Trebuie să scriu, am prea multe în cap”. Dar asta nu e întotdeauna o plăcere. Încă n-am ajuns în stadiul ăla, în care orice sunet pe care-l folosesc mi-e drag. Nu sunt sigură pe mine, n-am control asupra sunetelor, tot timpul mă gândesc: „Oare e bine, oare nu e bine?”. Dar dacă mi-a plăcut, o las așa. 

Cred că-s foarte sănătoase rezervele astea. 

Da. Am colegi care nu sunt deloc interesați. Nu știam cum să iau treaba asta: „De ce sunt ei așa, de ce sunt la Compoziție?" Profesorii îmi spuneau să mă uit la cei mai buni. Dar cei mai buni sunt foarte buni. Nu știu unde mă încadrez, nu știu unde mi-e locul. Când eram mică, îmi plăcea să caut atenție, și eram bună la toate. Am venit în muzică și mi-am dat seama cât de praf sunt eu, ca om, și că n-am de fapt ce să arăt. Acum, când primesc atenție, în loc să mă liniștesc un pic, să zic: „Uite că-i bine ceea ce fac”, mă gândesc: „Aoleu, de ce primesc atenție?”. Am ajuns în extrema cealaltă. Anul ăsta, fiind în anul III, am primit două proiecte, unde sunt compozitori mai în vârstă, mai mari. În loc să zic: „Mamă, ce tare!”, zic: „Ce caut eu aici?”.

Ține și de maturizare, pentru că simți o responsabilitate. 

Da, dar asta în actul creativ n-ar trebui să te deranjeze. Când scrii, n-ar trebui să ții cont de asta. 

Trăiești frământările unui om căruia îi pasă de ceea ce face.

Până la urmă, e produsul tău. Foarte mulți compozitori, mai ales femeile, spun că e copilul tău, pe care-l naști. Dacă ai stat un an să faci o piesă, i-ai dat o viață. Când se cântă prost, te termină. Înainte să mi se cânte o piesă, eu vomit. Vomit la fiecare repetiție, și înainte de concert, și după aceea. Prietenul meu e tot compozitor, el e mereu supărat. Mai aveam o colegă care plângea. E și vorba de obișnuință: trebuie să te obișnuiești să ți se cânte prost, că nu tot ce-ai scris tu o să iasă bine. Chiar dacă e cineva foarte bun, poate că nu înțelege piesa ta. Dacă nu înțelege, chiar dacă va cânta notele alea cum trebuie, n-o să iasă foarte bine. După ce o scrii, când o dai, nu mai e doar a ta, e și a celui care o cântă. Și atunci trebuie să faci niște compromisuri, să lași de la tine. Poate că respectivul cântă foarte diferit de ce-ai scris tu, dar cântă foarte mișto pentru că el are o altă imagine. Trebuie să-ți placă chestia asta, că cineva înțelege muzica în felul lui.

Din playlistul lui Megumi: Ștefan Niculescu (1927-2008)

Alegi de obicei cine-ți intepretează piesele?

În România nu prea sunt interpreți de muzică contemporană. Sunt puțini, dar sunt unii foarte buni. Dacă mie-mi place o piesă, nu înseamnă că ție o să-ți placă. Și dacă eu scriu o piesă, s-ar putea ca interpretului să nu-i placă. Atunci nu mai depinde de cât de bun e, ci depinde de gust. Mai ales că eu sunt mică și încă sunt studentă, de obicei apelez la colegi. Nu prea merge, că ei nu prea acceptă muzică contemporană. Trebuie să ai grijă pe cine rogi, pentru că s-ar putea să nu mai vorbești cu omul ăla după aia, s-ar putea să iasă un scandal atât de rău, cât să nu mai vrei să vorbești. Dacă nu vrei să strici o prietenie, mai bine să nu cânte. Nu e niciun compozitor în România care să nu se fi certat cu cineva. 

„Muzica nu mai e doar frumusețe”

Când vorbeam despre mini-scandalul ăla cu Vijelie, spuneai că există percepția asta că Universitatea e doar despre muzică clasică, și că de fapt sunt mult mai multe lucruri care se întâmplă acolo. 

Așa este. Și la compoziție nu e numai muzică clasică. Toată lumea caută muzică ușoară în ziua de astăzi, la radio nu prea se ascultă muzică clasică. Așa că o facultate de muzică ar trebui să aibă tot felul de chestii. Și asta se întâmplă și la noi, la Conservator. La muzică clasică se spune muzică cultă: „A, ea e la Compoziție, la muzică ușoară, el e la muzică cultă”. E o diferență. 

„Cultă” sună cumva.

Da, e elitist. Și într-un fel este, nu pot să zic că nu este, pentru că tu când scrii o muzică clasică ai un bagaj mult mai mare. Dar muzica ușoară vine tot din muzică tonală. (...) Și în muzică clasică sunt foarte mulți compozitori care aduc un pic de jazz, dar lumea când aude de Conservator, înseamnă că „e Bach, e Mozart”. 

Din playlistul lui Megumi: Salvatore Sciarrino (n. 1947)

Se poate schimba percepția asta?

Nu cred că poți s-o schimbi foarte ușor, mai ales pentru că inclusiv foarte mulți instrumentiști de la facultate merg pe chestia asta. (...) Când intră o muzică contemporană în program, sala e plină doar pe jumătate. 

Deci publicul nu e pregătit.

Nu e deloc pregătit. Muzica nu mai e doar frumusețe. Frumosul a fost o chestie mare, nu mai e. Atonalismul (mod de a crea o compoziție muzicală prin negarea legilor organizării armonice a sunetelor; Sursa: dexonline.ro - n.r.) reflectă cumva ce se întâmplă în societate, și nu poți să spui că acuma e o lume frumoasă. Acum e mult mai brutală și muzica cumva. Cu muzica asta, până te obișnuiești, trebuie să fi învățat, trebuie să asculți, și nimeni nu mai are răbdare. Nici la noi... E foarte trist că studenții de la Compoziție nu prea vin la concerte de muzică contemporană. Noi avem un festival, „Săptămâna internațională a muzicii noi”, o săptămână cu muzică contemporană. Chiar dacă sunt piese mai puțin bune sau mai bune, te duci pentru că acolo înveți ce se întâmplă acum. Din asta înveți, știi ce se cere acum. 

Văd mulți compozitori foarte buni și câteodată mi se pare că eu n-o să ajung acolo. Și mereu mă lupt cu chestia asta. Mie-mi place să scriu, dar nu fiecare moment pe care-l scriu e trăit cu plăcere: câteodată plâng de nervi că nu-mi iese ceva, sau că nu-mi place cum sună. Dar până și asta îmi place. Foarte mulți compozitori sunt masochiști. Trebuie să te rupi ca să-ți iasă. Dar nu știu dacă asta e de ajuns. - Megumi Okuda, studentă la Compoziție, UNMB

Și totuși ce te motivează în atmosfera asta?

E trist, dar nu înseamnă că nu există. Sunt totuși oameni care apreciază - în România e un cerc foarte mic - dar sunt. Și până la urmă, contează că tu vrei să faci, nu că lumea din jur nu vine. Dacă-ți place, asta faci. 

Vorbeam atunci și despre compromisurile pe care unii studenți sunt nevoiți să le facă pentru a putea să trăiască din muzică. Simți că ai putea să trăiești doar din ceea ce-ți place?

În momentul de față, nu, dar sper cândva că da. Dacă tu poți să renunți la anumite chestii din viață normală și să nu vrei prea multe, de trăit poți să trăiești. 

De trăit poate e prea mult spus. Să-ți faci o carieră din asta, să zicem.

Văd mulți compozitori foarte buni și câteodată mi se pare că eu n-o să ajung acolo. Și mereu mă lupt cu chestia asta. Mie-mi place să scriu, dar nu fiecare moment pe care-l scriu e trăit cu plăcere: câteodată plâng de nervi că nu-mi iese ceva, sau că nu-mi place cum sună. Dar până și asta îmi place. Foarte mulți compozitori sunt masochiști. Trebuie să te rupi ca să-ți iasă. Dar nu știu dacă asta e de ajuns. Eu fac asta, și n-o fac pentru că trebuie, ci de plăcere. Dacă o să-mi iasă sau nu - nu știu. Deocamdată încă nu aș vrea să mă gândesc la realitate. Mai ales dacă sunt oameni care te susțin, și un compozitor care-ți place foarte mult sau un profesor care scrie foarte mișto îți spune „tu cred că poți”, iar asta îți dă curaj. Problema mea e că mi-e foarte frică să nu mă blochez. Vreau să ajung undeva, și nu prea am răbdare. Nu e bine. De obicei, după ce iese o piesă, sunt gen: „Mamă, chiar nu e foarte bună”, chiar dacă piesa aia mi-e foarte dragă și am muncit atât de mult la ea. Când nu iese ceva, nu pot să zic că am învățat multe din asta și c-o să trec peste. Nu, că și aia rămâne în mine, nu pot s-o arunc, nu pot să fac nimic. Dacă nu-ți iese să scrii muzică contemporană, tot poți să curgi pe lângă: poți să scrii muzică de film sau pentru jocuri, de exemplu. Cu bagajul pe care-l ai, poți să faci asta, ți-e mai ușor. 

Din playlistul lui Megumi: Dai Fujikura (n. 1977)

Am dat peste câteva lucruri la care ai participat. Era o improvizație cu nouă oameni la un pian, de exemplu.

Asta a fost practică de vară, facem asta după ce se termină sesiunea. În fiecare an e o temă. Anul trecut a fost ceva cu percuție, acum doi ani trebuia să scriem un lied, iar anul ăsta a fost improvizația. La admitere la Compoziție se dădea și admitere de improvizație: ți se dădea o temă și trebuia să improvizezi. Numai că studenții din ziua de azi nu prea sunt în stare și pică, așa că au scos. Dar au spus: „hai să facem asta la practică”. A fost foarte drăguț, dar n-a ieșit ceva grozav. Eu am mai făcut și ceva improvizație pe pahare, sau pe obiecte din casă, muzică domestică

Mi se pare foarte interesant cum se estompează granițele astea, nu numai dintre stiluri de muzică, ci între arte cu totul. Era și actorie, era dans pe lângă...

Da, și e o poveste cumva, treci dintr-o cameră în alta. Asta-mi place: acum, orice zgomot poate să devină o muzică. Înainte nu era așa: vioara trebuia cântată așa cum se cântă normal. Acum, vioara poate să scârțâie, și ăsta e un efect, și asta se folosește ca o notă, sau ca o culoare. De asta se amestecă. Poți să faci muzică din orice. Cu pianul a fost foarte greu, pentru că era foarte cald, și eram nouă oameni acolo. Dar tot am avut un traseu, tot exista organizare. Aici vine un pic de compoziție, în sensul că organizezi un timp, stabilești cât o să dureze. Improvizația implică și un soi de compoziție, cineva trebuie să dirijeze drumul. 

„Sunetul de aer condiționat îmi place. Sunt sunete care mă calmează”

Ziceai mai devreme că lumea crede că dacă ești japoneză, trebuie să fii harnică. Ai avut de-a face adesea cu stereotipuri în România? 

Să creadă că mănânc orez în fiecare zi sau din astea? M-am obișnuit, deja o iau ca pe o glumă. Dar când vine vorba de cum ar trebui să fii tu ca om, atunci e greu. Am lucrat la un festival ca manager de proiect. Fac lucrurile astea, dar nu toate sunt ușoare pentru mine. Câteodată stau până la 4 dimineața ca să fac calcule legate de bani sau nu știu ce. Mi-a spus o profesoară: „Mai lasă, nu le face pe toate! Să vadă lumea că tu ești un om normal”. Am chestia asta, sunt și un pic perfecționistă: dacă mă apuc de o treabă, trebuie să o fac bine, că altfel nu pot să dorm. Dacă fac ceva în Excel, trebuie să arate impecabil. Până la urmă, chiar dacă nimeni nu-i atent la detalii, e munca mea. 

Ai construit asta din așteptările oamenilor față de tine?

Și asta, dar și eu sunt așa. Mă apuc foarte greu de un lucru, dar când mă apuc, o fac, o duc până la capăt. Apoi, e chestia asta că japonezii sau coreenii sunt deștepți. Măi, nu-i așa. Într-adevăr, poate sistemul școlar din Coreea sau Japonia e mai bun. Am întâlnit aici studenți care nu știu cât fac 6 ori 7. Dar dacă știi asta nu înseamnă că ești deștept, asta ține de învățământ. Sunt foarte mulți proști în orice țară. Asta cu „you're Asian, you're clever” mă deranjează. În schimb, asta cu orezul, cu ceaiul, nu. 

Bănuiesc că foarte mulți se miră că vorbești perfect românește.

Cu asta m-am obișnuit. De fiecare dată când urc într-un taxi mi se întâmplă să fiu întrebată: "Mă scuzați, sunteți pe jumătate româncă?" Unii mă întreabă dacă-s chinezoaică, și când le zic că nu, e OK: cică chinezii au obiceiul ăsta că, dacă o cursă costă 9,5 lei, dau nouă lei și o monedă de 50 de bani. Uneori, pun pe altcineva să vorbească, pentru că dacă îmi dau numele, din start e un preț mai mare. Asta nu e doar în România, e și-n Turcia. 

Există un sunet al orașului?

Da. La mine sunt două lucruri: unul care se leagă direct de muzică și unul care este pe lângă. Dar eu am ceva cu mirosul. Orice oraș are un alt miros, și asta-mi dă o stare de haos sau o stare de bine. În România, chiar dacă nu e un miros foarte plăcut, pe mine mă calmează. Legat de sunet: mie nu-mi place gălăgia, dar aici nu mă deranjează gălăgia. Aici mi se pare că gălăgia e caldă. Aici îmi dă o stare și când scriu. Și noaptea când scriu în Istanbul e altfel. În România e plăcut. Eu stau foarte aproape de Cișmigiu, și sunt păsări. Mi-a zis cineva: „Cum poți să stai?” La 6 încep deja toate să cânte. Mie-mi place foarte mult sunetul de lift vechi. Nu când urcă, ci când deschizi ușa. Super-drăguț! Stau și fac asta când nu-i nimeni pe lângă mine. Sunetul de aer condiționat îmi place. Sunt sunete care mă calmează. 

Stai într-un bloc vechi, nu?

Acum nu, că m-am mutat. Am căutat să fie construit după '90, că eu vin dintr-o țară cu cutremure. Înainte stăteam chiar lângă Cișmigiu.

Tot pe Facebook am văzut că te-ai mutat în martie.

Da, pentru că m-am întors din Germania. M-am mutat de 21 de ori și am 23 de ani. De două ori în Coreea când eram mică, și în România cred că de vreo șapte ori înainte să plecăm în Istanbul. Aici sunt de șase ani și m-am mutat de cinci ori. Nici nu-mi place prea mult să stau într-o casă, mă plictisesc foarte repede. Mama zicea că ar trebui să cumpărăm o casă, dar pe mine mă sperie un pic ideea asta, de „am unde să mă întorc”. Eu n-am avut niciodată un loc în care să mă întorc. Acum e Istanbulul, dar și în Istanbul mama s-a mutat între timp, așa că nu mai e casa mea. Oriunde stau e locul meu. Oriunde mă duc mă obișnuiesc, așa sunt și cu oamenii. 

Din playlistul lui Megumi: Toshio Hosokawa (n. 1955)

Apropo de sunetele orașelor. Care au fost cele mai muzicale locuri în care ai fost?

Germania n-a fost deloc muzicală. Istanbulul e muzical, dar nu într-un mod plăcut pentru mine. Acolo - oriunde te duci și oriunde stai - ai un sunet. Cred că Japonia [e muzicală]. În plus, de fiecare dată când mă duc acolo e un miros pregnant. Și când mă întorc din Japonia, câteva săptămâni simt că am fost acolo. 

Care e mirosul?

De vechi. Și de umiditate, din cauza vremii. Și dacă-ți cumperi haine noi, tot e alt miros. Nu e mirosul ăla de fabrică, e miros de Japonia. 

Cât de des mergi?

De când am venit în România n-am fost niciodată. Plec în septembrie o lună. Frate-miu a fost foarte japonez și s-a întors în Japonia, acolo lucrează. În Coreea am fost mai des, pentru că acolo mai am bunici. Dar nu-mi place să merg cu avionul, nu-mi plac drumurile. Mie-mi place să stau în casă. 

În rest, faci piața prin București, d-astea?

Merg într-un supermarket, pentru că de fiecare dată când am mers într-o piață am avut probleme. Când am mers la Matache, mă luau oamenii de mână, „tu ești chinezoaică!”, nu știu ce. Nu-mi place să merg singură. 

Trebuie să fie foarte obositor. 

Da. Iar dacă aștept undeva și trec bărbați pe lângă, unii zic cuvinte foarte urâte. 

Își imaginează și că nu vorbești românește. 

Exact. Asta e și-n Turcia. Acolo e și mai urât, pentru că am fost și urmărită de multe ori și a trebuit să intru într-un magazin ca să scap de ei. Sunt și fată, nu e vorba că ești frumoasă sau nu. Dar nici Japonia nu-i atât de civilizată: dacă te urci în metrou, sigur găsești un bărbat care pune mâna pe tine. (...) Mă întreabă lumea: „De ce stai în România? De ce-ți place țara asta, că oricum nu prea ai ce să faci aici?” OK, mă enervează când pățesc chestii dintr-astea și mi se face frică, dar nu înseamnă că asta e țara. 

Ca de obicei, ultima întrebare e aia legată de planuri. Ce faci mai departe?

Chiar nu știu. În fiecare lună mi se schimbă planurile. Deocamdată, mai am un an până termin licența. Inițial, după ce m-am întors din Germania, un prof de acolo mi-a spus că acolo ai șanse mari să obțin o bursă și că mă ajută, dacă vreau să vin în orice facultate, dar în Germania. Nu vreau în Germania în niciun caz. Mă gândeam ca masterul să-l fac în altă parte: la Paris, de exemplu, sau în Anglia. Dar cred că rămân aici. Încă simt că am de învățat mult. Dar mai bine îmi fac o bază mai bună și, dacă eu mă simt mai bine aici, de ce să mă chinui să mă mut în altă țară? Mai bine rămân aici să termin masterul. Poate plec cu un Erasmus, în ultimul an. Dacă simt că mai vreau să fac un master, mai fac un master după. Dar n-am un viitor făcut, așa am fost toată viața. Mai bine mă concentrez pe ce am de făcut în momentul de față. Dacă am un loc în care pot să scriu, sunt OK.   

Din playlistul lui Megumi: Dan Dediu (n. 1967)

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK