Carte / Dramaturg

Caragiale și cometa Halley

de Bogdan-Alexandru Stănescu

Publicat pe 30 august 2019

Editura Polirom va lansa în luna septembrie a acestui an colecția „Biografii romanțate - Viețile personalităților culturale de ieri, povestite de scriitorii de azi”, un proiect editorial ce cuprinde romane biografice despre viețile unor sculptori, pictori, compozitori, cântăreți, dramaturgi, poeți, prozatori, povestea fiecăruia dintre ei fiind (re)spusă de scriitori români contemporani.

Primele trei volume din colecție sunt „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, de Moni Stănilă, „Caragiale. Scrisoarea pierdută”, de Bogdan-Alexandru Stănescu, și „Enescu. Caiete de repetiții”, de Dan Coman. Sunt în pregătire încă două cărți, una despre Maria Tănase, de Simona Antonescu, și una despre Eugen Ionescu, semnată de Liliana Corobca.

Mai jos, vă invităm să citiți un fragment din „Caragiale. Scrisoarea pierdută”. Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor. În 2017 a publicat romanul Copilăria lui Kaspar Hauser (Polirom), pentru care a primit Premiul pentru „Proză”, în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau” (2017), Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură” (2018), Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa (2018), a fost nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, 2019, şi este în curs de traducere în Franţa, Ungaria, Bulgaria, Croaţia şi Macedonia.  

*

„A fost o vreme de crunte privațiuni, căci procesul moștenirii Momuloaiei întârzia să se soluționeze: am găsit salvarea în a susține câteva conferințe la Ateneul Român, poate-poate oi mai aduce niște galbeni în bugetul familiei. Nici asta n-a prea mers, căci venea lume puțină, iar când s-a nimerit să fie sala mai plină, s-a dovedit că surplusul era asigurat de tineri năimiți de imbecilul de Macedonski, cari mă urmărea cu veninu-i caracteristic. Înainte să intru pe scenă, amicul Șt. O. Iosif, care avea o bănuială, mi-a strecurat în palmă un fluier găsit pe scările Ateneului. L-am luat și l-am dosit bine-n buzunar. Când s-au ridicat în picioare, în mijlocul lecturii mele, și au început să fluiere din adâncul foalelor, am băgat tacticos mâna-n buzunar, am scos fluierul și am tras din țignal spre ei. Ei fluierau la mine, eu fluieram de pe scenă la ei. Curat Carnaval ! A rămas în memoria orașului.

O singură lumină am din acei ani grei, când orgoliul mi-a fost călcat în picioare de toți și de toate. Mă angajasem funcționar, registrator la Regia Monopolurilor, gândind că un salar regulat e ceea ce-mi trebuie, dar repede am observat cum la finele lunii bat din buze și fluier a pagubă, așa că mi-am luat inima-n dinți și am cerut audiența la italian1, ca săi cer sămi dea 25 de lei pe un foileton. Adevărul e că mă aștepta Teleor la Andreiu și nu aveam bani nici unul să plătim consumația. Italianul, șmecher... mă întâmpină amabil, tot o dulceață, mă poftește să iau loc: 

— Diceți, domnule Caragiale! grăiește el, cu cel mai frumos accent demn de opera lui Verdi.
— Domnule Cazzavillan, vă spui drept, am nevoie de parale... Îmi dați 25 de lei pe un foileton în Universul dumitale? 
— Cu tot dragul, domnule Caragiale! Când dai foiletonul? 
— Mâine! 
— Perfect, mâine vezi banii. 
— Apăi, nu așa, am sărit ca ars. Banii-mi trebuie acum! 
— Apăi, așa nu se poate. Nu dau bani pe datorie. Dai marfa, dau banii. Ba mai mult, îți dau 50 de lei, nu 25, pe un foileton doar dacă te pui de acord să scrii câte un foileton pe săptămână timp de un an. 
— Mare minune! Mă prind! 
— Ei bine, vino mâine cu foiletonul și-ți dau 25 de lei. 
— Păi, nai zis că-mi dai 50? 
— Ba da, dar pe loc îți dau jumate. După un an, când s-o strânge de-o carte, îți dau și restul. 

Cam asta era viața mea, Coane: nesiguranță, salahoreală de dimineață până seara, o țineam din mutare-n mutare și cred că orice muiere mai puțin puternică și îndrăgostită ca Didina mi-ar fi pus geamantanul în mână de zece ori în perioada aia de sărăcie. Ea, în schimb, îmi ascundea târguielile pe cari le făcea cu obiectele primite la nuntă, ba chiar își dădea rochiile pentru un kil de carne de vită. Poate pe alții condițiile astea de viață i-ar fi îndepărtat, mai ales dacă gândim și la moartea celor două fetițe. Pe noi mai mult ne-au apropiat și nopțile în care vegheam împreună deasupra lui Luchi, când era răcit și tușea – tusea aia blestemată, tu-i cristelnița mamii ei –, m-au făcut să-nțeleg că, dacă nu pot și nu pot ține-n frâu anumite porniri naturale, ar fi bine măcar să le duc la îndeplinire cu mai multă discreție. 

*
Am inaugurat așadar două rubrici noi la Universul și tot atunci am legat pretenie cu Vlahuță. Nu mă mai apropiasem de nimeni cu atâta căldură din perioada Timpul, când ieșeam la o litră de vin cu Eminescu, iar Vlahuță, moldovean și el, părea să aibă ceva, dacă nu din talentul lui Eminescu, atunci măcar din inocența și patosul lui, mai ales după ce se făcea. În genere însă, Vlahuță mă trăgea din cârciumă, nu-i plăcea așa mult, pentru că se ambeta imediat, și insista să peripatetizăm în mijlocul naturii, drept care trebuia să-nghit și așa ceva. Dar merita efortul, pentru că începusem să resimt inocența lui ca pe o abluțiune necesară după băile zilnice în jegul bucureștean. La asta se adăuga și sentimentul meu de vinovăție, pentru jignirea ce-i adusesem cu ani în urmă, când publicase romanul Dan (literatură diabetică, de altfel), despre care am zis în public că-i cea mai mare idioțenie scrisă-n limba română. Am fost nedrept, sau scris și se vor mai scrie idioțenii mult mai mari. Dar romanul era prost, de-a dreptul execrabil și, dacă n-am putut suporta ceva-n viață, apăi alea au fost dulcegăriile literare. În fine, ar fi trebuit să-mi țin gura, dar matale, Coane Păvălucă, știi că asta-i o imposibilitate. Din fericire, anii au trecut și ne-am împăcat, iar la acest duo s-a adăugat Delavrancea, cari era de același leat cu Vlahuță, adică erau amândoi mai mici decât mine cu vreo 6 ani. Începusem să prefer întâlnirile noastre în 3, fie în oraș, fie la moșiile lor, cârciumilor otrăvite din Bucuresci și, probabil cadou al vârstei, căpătasem sporadice accente liricoide și înduioșări spontanee. Așa am urmărit împreună înspăimântătoarea cometă Halley cum a brăzdat ceriul patriei în mai 1910, în loc să stau prin cârciumi și să mă-mbăt cu de-alde Iancu Brezeanu. Delavrancea avea și el o vână liricoidă bine alcătuită și pe lângă sentimentalism îl mai și năpădea un șuvoi de cuvinte pe care simțea nevoia să-l dirijeze-n literatură. Nici față de el nu m-am putut stăpâni, mai ales după ce mi s-a desființat postul de la Regie și am înființat iar Moftul Român: literatura lui e într-atât de parodizabilă, că ar fi un păcat de moarte să n-o iei la refec. Dar Barbu avea mai mult humor decât Alecu, asta-i limpede, și am petrecut cu el ani întregi de râs cu pohtă, benchetuială elină și dialoguri spumoase. Bibic curat! 


În sesiunea din 1902 a Academiei mi-am spus să mai încerc o dată la Premiul Năsturel-Herescu, cari nu era de colo (4.000 de lei), de data asta cu volumul de Momente, în genere bine primit. Știam că nu am nici o șansă, pentru că în chiar volumul propus erau atacuri dure la adresa unor membri ai Academiei și a instituției propriu-zise. Așa cum am anticipat, volumul a fost respins categoric și a trebuit să mă întorc și mai amărât la vechea, dar noua mea ocupație de berar, de data asta în apropierea Teatrului Național, la Gambrinus. Între timp mă mai distram cu poșta redacției, unde am descoperit pentru întâia oară cu adevărat che abunghendză ghe gheniu dzace-n poporul cesta, ce pacoste e presimțirea propriului talent pe moftangiul român. Burghezi cumsecade, domnișoare de pansion, tarabagii, cu toții vor, bibicule, să scrie, să nemurească avânturile propriului suflet și să le încredințeze tiparului. Și mă întrebai atunci care-i mecanismul din spatele acestei dorințe: că doară nu-i o neliniște cum îl încerca pe Eminescu și-l băga-n odaie, unde scria ca un nebun nopți și zile-ntregi. Nu, trebuie să fie altceva, poate aceeași pornire care-l face pe moftangiu să ridice mâna la o prelecțiune populară, săntrerupă pe vorghitoriu și să înceapă a-și exprima propria părere, susținută de lecturi serioase de prin almanahuri și pagini ghe gazetă. Moftangiii îs nemulțumiți de viața lor, simt bastonul de mareșal cum îi împunge din raniță și-ar vrea să vadă asta toată lumea. Iar calea cea mai nobilă le pare-a fi literatura, că doară nu e mare lucru în a descrie un colț de natură ce se află-n concordanță cu sufletul lor liric. Iar când asta nu merge și exemplarele plătite din sudoarea frunții lor rămân stivuite-n pivnița igrasioasă, atunci se înhamă la căruța politichiei.”

Foto main: Wikimedia Commons.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK