În funcție de filmele pe care le vedea în copilărie, Cișmigiul putea să se schimbe de la o zi la alta. Pentru Ioana, Cișmigiul putea să semene cu lumea aia din Sunetul muzicii sau să putea să fie ca Vestul Sălbatic din filmele western.
„Zilele de naștere nu le făceam acasă, ci în parc, unde mergeam să ne jucăm”, își aduce aminte ea. „Eu eram Winnetou și mai aveam o prietenă, Măriuca, care stătea pe str. Eforie, și cu care păstrez legătura și azi, ea era Old Shatterhand, și așa erau zilele de naștere. Mergeam să chiuim prin parc, cu mama care încerca să ne facă poze, și după aia mergeam la cofetărie. Totul se întâmpla în jurul parcului.”
Ioana s-a născut și a crescut aici, în zonă, doar că pe vremea aia locuia la numărul 51. În 1990, a plecat cu familia din țară, a stat câțiva ani în Norvegia și apoi s-a mutat în Franța. Cam de prin din 2011-2012, a început să vină mai des prin România, iar de vreo doi ani locuiește în Blocul Liric. Însă în continuare face un fel de navetă între București și Paris, acolo unde își are casa și unde trăiește și mama ei. Pandemia a prins-o în România și de două luni n-a mai plecat de aici.
La bază, Ioana e designer și are firma ei de consultanță pe branding și marketing. De vreo două decenii încoace, e legată de lumea modei, despre care a scris și în mai multe reviste din România. „Eu sunt un om pragmatic și cu asta m-am salvat de multe ori. Nu-mi pierd capul așa ușor”, îmi spune ea când o întreb despre cum se simte în izolare. „Ce să zic, pentru mine e chiar o perioadă mișto și mă bucur de ea. Lucrez mult de acasă și îmi împart ziua foarte clar. Și îmi împart și spațiul de lucru, spre exemplu, în dormitor nu merg nici cu telefonul și nici cu laptopul. Și fac sport zilnic, cel puțin o oră pe zi.”
Ioana are o voce veselă și vorbește cu bucurie despre lumea din jur, despre ce se întâmplă în Blocul Liric și despre vecinii cu care îi place să se întindă la vorbă. „Mi se pare că putem fi o comunitate din asta, ca un fel de sătuc, și într-un oraș mare contează foarte mult lucrul ăsta.”
Una dintre persoanele din bloc cu care se vede și în perioada asta e Sabina, pe care o știe de multă vreme. De fapt, Sabina a fost vecina ei și în copilărie, doar că în blocul alăturat, iar bunicii Ioanei se știau bine cu părinții Sabinei. Când îmi povestește toate astea, am senzația că în povestea Ioanei, care implică mari salturi în timp, se leagă toate, ca într-un fel de mic univers făcut din câteva scări de bloc și apartamente de pe strada Brezoianu.
„Să vezi coincidență”, spune ea entuziasmată, „astă vară, când eram la un picnic în Cișmigiu, am cunoscut o tipă, Cristina, cu care m-am înțeles foarte bine și apoi am descoperit că ea locuiește în fostul nostru apartament de pe Brezoianu. Și încă o chestie: din curtea interioară a Blocului Liric eu pot să văd fostul apartament de la numărul 51, unde am copilărit. A fost fascinant momentul în care a venit mama de la Paris și a intrat aici, în curte. Ăsta a fost și primul ei reflex, să se uite înspre vechiul nostru apartament. Ce sunt toate astea până la urmă? Sunt niște povești de Cișmigiu!”
Dacă în copilărie, zona asta i se părea Ioanei că seamănă cu lumea lui Winnetou și Old Shatterhand, acum, pe timp de pandemie, se simte tot ca pe un platou de filmare. Doar că unul cu totul diferit. „În primele zile, când a început toată chestia asta, nu mi se părea real, era ca un decor de film tot ce vedeam în jur, și îmi ziceam „uau, ce bine e făcut”, mă așteptam ca în orice clipă să vină echipa și să strige: gata, stop! am terminat filmările.”
