Cea mai mare problemă va fi accentul, mi-au comentat toți prietenii când le-am spus că plec în Scoţia în august la Edinburgh Fringe, cel mai mare festival de teatru din lume. N-o să te înţelegi cu ei, mi-au spus.
Aiurea. Pentru mine, accentul era unul din cele trei motive de mers la Fringe. Nu există pe lume un accent mai sexy, mai nuanţat şi mai bun pentru spus poveşti. De asta îmi plac interviurile cu Alan Cummings, David Tennant, Ewan McGregor sau James McAvoy. De asta mă uitam la late-late-show-ul lui Craig Ferguson. De asta îmi face plăcere să lucrez cu editori scoţieni.
Celelalte motive de mers la Fringe erau teatrul şi ideea de Scoţia în sine. Teatrul este pentru mine cea mai accesibilă lecţie despre viaţă. Mai mult decât alte forme de artă, piesele bune pe care le-am văzut în toţi anii ăştia m-au învăţat chestii despre cum interacţionăm cu alţi oameni, cum ne comportăm în momente extreme sau perfect normale, cum mergem, cum stăm drept, de ce avem în piept o inimă care bate.
Cât despre Scoţia… O, Scoţia. O ţară mică într-un regat. Aproape un stat. Cinci milioane de oameni, zece milioane de oi. Urăsc rachetele nucleare pe care trebuie să le găzduiască. Vor în Uniunea Europeană. Primesc imigranţi. Au o femeie prim ministru. Animalul naţional: unicornul, folosit încă din secolul al XII-lea, probabil înainte să fie cool. Cred că mă înşel, unicornul a fost mereu cool. Plantă naţională: ciulinul, pentru că odată, demult, o oaste de soldaţi britanici au călcat în ciulini pe când se pregăteau să atace mişeleşte nişte scoţieni adormiţi pe care oricum îi depăşeau numeric. Tunicile roşii au ţipat de durere, scoţienii s-au trezit, victorie. În poveştile despre bătălii, scoţienii din munţi sunt aproape mereu depăşiţi numeric de soldaţii englezi. În rest, kilt, golf, haggis (practic, un caltaboş), locul unde J.K. Rowling a scris Harry Potter.
După 1746, când Scoţia de Sus (Highlands, de unde vin nemuritorii) a pierdut ultima bătălie cu Anglia, coroana a interzis clanurile, kiltul, cimpoiul, galica scoţiană. Au urmat o foamete şi un exod. Milioane de oameni au ajuns în State, Canada, Australia, Nouă Zeelandă. Urmaşii lor le-au dus poveştile în toate zările, iar Scoţia face parte astăzi din cultura pop; dacă vă străduiţi puţin, sigur ştiţi tot felul de chestii despre oamenii ăştia.
Fringe era, deci, îmbinarea perfectă de teatru şi Scoţie. Normal că mi-am luat bilet de avion, nu ştiu cum de nu m-am gândit mai devreme. Mă duc şi la anul.
Toate festivalurile
Din păcate, am avut doar două zile de Edinburgh, şi acelea prea târziu pentru Louis CK și prea devreme pentru Amy Schumer sau Jonathan Safran Foer. Concertele lui Alan Cummings erau sold out din mai.
Ceea ce nu înseamnă că nu am avut de unde alege. Anul acesta, Fringe a însemnat 3,269 de piese jucate în 294 de locaţii – subsoluri, baruri, cafenele, pe stradă, în foste biserici gotice dar şi în teatre mari. Spectacolele sunt pe categorii – teatru, comedie, dans, circ, cabaret, musicaluri, piese pentru copii etc. Vreo 600 au fost gratis, împrăştiate prin parcuri şi pe Royal Mile, strada de referinţă a Fringe-ului, unde din 10 în 10 metri găseai muzicieni, balerine, magicieni, fachiri, acrobaţi sau mimi.
Cel mai interesant moment gratuit de la Fringe a fost unul politico-cetăţenesc. Sute de voluntari au citit fără pauză raportul Chilcot, un document public britanic în 12 volume despre războiul din Irak. Publicat în iulie, la 13 zile după votul Brexit şi 13 ani de la declanşarea războiului, raportul a concluzionat că ex-premierul Tony Blair a trimis 45,000 de soldaţi britanici în luptă fără să fi epuizat toate opţiunile diplomatice şi bazat pe informaţii incorecte. Raportul este mai lung ca biblia. A fost citit integral la Fringe între 8 şi 20 august, adică aproape 300 de ore.
Ca să fie (şi) mai complicat, august este luna în care Edinburgh găzduieşte tot felul de festivaluri. Fringe, care este mai degrabă pentru teatru independent dar nu numai, Edinburgh International Festival, cu piese, concerte, expoziţii. Mai sunt: un festival de carte, unul de politică, altul de artă şi ceva numit Royal Edinburgh Military Tattoo, o serie de concerte ale fanfarelor militare din lumea largă.
Biletele la Fringe costă cam 6-20 de lire, cu reduceri pentru studenţi şi pensionari. În fiecare zi sunt oferte de genul două la preţ de unul. În cadrul Edinburgh International Festival biletele pot trece de 60 de lire în funcţie de piesă şi de loc. Dacă la Fringe nu există selecţie oficială şi oricine îşi poate aduce show-ul în festival, conţinutul la Edinburgh International Fest este ales atent.
Sunt atât de multe lucruri de văzut şi străzile așa de aglomerate, încât experienţa poate deveni apăsătoare fără un plan cât de cât.
Cum alegi ce să vezi
Răsfoieşti programul. E stufos, dar dacă ai nişte fixaţii (vrei să vezi Shakespeare, flamenco, chestii nişate de cultură asiatică, un anume actor/comedian, dansuri la bară sau stand-up despre evenimente curente), te descurci.
În rest, te cam bazezi pe alţii. The Guardian, Scottsman şi o mulțime de site-uri au secţiuni dedicate festivalurilor din Edinburgh. Multe dintre piesele lăudate în anii trecuţi revin la Fringe. Poţi alege şi piese noi ale unor companii de teatru cu reputaţie bună. Pe măsură ce trece luna şi criticii apucă să le vadă, apar şi recomandările. Doar că la piesele lăudate biletele se dau repede.
Mai există şi varianta impuls. Cât ţine Royal Mile te vei întâlni cu regizori şi actori care te îmbie la piesele lor. La finalul zilei aveam geanta plină de flyere şi mă simţeam uşor vinovată că refuzasem atâţia oameni. M-a vindecat de vinovăţie un bătrânel pe lângă care am trecut, care l-a întrebat pe promoter de ce ar trebui să îşi cheltuiască pensia pe spectacolul lui. Tânărul s-a blocat.
Publicul este, de altfel, o plăcere. De toate vârstele, culorile şi categoriile sociale. Foarte mulţi scoţieni şi britanici, dar am stat şi lângă italieni, francezi şi americani. La finalul pieselor, o tură sănătoasă de aplauze şi atât, că mai erau şi alte piese de văzut.
Eu am văzut cinci în două zile. Se putea şi mai bine, dar mi-am lăsat şi timp să mă urc pe Arthur’s Seat, dealul muntos din mijlocul oraşului, să mă bucur tihnit de whisky, să privesc oraşul de pe acoperişul Muzeului Naţional. Scoţia este cam ca-n filme, verde, stâncă, ocean. Vântul împrăştie norii şi cerul arată altfel privit din acelaşi loc cinci minute mai târziu. Pentru că este mai aproape de Polul Nord, vara se întunecă greu şi târziu, iar lumina are o calitate aparte.
Am văzut o piesă consacrată, The Glass Menagerie, pentru că Tennessee Williams. Venită direct de pe Broadway, are limbajul ăla sudist, dulce şi afectat care ascunde schelete. Cherry Jones este perfectă în rolul mamei apăsătoare în căutare de peţitori. Textul respiră din nostalgia unor vremuri demult apuse şi încăpăţânarea unei femei de a se agăţa de trecut. Deşi am înţeles-o perfect pe ea, am empatizat cu fiul său pe care îl sufocă sub straturi de vinovăţie. De regulă, îmi plac personajele ale căror motivaţii şi mecanisme le înţeleg perfect, dar nu şi în cazul de faţă.
The Enchanted este o adaptare a romanului cu acelaşi nume de Rene Denfeld. O activistă încearcă să prevină execuţia unui criminal în serie. O piesă despre pedeapsa cu moartea, boli mintale şi atracţia activistei pentru părţile întunecate din oameni. E reconfortant că mai sunt oameni care găsesc o parte frumoasă în ceva distructiv, un fel de plăcere vinovată. Adică, la teatru e acceptabil, nu? Pusă în scenă de o companie britanică de tineri absolvenţi, îmbină dans, teatru şi marionete. Am ajuns la ea pentru că am primit un flyer pe stradă, pitch-ul era convingător şi aveam două ore până la următorul spectacol.
Labels a făcut senzaţie anul trecut şi a revenit la Fringe după un an de turneu. Un one-man show scris şi jucat de Joe Sellman-Leava, o poveste personală despre puterea etichetelor pe care le ataşăm inevitabil de oameni. Băiat, fată, imigrant, leneş, altfel, etc. Eu îmi cam petrec viaţa încercând să înţeleg şi să accept amplu, şi nu îmi iese mereu, deci piesa asta înşelător de simplă mi-a prins bine. O oră ancorată de câteva dintre citatele înfiorătoare ale unor politicieni ca Nigel Farage, Michael Gove, Margaret Thatcher, plus refrenul fredonat de David Cameron la demisie.
Anything That Gives Off Light este o co-producţie a teatrului naţional scoţian şi al companiei americane de teatru experimental The Team. Un scoţian plecat la Londra de 14 ani se întoarce în vizită şi dă de cel mai bun prieten din copilărie, un om de neclintit din ţara lui. Întâlnesc apoi o americancă din West Virginia, o regiune minieră unde scoţienii au emigrat masiv, şi pornesc împreună într-un road trip în care vorbesc despre ce separă şi ce uneşte cele două ţări, identitatea naţională şi personală şi reconstituie momente cheie din istorie, trecând în fugă şi glumă şi prin cele două referendumuri recente. Pe scenă cu ei este o trupă de muziciene (chitară, tobă, cimpoi), care punctează piesa cu unele dintre cele mai frumoase melodii folk pe care le-am auzit vreodată.
Piesa este puţin dezordonată, puţin anti-capitalistă, dar mi-a plăcut enorm. Cu foarte puţin efort, puteam strecura România în locul Scoţiei în dialogurile personajelor. Am locuit departe de ţară, acum par de neclintit din ea, înţeleg conflictele celui plecat, încercările celui rămas. Suntem sau nu ţările noastre? Suntem, decide unul dintre personaje, suntem formaţi de ele ca de genetică, iar faptele noastre contribuie la rândul lor la redimensionarea ţărilor într-un cerc păcătos fără capăt.
The Glasgow Girls este tot o producţie a teatrului naţional scoţian, bazată pe povestea reală a celor şapte adolescente din Glasgow care în 2005 au creat o campanie naţională împotriva deportării azilanţilor politici. În 2005, guvernul britanic trimisese deja în Scoţia mii de refugiaţi din Kosovo, Pakistan, Irak şi alte locuri asemenea. Apoi administraţia a început să respingă cereri şi să deporteze familii întregi peste noapte. Fetele au mobilizat o întreagă comunitate, ajungând până la parlamentul scoţian. Am puţine fixaţii, dar ideea de comunitate mă entuziasmează, pentru că presupune o opţiune, un efort comun, un stil de viaţă. Iar piesa asta vorbeşte despre o comunitate dintr-un cartier nevoiaş într-un oraş relativ violent pentru Europa dar în care oameni ca mine şi ca tine reuşesc să îşi clădească vieţi şi fericiri. Piesa are un mesaj uşor pro-independenţă. Pe scenă, actriţele trec prin hip hop est-european, folk scoţian şi punk, iar la final spectatorul iese decis să devină şi el o fată din Glasgow.
Şi totuşi Scoţia
Un banc spus de Pat Douglas, un ghid turistic prin Highlands:
Când Dumnezeu a creat Scoţia, i-a spus arhanghelului Gabriel: „Am să le dau munţi maiestuoşi cu căprioare şi mistreţi la tot pasul. Am să le dau râuri pline cu somon şi păstrăv. Am să le dau lacuri, văi, păşuni şi am să mă asigur că sub pământul lor au cărbuni, petrol şi gaze”.
Gabriel, puţin şocat, îi răspunde: „Bine, Doamne, dar nu eşti cam generos cu scoţienii ăştia?”
„Poate, dar stai să vezi pe cine le pun vecini.”
De la clanurile din munţi de la 1700 şi până la referendumul de anul acesta, povestea scoţiană este simplă: ei pierd în faţa tunicilor roşii, dar cu graţie. Tunicile sunt de regulă englezi, dar pot fi tot felul de asupritori. Mă rog, sunt şi ceva nuanţe pe-acolo, dar cheia de lectură este dacă nu bine, măcar des documentată în cărţi, filme (Braveheart și Local Hero), seriale (Outlander si Monarch of the Glen).
În Anything That Gives Off Light, o piesă la care de altfel se râde mult, personajele reconstituie în trei minute bătălia de la Culloden din 1746, în care scoţienii, depăşiţi numeric, pierd rău, şi prinţul Charles Stuart e nevoit să fugă deghizat în femeie. Fuga lui este imortalizată în The Skye Boat Song, un cântec aparent celebru în Scoţia. Când actorii l-au fredonat, toată sala a cântat cu ei. În linii mari, scoţienii ştiu cine sunt, iar asta le şi permite să râdă de ei.
În Glasgow Girls, fetele au un moment de deziluzie, li se pare că luptă degeaba. Noreen, o vecină, le spune că e important să încerce.
„Dar dacă pierdem?” întreabă ele.
„Atunci bine aţi venit în Scoţia,” le răspunde ea, în râsetele sălii.
Urmatorul Fringe se întâmplă in august 2017.
