„Tare frumoasă mai ești, domnișoară! Să nu te măriți! Să nu te măriți că-i chin mare și oamenii sunt răi!” mi-a spus Ilinca*, când m-a oprit pe o uliță din Telciu ca să o ajut să scrie o urare pentru fiica ei pe Facebook.
Am petrecut o lună în comunele Telciu și Romuli din județul Bistrița-Năsăud, unde am documentat motivațiile femeilor din rural pentru a se căsători. M-a interesat parcursul mariajelor la sat, proporția în care femeile au luat în considerare divorțul în anumite cazuri și factorii care le-au convins să renunțe, cel mai adesea, la gândul de a se despărți de soții lor.
Comunele alese, Telciu și Romuli, reprezintă un zonă aparte din punct de vedere istoric. În județul Bistrița-Năsăud, țăranilor nu le-au fost confiscate terenurile, ca în majoritatea zonelor din România. Aici, proprietarii și-au păstrat pământul, cu obligația de a preda o cotă din roadele agriculturii către partid. Astfel, averea familiilor se tranfera de la o generație la alta. Zestrea fetelor ajunse la așa-zisa vârstă a căsătoriei era considerabilă, oferindu-le acestora libertate de alegere în privința viitorului partener de viață. În cele mai multe cazuri, însă, această consecință teoretică nu se reflectă și în realitatea satului. Cu toate acestea, presiunile familiei și ale societății rurale în ansamblu, prejudecățile legate de statutul inferior al femeii și neputința de a lua decizii au determinat apariția unor mariaje nu mai puțin problematice decât cele din restul țării.
***
Ilinca mi-a ieșit în cale pe nepregătite cumva și s-a atașat de mine foarte rapid după ce am ajutat-o să îi scrie fiicei ei, așa că am invitat-o să bem o cafea. În scurt timp a început să-mi povestească despre viața ei de cuplu. Are 66 de ani și este căsătorită de 50. La 16 ani când s-a măritat, absolvise zece clase și lucra deja la baloți la Sibiu, unde l-a cunoscut pe viitorul ei soț. Avere nu avea, așa că era obligată să muncească în diferite părți ale țării pentru a-și putea ajuta familia cu bani. Deși ar fi vrut să își continue studiile în loc să se mărite, sărăcia părinților nu i-a permis. Presiunile venite din partea acestora, alături de insistențele soțului, cu doi ani mai mare decât ea, au făcut-o în cele din urmă să accepte să se căsătorească. Soțul Ilincăi era determinat să o ia de nevastă pentru că îi remarcase lucrul bun, seriozitatea cu care își făcea treaba și cumințenia. Tatăl Ilincăi era bolnav, așa că ea petrecea mai mult timp cu bătrânele la muncă, pentru că o speria relaționarea cu băieții și fetele de vârsta ei. Ilinca împărtășea valorile impuse femeilor din generația ei: supunerea, discreția, puterea de muncă și, peste toate, virginitatea.
La douăzeci și doi de ani a născut primul copil. Îl lua cu ea pe deal, la prășit sau la fân, pentru că nu avea cu cine să-l lase acasă. Nu s-a bucurat de susținere din partea socrilor, în special a soacrei, care o bănuia că a rămas însărcinată cu un amant. De altfel, bătrâna își dorise ca fiul ei să se căsătorească cu o fată cu avere, iar Ilinca nu se ridica la aceste standarde. Neîncrederea soacrei în Ilinca avea să îi fie transmise soțului ei, al cărui defect întreaga viață a fost gelozia. Deși soacra i-a făcut zile negre pe tot parcursul căsniciei, ultimii ani din viață i-au fost ocrotiți tot de Ilinca, care a îngrijit-o la pat până când bătrâna a murit.
Au mai urmat patru copii și, între ei, mai multe avorturi făcute fără știrea soțului, și, evident, ilegal. Ilinca a insistat să le ofere copiilor ei o educație bună. Îi ducea în fiecare zi singură până la școală, iar cea mai mare bucurie a ei a fost că cei mici au luat mereu note bune. Pentru că ea nu a apucat să urmeze studii, cum și-ar fi dorit, a depus eforturi imense ca măcar copiii ei să termine liceul cu bine.
Deși în prima parte a căsniciei, soțul a încercat să prezinte interes și grijă față de Ilinca, în scurt timp, a cedat în fața dependenței de alcool. Odată cu băutul tot mai agresiv al soțului au apărut și bătăile. Justificarea era mereu gelozia. Ilinca nu era, în ochii tulburi ai soțului, o femeie îndeajuns de cuminte și supusă. De câte ori pleca în sat cu treabă, știa că orice întârziere, indiferent cât ar fi fost de justificată, va fi pedepsită cu o bătaie zdravănă.
Acum, soțul ei e de cinci ani bolnav la pat, după mai multe operații la splină și la ficat și un diagnostic de pancreatită. De el are grijă tot Ilinca, soția pe care încă o apostrofează dacă ajunge prea târziu acasă. Însă nu căsătoria reprezintă cel mai mare regret al Ilincăi. Una dintre fiicele ei s-a măritat la 17 ani, în ciuda insistențelor mamei de a-și continua școala. Căsnicia s-a dovedit la fel de agresivă și defectuoasă ca cea a mamei. Fiica ei a fost bătută inclusiv în timpul sarcinii, iar abuzurile s-au soldat cu nașterea unui copil cu o dizabilitate severă. Pe acest plan, Ilinca crede că a eșuat ca mamă. Și-ar fi dorit ca fiica ei să-i fi dat ascultare și să nu se fi grăbit cu măritișul. Acum, fata se află în Germania, unde încearcă să muncească pentru a-i oferi un trai mai bun copilului și, totodată, pentru a-i plăti tratamentele și terapiile de recuperare de care are nevoie.
Avertismentul cu care m-a întâmpinat Ilinca la începutul conversației a început deodată să prindă sens. Femeia nu mai crede demult în căsătorii reușite și de la vârste fragede. Am întrebat-o dacă a luat vreodată în considerare divorțul.
„Și unde m-aș fi dus cu cinci copii? Ce puteam să fac? Bani nu aveam, munceam numai la sapă. Dădeam peste altul mai rău care s-ar fi purtat și mai rău și cu mine și cu copiii”.
Pe tot parcursul conversației, în mod paradoxal, Ilinca e bine-dispusă. E bucuroasă că cineva o ascultă, că are cui să-și spună necazurile și pe cine să avertizeze din timp în privința măritișului. Are o voce caldă, mă prinde adeseori de mână și face pauze pentru a mă complimenta. În ciuda vieții grele, a rămas o fire prietenoasă și deschisă. Când pleacă, îmi spune râzând că iar a întârziat acasă și cu siguranță soțul îi va zice vreo două despre asta. Râsul ei amar, final, încununează întregul dialog cu un tragism care din păcate nu este străin de mediul rural românesc.
Violența domestică și cea împotriva femeilor reprezintă în continuare două probleme larg răspândite în România. Conform studiului din 2020 al Statista Research Department, dincolo de divorțurile care au la bază un acord comun între parteneri (67,4%), principalele cauze care duc la separarea soților sunt infidelitatea (2,1%), alcoolismul (1,4%) și violența domestică (1,5%). Însă aceste numere nu reflectă pe de-a întregul realitatea cuplurilor căsătorite din România. Dacă cele mai multe persoane încă nu reușesc să divorțeze de un partener abuziv sau alcoolic, și mai puține au curajul de a numi precis cauza separării în fața instanței, așa că aleg să invoce acordul comun pentru separare.
În anul 2021, conform rapoartelor Poliției Române au fost înregistrate cu 10% mai multe cazuri de violență domestică față de 2020. Preponderent, victimele sunt femei și un procent de 17% este reprezentat de copii. Conform datelor strânse de Rețeaua Pentru Prevenirea Și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor, în anul 2020, 21 095 de femei și 698 de fete au fost victime ale lovirilor sau a altor violențe. Din numărul total de cazuri înregistrate, 85% dintre fapte au fost comise la domiciliu.
Pe Marta* am cunoscut-o în timp ce mă plimbam pe ulițele Telciului. Stătea în drum, scundă, adusă de spate, cu broboada ruptă și strâmbă pe cap și cu ochii lipiți de hornul casei. „Ia zi-mi, domnișoară, iese fum pe acolo sau mi se pare mie?” Am văzut și eu că iese fum, iar bătrâna mi-a spus că a încercat să facă focul în casă, să facă mâncare, când a auzit o bufnitură și fumul s-a împrăștiat în toată bucătăria. Am intrat în cămăruța unde gătea și am deschis toate geamurile, să se aerisească încăperea. Casa îi era toată în dezordine, semn al neputinței proporțională cu vârsta de 86 de ani. I-am sugerat să mai stăm de vorbă pe prispă cât se aerisește casa.
„N-am vrut nici în ruptul capului să mă mărit când a apărut Petru*, dar m-a dat mama de acasă că spunea că sunt deja mare, aveam 17 ani.” Pe soțul ei l-a înmormântat anul trecut, iar de atunci locuiește cu fiul cel mic, cu care nu se înțelege mai deloc. A crescut într-o familie greco-catolică, alături de un frate mai mare și opt mai mici, de care a avut grijă până s-a măritat. Pe Petru nu îl cunoștea mai deloc când s-au căsătorit. Se văzuseră de un Paște la biserică, din câte își mai amintește ea. El era cu nouă ani mai mare, iar când a aflat de la mama ei că este cerută în căsătorie, nu a avut de ales decât să o asculte. Învățase să nu iasă din cuvântul ei de mic copil, când aceasta îi pricinuise o mare durere pentru care nu a putut să o ierte niciodată.
Când era în clasa a treia, Marta se remarcase în sat prin talentul ei muzical. Cânta la școală, la cor și la biserică. Într-o zi, a venit un domn de la București, în căutare de tinere talente. Auzind de Marta, acesta s-a dus la mama ei și, de față cu copila, i-a propus să o lase la București cu el ca să o facă artistă. „Nu știam ce înseamnă artist atunci. Nu mai auzisem cuvântul. Credeam că e vorba de un om care e mai mult trist, însă îmi doream mult să ajung la București.” În ciuda entuziasmului Martei, mama ei l-a rugat pe bărbat să se întoarcă a doua zi, pentru a se putea sfătui cu soțul. În acea noapte, Marta a fost ascunsă de fratele mai mare în fânul din hambar, la porunca mamei ei. Când a venit a doua zi domnul de la București, mama Martei i-a spus că fata s-a speriat și a fugit de acasă. Peste ani de zile, Marta avea să afle ce înseamnă să fii artist prin concertele Valeriei Peter Predescu, născută și crescută tot în Telciu. În timp ce-mi povestea, își ștergea în continuu lacrimile.
„Dacă aș fi știut eu atunci ce înseamnă să fii artist, aș fi dărâmat tot hambarul să alerg după domnul ăla de la București să mă ia cu el. Altfel mi-ar fi fost norocul!”
Primul an de căsnicie al Martei a fost cel mai greu din toată viața ei. A locuit cu soțul, alături de unchiul și mătușa lui care îl adoptaseră de mic. Mătușa nu o primea pe Marta să doarmă în casă, așa că nopțile era alungată să doarmă în pod. Când a venit iarna, Marta s-a dus să ceară ajutor de la mama ei, care, însă, n-a putut să o primească, se temea că familia lui Petru va crede că fata are pe altcineva dacă se mută înapoi la părinți. În februarie, însărcinată deja, Marta nu mai putea suferi durerile pricinuite de frig. Știa totodată că va naște un copil cu probleme dacă va continua să trăiască așa. În disperarea ei, cel mai la îndemână gând a devenit cel al sinuciderii. Cum fratele ei mai mare dibuise starea în care se afla, a venit cu o căruță, hotărât să o ia acasă. Abia sub amenințarea despărțirii dintre Petru și Marta, unchiul a decis să le dea cheia de la o altă casă pentru a putea locui împreună, singuri. Au ajuns, astfel, să plătească chirie familiei adoptive a lui Petru.
La scurt timp, copilul Martei s-a născut cu probleme grave de sănătate și a murit la câteva luni de viață. A mai avut doi, pe care i-a crescut mai mult singură. Petru lucra la CFR și adeseori se întorcea acasă fără banii de salariu, pe care îi bea cu colegii de muncă. Am întrebat-o și pe Marta dacă a luat în considerare divorțul.
„Eram hotărâtă să plec, îl chemasem pe frate-miu cu căruța să vină să mă ia. Cât am împachetat, Petru a stat și s-a uitat la mine de lângă sobă. Când am terminat de strâns, a vrut să-mi mai spună două vorbe înainte de plecare. M-am așezat în fața lui și mi-a spus doar atât: «Mai ții tu minte oare ce jurământ ai făcut în ziua în care ne-am căsătorit? Și mai ții tu minte oare în fața cui ai făcut jurământul ăsta?» și am simțit cum mă lasă picioarele. Mi s-a făcut rușine de ce aveam să fac, mare păcat în fața lui Dumnezeu. Am despachetat tot și-am rămas.”
Acum, Marta îi păstrează amintire bună soțului. În ciuda anilor tinereții, pe care și i-a pierdut în lungi călătorii după Petru și după banii acestuia, după certuri și neajunsuri pricinuite de alcoolismul lui, Marta spune că Petru s-a purtat cum nu s-a putut mai bine cu ea după ce a ieșit la pensie, până în ziua în care a murit. Dialogul s-a încheiat cu o întrebare adresată mie: „Tu când te măriți?”
În ciuda încercărilor regimului comunist de a controla viața religioasă a populației, o bună parte din oamenii din mediul rural au rămas profund influențați de etica creștină și de practicile bisericești întreaga viață. Nu numai impactul avut de religie în viața oamenilor a determinat descurajarea divorțurilor în secolul trecut, ci și politicile adoptate de Nicolae Ceaușescu în 1966. La celebra ședință de partid la care a fost adoptat Decretul 770, care scotea în afara legii avorturile și accesul la metode contraceptive, s-au adăugat și alte constrângeri. Printre strategiile abuzive ale politicii natalității se numărau și îngreunarea procesului de divorț, și introducerea taxelor de celibat – pentru persoanele singure – și de nuliparitate pentru cuplurile căsătorite care nu aveau copii. În 1967, rata de divorț în România a fost 0%.
La marginea comunei Romuli am cunoscut-o pe Ioana*, care m-a întâmpinat în barul pe care îl deține. În vârstă de 72 de ani, femeia se ocupă singură de afacerea pe care o are încă din tinerețe. E din fire veselă și glumeață, iar adeseori în timpul interviului și-a întrerupt firul poveștii ca să îmi relateze câte un episod amuzant din tinerețe. Ioana s-a născut în Maramureș. Tatăl ei a intrat de tânăr la închisoare, pentru că că s-a opus procesului de colectivizare. La 18 ani, Ioana terminase opt clase, absolvise Școala Comercială și muncea la Reșița la OCL (Organizația Comerțului Local). Căsătoria cu Ilie, pe atunci în vârstă de 28 de ani, a fost aranjată de către mama ei. Au schimbat câteva scrisori, s-au întâlnit la o nuntă la Siliștea, iar după două luni erau deja căsătoriți. Ioana a fost forțată să renunțe la serviciul de la Reșița și să se mute alături de soțul ei la Romuli, unde acesta deținea barul în care m-a primit și ea, precum și mai multe hectare de pământ.
Nu a trecut mult timp până când Ioana a aflat că Ilie era alcoolic. Adeseori, numai ea se îngrijea de bar, cât timp el bea alături de consăteni la mesele dinăuntru. Era nevoită să îl care până acasă și niciodată nu a îndrăznit să îl lase să zacă pe unde adormea, de teamă că reputația sa va fi pătată. În primul an de căsnicie, Ioana a rămas însărcinată, însă , din pricina unei nopți în care și-a cărat bărbatul beat în spate pentru a-l trece un pârâu, a făcut avort spontan. Tot în acel prim an, Ioana a aflat că familia lui Ilie era bântuită de boli psihice de generații. Atât mama lui Ilie, cât și fratele acestuia sufereau la acel moment de probleme psihice, însă Ioana nu a reușit să îmi spună precis despre ce era vorba. Primul copil l-a născut la vârsta de 21 de ani, iar pe cel de-al doilea l-a avut cinci ani mai târziu.
Deși în sat era văzut drept un om muncitor, generos și serios, Ilie o bătea pe Ioana de fiecare dată când bea. Unul dintre motive era ca să își acopere propriile infidelități. Credea că, temându-se de el, ea nu va încerca niciodată să afle despre relațiile pe care le avea cu femeile din sat. Deși era la curent cu tot ceea ce făcea soțul ei și era sătulă de bătăile primite, Ioana nu a putut să divorțeze. În primul rând, îi era teamă că un bărbat străin nu i-ar fi acceptat copiii. În al doilea, divorțul de Ilie însemna că va rămâne fără proprietăți, fără loc de muncă și va fi forțată să se întoarcă în Maramureș unde familia ei era atent supravegheată de Securitate. În plus, dat fiind bunul renume pe care Ilie îl avea în sat, erau șanse foarte mari să piardă și custodia copiilor.
După Revoluție, soțul Ioanei a avut multiple accidente cerebrale. În 1991, a fost pentru prima dată internat la psihiatrie, de unde a plecat cu două diagnostice grave: demență și Alzheimer. După încă nouă ani, Ilie a ajuns bolnav la pat. Timp de 14 ani, Ioana l-a îngrijit, l-a spălat, l-a hrănit, l-a schimbat și i-a dat tratamentul zi de zi. Abia la doi ani de când a rămas la pat Ilie, Ioanei a încetat să îi mai fie frică de el. Din 2014 Ioana a rămas văduvă și a continuat să se ocupe de bar.
În perioada regimului ceaușist, divorțul reprezenta o experiență de lungă durată și extrem de traumatizantă pentru femeile care intentau procesul. Odată depuse actele de divorț, cuplul avea șase luni la dispoziție pentru reconciliere. Dacă soții aveau copii, perioada de împăcare era extinsă la un an. Încă un an în care victima violențelor domestice trebuia să trăiască în aceeași casă și să se îngrijească de abuzatorul ei. Dacă după un an cuplul nu găsea o cale de împăcare, începea procesul. Taxa pentru un proces de divorț era între 3000 și 6000 lei. La tribunal, trebuiau aduși martori pentru a dovedi infidelitățile sau abuzurile fizice suferite de persoana vătămată din căsătorie. Dacă abuzurile erau extinse și la minori, aceștia trebuiau să se afișeze și ei la tribunal, să depună mărturie. Traumele unui mariaj eșuat nu numai că erau prelungite, ci trebuiau și retrăite de toate victimele în tribunal. Dacă divorțul era în cele din urmă pronunțat, intervenea taxa de celibat pe care fiecare dintre părți urma să o plătească până la o viitoare căsătorie.
Tot la Romuli am întâlnit-o și pe Floarea, cea care reprezintă o fericită excepție, nu numai pentru textul de față, ci și pentru întregul peisaj care mi s-a conturat în timpul petrecut în cele două comune. Imediat cum am întrebat-o pe Floarea de relația cu soțul ei, femeia a izbucnit în plâns. Mi-a povestit că în ultimii ani soțul ei a trecut prin două accidente grave, care i-au pus viața în pericol. Deși acum este recuperat complet și muncește alături de ea zi de zi, numai amintirea faptului că era să îl piardă o face să verse șiroaie de lacrimi.
Ziua în care Floarea a acceptat să stăm de vorbă a fost una dintre cele mai călduroase din luna mea rural. Soarele ardea, iar pielea mea începuse să se înroșească violent sub razele lui. În vârstă de 64 de ani, Floarea își petrecuse întreaga zi la strâns fânul de pe deal și a ajuns totuși cu o dispoziție bună la interviu. Prezența ei m-a făcut să mă rușinez degrabă de chinurile prin care credeam că trec stând în soare.
Floarea s-a căsătorit din dragoste la 17 ani, după ce a absolvit opt clase. Soțul ei avea 23 de ani pe atunci. Amândoi s-au născut la Romuli, au muncit încă de mici la fân și s-au ocupat de creșterea animalelor. S-au cunoscut în sat, și au corespondat în tot timpul cât el a fost în armată. Atât Floarea, cât și soțul acesteia au avut pământ din partea familiilor lor la momentul căsătoriei, ceea ce le-a determinat munca de-o viață. La 18 ani, Floarea a născut primul copil, iar la 20 de ani pe al doilea. Precum Ilinca, și ea își lua copiii cu ea cât timp muncea pământul. Din amintirile ei, Floarea nu reușește să relateze nicio ceartă majoră cu soțul. S-au iubit și s-au respectat întreaga viață, așa cum o fac și acum.
Pe lângă munca agricolă, soțul ei a lucrat și la CFR. Floarea a mai avut un avantaj pe care majoritatea femeilor din mediile rurale nu îl aveau în acea vreme. Ea se ocupa de finanțele casei, iar toți banii pe care îi câștigau ea și soțul ei, inclusiv salariul de la CFR, erau puși imediat laolaltă și folosiți pentru bunăstarea întregii familii. Floarea a simțit mereu că a avut o voce în casă, că a putut să își exprime dorințele și îngrijorările în fața soțului ei.
Importanța agriculturii în familie s-a transmis și la următoarea generație. În total a avut patru copii, iar dintre ei, toți au dorit să rămână să muncească pământul și și-au încheiat studiile după opt clase, ca mama lor. Fiul cel mic al Floarei s-a căsătorit în 2003, la vârsta de 18 ani, cu o fată în vârstă de 15 ani. Întreaga viață, fetei respective i-a părut rău că nu și-a continuat studiile așa că acum își încurajează unica fiică să termine liceul militar la care a ajuns. Floarea este, de asemenea mândră de reușita nepoatei ei și de seriozitatea de care dă dovadă în studiile pe care le urmează.
Pentru încheierea unei căsătorii în 2022, vârsta minimă necesară este de 16 ani, conform Legii 287/2009. Alineatul al doilea al Articolului 272 specifică următoarele: „Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul.” Până în 2007, când s-a egalizat vârsta pentru căsătorie între bărbați și femei, căsătoria cu o minoră de 15 ani era permisă în virtutea unor „motive temeinice”. În comuna Telciu, în 2021, din numărul total de 28 de căsătorii, trei dintre ele au implicat fete de 16 ani. De la secretarele care mi-au prezentat registrele aflate la primăria din Telciu, aflu că și pentru această vară era programată o căsătorie între o fată de 16 ani și un băiat major, însă aceasta nu a obținut avizul necesar din partea medicului pentru a se putea mărita. Fata respectivă era, de altfel, însărcinată.
O altă excepție în peisajul rural în care am fost introdusă, însă la polul opus față de povestea Floarei, este reprezentată de Gabriela, care a rămas nemăritată și și-a crescut cei patru copii singură. Când am ajuns acasă la Gabriela pentru interviu, m-a așteptat cu cafea și cheesecake. Sufrageria ei era burdușită de cărți, iar pe pereți a păstrat înrămate portretele de clasa I ale copiilor ei. Printre ele era strecurată și poza Gabrielei din primul an de școală. În stânga fotoliului pe care m-am așezat se afla un vinil cu Piano Concerto no.1 al lui Ceaikovksi, pe care Gabriela mi-a spus că tatăl ei îl asculta adesea.
Nu numai faptul că face parte dintr-o altă generație față de celelalte femei ale căror povești le-am relatat până acum a făcut-o să aibă un alt parcurs. Până la urmă, și Gabriela s-a născut în perioada ceaușistă și a trăit în același mediu plin de stigmă din rural. Un impact important asupra dezvoltării Gabrielei l-au avut părinții acesteia. Mama Gabrielei s-a căsătorit la 19 ani din dragoste. Provenea din Moldova, de unde s-a mutat la Romuli după ce familia ei a rămas fără avere în urma colectivizării. Tatăl Gabrielei era orfan de mamă din copilărie, și lucra ca muncitor pe șantier când și-a cunoscut viitoarea soție. Părinții Gabrielei au avut numai doi copii, un băiat și, la treisprezece ani diferență pe Gabriela, născută în anul 1967, cel mai probabil datorită decretului 770, după cum spune chiar ea. Deși mama Gabrielei terminase numai opt clase, iar tatăl ei zece, au insistat asupra educației Gabrielei. De altfel, și tatăl ei a avut ambiția de a continua școala, ajungând să lucreze în urma absolvirii liceului de la Năsăud ca acar la CFR până la pensionare. Gabriela a studiat doi ani la liceul pedagogic din Târgu Mureș și încă doi la liceul „George Coșbuc” din Năsăud și imediat după a primit post de educatoare la Romuli. În scurt timp a ajuns învățătoare în aceeași comună, meserie pe care o practică până în ziua de astăzi.
Deși a fost cerută în căsătorie de câteva ori până să împlinească vârsta de 20 de ani, Gabriela a refuzat de fiecare dată. Motivul ei era unul cât se poate de simplu - nu se simțea atrasă de băieții care o curtau. Întrebată de tatăl unuia dintre pretendenți ce ar putea fiul lui să facă să îi fie pe plac Gabrielei, ea i-a răspuns: „Dacă vrea să îmi fie pe plac, să mă lase în pace”. Nefiind constrânsă de familie să se mărite cât mai repede cu putință, Gabriela a ales să rămână singură în lipsa unui bărbat de care să se îndrăgostească.
În schimb, un eveniment mult mai important a ajuns să îi schimbe viața. La douăzeci de ani a rămas însărcinată în urma unei relații pasagere cu un bărbat căsătorit. În această situație, satul nu a reacționat împotriva Gabrielei cum s-ar fi întâmplat în modul caracteristic al acelor vremuri față de o sarcină în afara căsătoriei. Satul a sprijinit-o pe tânără, care se remarcase deja drept o educatoare de excepție și oamenii au cerut imediat cercetarea disciplinară a bărbatului în cauză, care era chiar polițist. Cu condiția să fie lăsată în pace, Gabriela a refuzat să declare oficial identitatea tatălui copilului ei nenăscut pentru ca el să își poată păstra locul de muncă. Alegerea făcută mai avea un motiv - Gabriela dorea să îi protejeze pe copiii și pe soția bărbatului, ajunsă neconsensual în acea căsătorie. Față de acea femeie, Gabriela a avut întotdeauna o simpatie aparte și a încercat să o sprijine moral de câte ori a putut. Știa că femeia este bătută des de soțul ei și o sfătuia să ceară ajutor vecinilor de fiecare dată când au loc violențe în casă.
Timp de un an, bărbatul a fost trimis să lucreze la Năsăud. După ce s-a întors, a reluat contactul cu Gabriela, însă fără să contribuie financiar la creșterea copilului. La patru ani de la aceste evenimente, bărbatul i-a propus Gabrielei o vacanță la mare pentru a petrece timp cu copilul. Când s-a întors acasă, Gabriela era iarăși însărcinată. După cum procedase și întâia oară, l-a trecut și pe cel de-al doilea copil pe numele ei și a încercat să evite pe cât posibil contactul cu bărbatul în cauză. La șapte ani după, Gabriela a început o relație alături de un bărbat cu care s-a și mutat. Deși au avut doi copii împreună, Gabriela a refuzat în continuare să se căsătorească, simțind că vrea să își păstreze libertatea. A încheiat acea relație când a simțit că e momentul și de creșterea copiilor s-a ocupat singură.
Copiii Gabrielei sunt adulți acum, iar ea găsește o mare mândrie în reușitele lor. Nu a regretat niciodată că nu s-a măritat și a ales să se bucure de libertatea ei continuându-și studiile. După ce a terminat studiile de licență la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul UBB în 2008, a absolvit și Masteratul de Consiliere Școlară și Asistență Psihopedagogică în cadrul aceleiași universități. La finalul interviului Gabriela mi-a spus râzând că are în plan să se apuce și de un doctorat.
***
În timpul petrecut la Telciu m-am interesat și de cum se raportează fetele tinere și foarte tinere la căsătorie. Am stat de vorbă cu fete cu vârste cuprinse între 16 și 25 de ani și le-am întrebat cu privire la planurile lor de viitor. Florina, în vârstă de 17 ani, mi-a spus că cea mai mare grijă a ei este bacalaureatul, iar dacă va reuși să treacă cu bine, va urma o postliceală. Ștefania, la cei 18 ani ai ei, nu visează decât să termine liceul cât mai repede și să se mute într-un oraș mare cu o universitate bună. Flori și Ana, ambele de 25 de ani mi-au râs în față când le-am întrebat de măritiș. Cu studii universitare terminate la Cluj, cele două fete s-au angajat imediat acolo, iar în Telciu vin numai în vacanțe. Niciuna dintre ele nu are de gând să se căsătorească prea curând, deși mi-au spus că majoritatea colegelor lor de liceu s-au măritat deja. Per total, perspectivele deschise de educația din familie, studiile superioare și independența financiară, determină fetele din generațiile tinere să elimine căsătoria de pe lista de priorități.
Față de perioada regimului comunist, rata de nupțialitate în România a scăzut, rata de divorț a crescut exponențial, iar vârsta medie a celor care se căsătoresc este mai înaintată, conform Eurostat. Conform raportului oficial privind Evenimentele Demografice din 2021 al Institutului Național de Statistică „În anul 2021, vârsta medie la prima căsătorie a fost de 31,6 ani pentru bărbați și de 28,3 ani pentru femei, în creștere față de anul 2020 cu 0,2 ani atât la bărbați, cât și la femei. În anul 2021 se menține tendința de deplasare a acestor indicatori spre limite de vârstă mai înaintată (după 28 ani pentru femei, respectiv după 31 ani pentru bărbați). Între mediul urban și mediul rural nu există diferențe semnificative în ceea ce privește vârsta medie a celor care se căsătoresc”.
***
La finalul rezidenței mele de la Telciu, mi-am dat seama că subiectul meu inițial de documentare era, în mare parte, o ficțiune. În ceea ce privește generațiile de femei cu vârste cuprinse între 60 și 90 de ani, căutând să descopăr motivațiile pentru care s-au căsătorit, am realizat că alegerea nu le-a aparținut mai deloc lor. Fie că la bază a stat presiunea din partea familiei, stigma socială de a rămâne nemăritate, politicile comuniste de creștere a natalității, lipsa de educație și oportunități sau insistențele din partea bărbaților, cert este că, în cele mai multe cazuri, femeile nu au avut de ales.
Majoritatea femeilor din grupa de vârstă 30-59 de ani au fost reticente în a îmi acorda interviuri. Deși, neoficial, am purtat discuții și cu femei care se încadrează în această categorie de vârstă, niciuna nu s-a dovedit a fi revelatoare în mod direct pentru cercetarea mea. În mod indirect, însă, mi-am dat seama că la mijloc este vorba tot despre o anumită stigmă de care oamenii din rural se feresc, alegând ca problemele din curtea lor să rămână ascunse în spatele porților bine ferecate. Teama de gura satului, frica de a fi judecate sau expuse și neîncrederea de a se deschide emoțional sunt reflexe dobândite ale femeilor din mediul rural. Dobândite și justificate totodată.
Pentru că mi-am dorit, totuși, ca această cercetare să cuprindă și raportări mai recente la căsătorie, am observat cu bucurie că există un interes tot mai crescut al femeilor și fetelor din mediul rural pentru urmarea unor studii superioare și pentru dobândirea independenței financiare. Femeile de la sat devin din ce în ce mai conștiente de faptul că există perspective de viitor și în afara căsătoriei. Mai important, însă, este faptul că aceste femei încep să conștientizeze că inclusiv căsătoria este și trebuie să fie o alegere. Întrebarea care rămâne este: cât de conștientă este societatea rurală de dreptul la alegere al femeilor?
* Numele anumitor subiecți ai documentării au fost schimbate cu scopul de a proteja identitatea acestora
Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
