Foto / București

Bucureștiul pe întuneric, cu Adi Tudose

de Adi Bulboacă

Publicat pe 18 octombrie 2016

L-am cunoscut pe Adi în facultate. Am fost colegi la imagine de film, la UNATC. Era unul dintre cei câțiva care nu numai că fotografia, dar developa cu mâinile lui, scana, fotografia iar și tot așa. După ce a terminat facultatea, a mai cochetat puțin cu filmul, inclusiv cu animația - îi place stop motion-ul -, dar impresia mea e că a rămas mai aproape de fotografie. Mi-a plăcut mereu faptul că găsesc în fotografiile lui o realitate foarte asemănătoare cu cea pe care o cunosc. Mereu sensibilă și poetică, exact așa cum o știu. Dacă te uiți la fotografiile lui, îți dai seama foarte repede că nu îi e frică să te lase să îl cunoști pe el sau să te primească și pe tine în Bucureștiul lui. Nu e prieten cu oamenii pe care îi fotografiază, dar îi respectă și vrea de la noi același lucru. Îi plac asiaticii și te face să te simți la fel de turist ca și ei în Bucureștiul pe care te-ai obișnuit mai degrabă să-l înjuri decât să-ți iei timpul și să te bucuri la pas de gardurile grele din fier forjat, de clădirile de-altădată și de oamenii care trec prin fața lor. În câteva luni de iarnă și una de toamnă, toate din 2016, Adi a strâns peste 200 de imagini cu un alt București decât cel pe care-l vezi cu ochii tăi de zi cu zi. 

Am reușit cu greu să-l conving să mă lase să-l iau la întrebări despre fotografiile lui și nu mă aștepam ca ieșirea noastră să fie fix pe străzile pe care le bate aproape în fiecare seară. Ne-am întâlnit în fața teatrului Odeon și am pornit în sus pe Victoriei, am făcut dreapta pe Dacia până la Romană, am coborât pe Magheru și până la urmă am ieșit tot în Victoriei, la Novotel. Am povestit amândoi în tot timpul ăsta, iar eu trăgeam de timp așteptând să-și mute aparatul de la umăr la ochi. Mi-am dat seama că nu o să facă asta cu mine acolo, pentru c-ar fi fost mult prea show off pentru el, așa că ne-am așezat la discuții în Cișmigiu.

 

Foto: Adi Tudose

Când ai început să ieși ca să fotografiezi Bucureștiul pe întuneric?

Pe la începutul lui ianuarie, cam așa. Primăvara și vara m-am oprit, iar în august nu am făcut nicio poză, nu am lucrat absolut nimic. M-am apucat de bazin și de alergat, știam că o să mă reapuc, dar nu știam când și am lăsat efectiv să treacă timp. Mi se pare super interesant că înotul mă ajută la felul în care fac poze. Am ajuns să înot mai mult și să îmi depășesc limitele, și am învățat să fac asta și în fotografie. Când nu am chef să fac fotografii sau când am o stare proastă, mai trag puțin de mine. Îmi dau seama că nu o să se întâmple de la sine să mă simt ok și în stare să fotografiez, ci trebuie să depun un pic de efort pentru asta.

Ce te face să apeși pe buton?

S-a simplificat foarte mult de la începutul seriei și până în momentul ăsta. Dacă mă întrebai după o lună, ți-aș fi dat un răspuns mai complex sau mai căutat. Adevărul e că e o chestie de care nu sunt conștient în momentul ăla, vine mai degrabă subconștient și am început să o ascult. Uite, de exemplu, la început eram obsedat să găsesc un loc în care să apară o persoană pe care să o fotografiez, dar mi-am dat seama că locul nu are nicio importanță, că omul face locul dacă îl prinzi într-un anumit fel; cum îl surprinzi și ce îți transmite el. 

Foto: Adi Tudose

Cum te-ai hotărât să rămâi la alb negru în seria asta?

E mai mult o chestie de gust. Plus că mi se pare că reușesc să-mi canalizez mai bine atenția pe ce vreau să surprind.

În fotografiile tale, Bucureștiul arată destul de neromânesc, sau oricum, arată altfel decât Bucureștiul în care am crescut noi. Ce și cine te inspiră?

Mi-am dat seama că îmi place foarte mult Vivian Maier. La început Bresson a fost tăticul, mi se părea incredibil, după care am început să mai văd și alți fotografi. Diane Arbus îmi place iar foarte mult, Robert Frank. În sfârșit, m-am apucat să văd alte fotografii de Vivian Maier pe care nu le văzusem inițial și pentru mine ea e acum perfecțiunea întruchipată. Ce face ea e să nu se axeze pe o singură tipologie de oameni. Să zicem oameni ai străzii. La ea nu e vorba despre asta, e vorba despre cum arată omul ăla și asta mă interesează și pe mine. Nu contează că e îmbrăcat la costum sau că e jerpelit. Am pus recent o poză cu un nene cu o strachină în cap. N-am făcut poza aia ca să arăt cât de dus cu capul e omul. Fața lui nu avea nicio legătură cu felul în care era îmbrăcat. Poate sunt lucruri pe care doar eu le văd și nu le mai observă și alții. L-am întrebat pe un tip de ce mi-a dat like la poza aia. Dacă îl amuză poza sau dacă a văzut ceva în poza aia. Îl amuza poza. Nu asta mă interesează. Pur și simplu, sunt lucruri care mi se par interesante și cred că cei mai mulți oameni nu au răbdare să le vadă. Nici în poze nu le văd și nici măcar nu trebuie să te uiți mult și să le analizezi. Dacă ceva îți place sau îți atrage atenția, asta e pentru că e ceva acolo. Revenind, mi se pare că în momentul ăsta Vivian Maier întrunește toate calitățile. Și mă fascinează că pe un film de 12 poziții, toate fotografiile sunt marfă. Nu știu cum făcea asta.

Foto: Adi Tudose

Da' chiar, la tine care e raportul? Cât fotografiezi, câte poze îți plac și cât stai pe stradă? 

Să zicem că-mi propun să stau o oră. În ora aia caut să fiu cât mai concentrat. Uneori stau mai mult, dar cu cât stau mai mult, cu atât am șanse mai mari să nu fac nimic. Mi se întâmplă să nu fac nimic o oră și în 5 minute să fac 3 poze bune una după alta. Am nevoie să prind o stare de super relaxare. Nu fac foarte multe poze aceluiași subiect. Cu cât trag mai mult, îmi dau seama că, de fapt, nu știu la ce mă uit și că trag doar ca să fiu sigur că am prins ceva, dar, dacă nu mă uit bine, sigur nu e nimic acolo. De obicei fac o poză sau două. Am citit la un moment dat despre un tip care trăgea maxim două cadre, de obicei unul. În felul ăsta ajungi să ai niște imperfecțiuni în cadrele tale, dar sunt foarte asumate. 

Relația ta cu Bucureștiul care e?

Păi, cu toate că m-am născut aici, până să încep seria asta de fotografii, nu aveam niciun fel de relație. De multe ori aveam impresia că dacă vreau să fac ceva mișto, trebuie să mă duc prin alte țări, dar acum îmi dau seama că sunt și în București o groază de oameni interesanți. Pe lângă asta, pe măsură ce cunosc străini, îmi dau seama că nu suntem așa de diferiți.

Foto: Adi Tudose

Cum crezi că se simt oamenii pe care îi fotografiezi? 

Se simt bine, evident. Glumesc. Mi s-a întâmplat o chestie, cea mai mișto și mai puternică, cu o tanti pe care am văzut-o pe stradă și pe care voiam să o pozez, dar nu mi se părea că e momentul. După asta am vrut s-o iau pe altă stradă, până la urmă am luat-o prin altă parte și am ieșit exact unde era ea; a fost un moment din ăla în care eu eram super ok cu capul, am ridicat aparatul și ea era cu spatele, dar s-a întors exact în momentul în care am declanșat. Ne-am sincronizat atât de bine încât nu mi-a venit să cred că se întămplă asta. Am prins-o exact în momentul în care era gata să se transforme în altă persoană, în persoana aia conștientă că îi faci poză. Cred că asta e chestia, să îi prinzi în momentul dinaintea momentului în care se prind că sunt fotografiați. Dacă apucă să stea și să se uite la tine, simți și tu că nu mai e bine.

Alte reacții? Comunici cu oamenii?

Nu, și nici nu sunt o fire comunicativă. Adică îmi place să vorbesc cu oameni cu care știu că am ce să vorbesc, dar aici e o comunicare mult mai specială, cel puțin pentru mine. Pentru ei nu cred că e nimic special. Nu-mi dau seama cum o percep. Încerc să nu fiu foarte intruziv, cu toate că-mi dau seama că sunt, clar. Măcar nu sunt agresiv cu ei. Mi s-a întâmplat ceva super dubios cu un tip care ieșea dintr-un Mercedes pe Magheru. Eu veneam din spatele mașinii și i-am văzut ceafa - de asiatic. Nu știu, am o chestie, îmi plac asiaticii. A ieșit tipul ăsta din mașină, s-a dus în față, a deschis portiera și a scos un copil. Eu, în momentul ăla, vorbeam la telefon. Tipul îmi captase atenția, dar nu puteam să închid, și am început să fac poze. Nu mă interesa copilul sau mașina, mă interesa el, dar el credea că fotografiez copilul și s-a enervat. L-am prins exact în momentul în care începea să țipe după mine, dar nu m-am oprit și m-am gândit că n-are niciun sens să m-apuc să-i explic ceva, că el e oricum deja nervos și eu n-aș face decât să mă scuz pentru o chestie pentru care nu trebuie să mă scuz. Pentru mine e important și ce cred eu că fac. Nu pot să îi explic fiecăruia „uite, eu fac asta”. Și nu mi-aș cere scuze în nicio situație. De exemplu, nu pun pe nimeni într-o lumină proastă și nu e ceva ce mi-am propus, pur și simplu așa sunt eu. Nu mi se pare corect să fac asta. Îi apreciez pe toți cei pe care i-am pozat, nu am făcut mișto de nimeni, nu râd de nimeni. 

Foto: Adi Tudose

Și nu ai vorbit, nu ai păstrat legătura cu nimeni?

Pentru mine, întâlnirile astea sunt fix un moment. E ceva ce nu am cum să retrăiesc și nici nu vreau asta. Îmi e suficient ce am împărțit cu fiecare. Dacă mi s-ar părea că nu s-a epuizat cu cineva sentimentul ăsta despre care vorbesc, atunci probabil că aș mai insista acolo. Oricum, spuneam și mai devreme, deja mi se pare că sunt intruziv.

Știu că proiectul e în stadiu de work in progress. Pe unde ești acum? 

Sunt încă super departe de ce aș vrea eu să fac. Știu că pot să fac mai mult de-atât. E ceva ce ține de a fi liniștit, nu de a acumula foarte multe cunoștințe. E de a fi atent la ce faci în fiecare moment, dar să nu fii atent la asta. Abia acum îmi dau seama în ce zonă mă duc, încerc să mă las mai puțin influențat de ce îmi place la alți fotografi. Cel mai frustrant e că de fiecare dată mi se pare că sunt la început și cumva asta mă face să renunț. Îmi e foarte ușor să demolez tot ce am făcut și ce, la un moment dat, mi-a plăcut. Chiar dacă asta e foarte dubios, mi se pare important să îți dai din când în când una după ceafă. Nimeni altcineva nu are capacitatea sau dreptul să critice ce faci tu pentru că nu are ce ai tu ca om. 

Foto: Adi Tudose

Ai multe fotografii în care subiectul e dincolo de geam. Povestește-mi despre asta.

Iarna se întâmplă asta mai des și ține strict de ora la care apune soarele. Vara clar nu ai ce să fotografiezi după vitrină, că se închide totul până se întunecă. Iarna ies pe la 17:30 - 18:00, iar la ora aia încă sunt deschise locurile. Diferența e foarte mare între ce fotografiezi pe stradă și ce fotografiezi dincolo de o vitrină. Cred că oamenii de dincolo de geam se simt protejați, iar eu mă simt la fel, clar. 

Ce proiecte mai ai?

Începusem mai de mult să fotografiez pe film la metrou. Mă gândesc să mă țin de asta. Mai e o serie la care mă gândesc: am mai mers ca fotograf de platou la filmări de reclame. Mi-am dat seama că mă fascinează cei din figurație mult mai tare decât actorii din rolurile principale. De multe ori au niște figuri mult mai expresive, iar pe măsură ce trec orele de filmare, încep să facă abstacție de mine și pot să-i fotografiez în voie. Altfel, îmi place animația și îmi doresc să mai prind proiecte de stop motion ca director de imagine. 

Adi Tudose, fotografiat de Adi Bulboacă

La final, îți mărturisesc că, de câte ori văd că ai postat o fotografie nouă, îmi zic că vreau să mă apuc și eu de pozat oameni seara pe străzi, dar în clipa următoare mă opresc pentru că mă gândesc că e deja luată abordarea. 

Nu e deloc așa, fix asta mi se pare tare la fotografie. Dacă tu crezi că faci ce face altcineva, te înșeli, pentru că nu ai cum să faci același lucru ca omul ăla. Fotografia de stradă e ceva foarte general. Păi la câți oameni au făcut și fac asta, poți nici să nu te mai apuci. Clar tu o să găsești altceva, o să surprinzi altceva. Le faci color…

Adi Tudose lucrează acum la animația The Best Customer ca director de imagine.

Foto main: Adi Bulboacă

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK