În vară, am citit o anchetă făcută de Columbia Journalism Review: câțiva importanți jurnaliști americani spuneau care a fost cel mai bun sfat pe care l-au primit, care au fost cuvintele pe care le-au luat cu ei în toți anii de muncă, de teren, de scris. Mi s-a părut c-ar merge de minune să lansăm întrebarea asta și la noi, pentru că alergăm prea mult și vorbim prea puțin despre tot ce stă în spatele unui material bun de presă.

Ocazia a venit odată cu a șaptea ediție a Premiilor Superscrieri, o gală care a ajuns, în timp, să fie cel mai important eveniment dedicat jurnalismului din România (mulțumim, Fundația Friends for Friends ♥). Anul ăsta, gala se triplează și se transformă în Zilele Superscrieri: în weekend-ul 18-19 noiembrie, la Apollo111, cititorii îi pot cunoaște pe jurnaliștii din 20 de redacții, inițiative & ONG-uri de jurnalism din România, și pe Paul Steiger, fondator Pro Publica & multiplu câștigător al premiului Pulitzer, Natalia Antelava, fostă corespondentă BBC și fondatoare Coda Story, și Jacqui Banaszynski, reporter cu 40 de ani experiență și câștigătoare a premiului Pulitzer. Intrarea la expoziții, proiecții (nu ratați sâmbătă Ultimul căldărar, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț!) și workshop-uri e liberă (la workshop-uri e cu înscriere în prealabil), biletul la Masterclass și SuperZiceri e 50 de lei. Veniți dacă ați citit/văzut în ultimii ani cel puțin un material care v-a mișcat și a făcut puțină lumină în lumea în care trăim.

Până la Gala Superscrieri de luni, când se vor anunța câștigătorii, i-am întrebat pe aproape toți nominalizații Superscrieri de anul ăsta care a fost cel mai bun sfat pe care l-au primit până acum și la ce le-a folosit. Am așezat răspunsurile în ordinea în care le-am primit și-am făcut din ele un mic ghid de tips&tricks, ilustrat de Sorina Vazelina.

 

Alex Nedea, În premieră, nominalizat la categoria TV & Video-jurnalism pentru „Datori pe viață”

„Vezi ce iese”, îmi spunea primul meu editor, Melania Mandas Vergu, de fiecare dată când mă trimitea la genul ăla de subiect care din redacţie se vedea că nu iese. „Pe bune?! Ce prostie de ştire de cotidian naţional poate să iasă din treaba asta: Grădinița „Voinicelul” are plăcerea de a vă invita la expoziția de pictură pe tema «Toamnă»?!”. Mă întrebam toate astea, desigur, în capul meu, căci aveam 19 ani, o șansă rară să lucrez la vârsta aia la un ziar atât de important și prea puțin curaj ca să comentez în fața șefei care insista: „Vezi ce iese, dacă nu te duci, nu ai de unde ști”. Avea să fie sfatul carierei mele. Deși procesarea lui a fost dureroasă: mă trimitea și la câte 3 vezi-ce-iese-uri din astea pe zi. Alergam dintr-un capăt în celălalt al oraşului. Scriam ce ieșea, de cele mai multe ieșea ceva atât de neinteresant, că nu putea să apară într-un ziar. Alergam degeaba. Dar alteori ieșea pentru că reușeam să aleg unghiul acela de abordare care să pună în lumină banalul eveniment. Exerciţiul ăsta m-a învăţat că uneori ce pare că nu iese, iese. Dă-i ştirii o şansă. Subiectele nu sunt neapărat proaste, ci doar povestite prost.

La un moment, dat am fost trimis să fac o ştire de la conferinţa unei asociaţii a unor nevăzători. Era un alt eveniment „low profile”. Atât de „low profile”, că am fost singurul de la presă care a venit. Conferinţa s-a anulat. Fără sfatul lui „vezi ce iese”, probabil m-aș fi întors în redacție să spun că nu s-a mai ținut conferința. Totuși, am rămas acolo cu ei, nevăzătorii.  Am aflat că se pregătiseră luni de zile pentru eveniment, făcuseră mape de presă pe care le aşezaseră conştiincios una câte una pe cele 100 de scaune pe care sperau să le umple cu jurnaliști. Aproape că plângeau când au văzut cât preţ pune presa pe problemele lor. M-am întors cu o relatare despre un eveniment care nu s-a mai întâmplat. Dar a ieşit o poveste tare tristă. Astfel, autorităţile au rezonat cu problemele lor mai mult decât dacă ar fi citit o ştire oarecare despre o conferinţă oarecare. Au trecut 15 ani de atunci și cu fiecare interviu la care mă duc, la fiecare plecare pe teren, la fiecare anchetă de care mă apuc, am aceeaşi curiozitate: „Chiar, oare ce-o ieşi?”

Bianca Felseghi, Pressone, nominalizată la categoria Investigație pentru „Alb și negru: cine e Modeste Schwartz, autorul conspiraționist promovat de Dughin”

Mi-am scanat ultimii 13 ani din viață, cât a trecut de când am pus prima oară piciorul într-o redacție. Am sperat să descopăr o frază spusă de vreun editor, un îndemn aruncat de un coleg, o discuție la țigară avută cu vreun senior din breaslă, care să mă fi influențat în asemenea măsură încât mi-am croit pe urmă o „metodă”. „Munca reporterului cu sine însuși”. N-am găsit nimic.

Am învățat să gândesc și să scriu ca un ziarist încercând să nu-mi închid mintea la nicio posibilitate. M-am luat uneori după flerul fotografului, că în teren, colegul de echipă este cel mai bun prieten și sfătuitor, și am cedat alteori în fața experienței șoferilor, care erau, pe vremuri, unii dintre cei mai perspicace membri ai unei redacții.

Iurie Sanduța, RISE Moldova, nominalizat împreună cu Vladimir Thoric la categoria Investigație pentru „Călătoriile secrete ale lui Dodon cu avionul lui Plahotniuc” 

În special, atunci când jurnaliștii documentează subiecte despre crima organizată, politicieni corupți influenți sau obțin documente confidențiale de mare interes public, de multe ori au senzația că sunt urmăriți pe stradă, în transport, lângă casă, lângă redacție, oriunde văd un tip ciudat care clipește mai rar și îi privește țintit.

Sfatul unui detectiv din Londra în astfel de situații (Londra, 2016): „Nu te lăsa zi de zi afectat de «paranoia», dar fă ceva. Verifică, imediat ce ai o suspiciune că ești urmărit, ca să eviți orice dubiu». El ne-a prezentat „pe teren” (în stradă, metrou, mall-uri) câteva tehnici bune pentru ca să-i detectăm pe „băieții răi” care ne urmăresc. „Tu trebuie să controlezi situația, tot timpul, dar nu umbrele de pe stradă.”

Andrada Fiscutean, ProFM, nominalizată la categoria Reportaj pentru „Ciori versus porumbei”

Scrie pentru urechi, nu pentru ochi. Scrie gândindu-te că cititorul nu reia paragraful ca să-l înțeleagă mai bine. Au fost sfaturile pe care le-am primit de la colegi atunci când am început să lucrez în radio, dar care se aplică și în presa scrisă, și în online.

Când scriu, citesc cu voce tare, urmăresc muzicalitatea creată de silabe, cuvinte și paragrafe. Tensiunea poate fi amplificată și din felul în care se aud sunetele. Avem nevoie de ritm, de pauze și chiar de repetiții.

La radio trebuie să livrez o știre în 20-30 de secunde, așa că am învățat să fiu atentă la fiecare cuvânt și să tai foarte mult. Fiecare cuvânt e acolo ca să transmită ceva. Îmi amintesc o ediție a emisiunii 13-14 cu Andrei, difuzată cu ani în urmă. Andrei Gheorghe a zis atunci: La radio e important să știi ce vrei să spui, dar mai important e să știi când să taci.

Sorina Vasile, Casa Jurnalistului, nominalizată la categoria Reportaj pentru „Ciori versus porumbei”

Mi s-a întâmplat să merg la interviuri cu teama că nu pun întrebările care trebuie și că alt reporter, cu mai multă experiență, s-ar descurca mai bine. Asta m-a făcut să ratez de câteva ori idei importante. Editorul mi-a tăiat-o la un moment dat: „Nu tu contezi, nu mai pierde vremea și concentrează-te la subiect”. E important să ai un plan de interviu, dar e la fel de important ca, uneori, să-l pui deoparte și să te lași purtat de subiect. Să fii dispus să schimbi felul în care ai gândit lucrurile, să pui alte întrebări, să te scoți din ecuație.

„Ești aici ca să înțelegi perspective”, așa că încerc să îmi las judecățile acasă și să-l înțeleg pe cel din fața mea. În timpul interviurilor pentru articole mari, am momente în care nu întreb aproape nimic. Petrec timp cu persoana respectivă și aștept să aflu care sunt lucrurile care contează pentru el/ea. De multe ori, aflu lucruri surprinzătoare care îmi schimbă felul în care înțeleg lumea.

Polina Cupcea, Oameni și Kilometri, nominalizată la categoria Portret pentru „Medic la sat. Scor 1:6”, „Grădinița lui Goșa”, „Fuguleana!” și la categoria Reportaj pentru „Internatul testamentar”

Eram la cursul „Jurnalism Radio” ținut de Vasile Botnaru, directorul radio „Europa Liberă”, la Școala de Studii Avansate în Jurnalsim (ȘSAJ), când, redactându-mi un fâs de știrucă (la acea știre nu colectasem informația necesară, căci îmi era rușine să pun mai multe întrebări surselor), mi-a zis: „Mai bine să te știe un singur om că ești prost, decât să te știe o lume întreagă, când îți va citi materialul, că ești proastă. Oamenilor le place să povestească. Respectiv, îi întrebi și cele mai banale lucruri!”. De-atunci vin cu tone de informații din teren.

Valentin Șchiopu, Pressone, nominalizat la categoria Portret pentru „Greti, îngerul speranței”

2003: m-au trimis cei de la Gazeta Sporturilor (Ediția de Transilvania) să parcurg toate „etapele”, la „Canal”: de la redactat știri de cinci rânduri, la casete de meci și „bumbi” - ăștia din urmă nu depășeau o sută de caractere. Un exercițiu foarte bun, la vârsta la care ai fi putut crede că te poți trage de șireturi cu Louis Ferdinand Céline .

Mai aproape de vremurile noastre, un alt job în presă: trebuia să dau la o parte un tomberon ca să pot deschide poarta de acces spre redacție. Ceea ce putea părea degradant era de fapt o bună analogie.

Pentru când mă dau lovit: „Dacă mergi (la subiect), sunt șanse mult mai mari să dai peste unul decât în cazul în care alegi să rămâi în redacție”.

Georgiana Ilie, Decât o revistă, nominalizată la categoria Reportaj pentru „Cutremur în orașul vulnerabil”

Când aveam 19 ani și am intrat în probe la Radio Sky Constanța pentru că voiam să fiu jurnalistă deși mi-era frică să vorbesc și cu umbra mea, șefa mea, Feri Predescu, mi-a spus că trebuie să pun cel puțin o întrebare la fiecare conferință de presă la care merg, pentru că așa te ține minte lumea și îți faci o rețea de surse. Chiar dacă n-am nicio întrebare bună? „Nu există întrebare proastă", a zis.

N-am nicio îndoială că am pus multe întrebări proaste la viața mea, dar Feri avea dreptate: dacă nu vorbești cu oamenii, nu ai nicio șansă să afli ce contează.

Al doilea sfat esențial l-am primit de la TV show developerul Gabriela Iacob când învățam să scriu scenarii TV: „Fiecare scenă trebuie să ducă povestea mai departe". De atunci, de fiecare dată când fac structuri de articole, când editez, când predau, aplic acest principiu pentru că este cel mai practic mod de a păstra curățenia unei povești și de a scăpa de balast.

Diana Meseșan, nominalizată la categoria Reportaj pentru „Locuințele nimănui”

Cel mai bun sfat l-am auzit de la jurnalistul american Mike Sager la conferința The Power of Storytelling din 2012. Fiecare interviu e ca o întâlnire cu cineva pe care vrei să îl cucerești, ca un date, a spus Sager. Nu te îngropa în notițe, caiețele. E important să te uiți în ochii omului cu care vorbești, să stabilești un contact. Înregistrează tot și apoi transcrie tot. Începe interviul cu întrebări despre copilăria omului. În felul ăsta, îi câștigi încrederea. Și lansezi întrebările cu adevărat importante mai târziu. Am folosit metoda asta în toate interviurile pe care le-am făcut apoi.

Victor Ilie, RISE Project, nominalizat la categoria Investigație pentru seria „Trafic de viață și de moarte”

Unul dintre cele mai importante sfaturi pe care l-am primit de când sunt reporter a venit de la colegul meu Daniel Bojin. Fost reporter la Guvern în epoca Năstase, fost redactor-șef la Bursa - în anii de glorie al publicației, membru fondator RISE Project. Băiat.

Se întâmpla în mijlocul unei ședințe de redacție, într-o marți, în Control. Și suna cam așa: „dacă ne pierdem empatia, lăsam laptopurile aici și ne-apucam de agricultură. Mergem la Găești, la sapă”.

Mi-a zis asta când eram deja de vreun an la Rise, îmi plăcea ce vedeam pe-acolo, dar nu știam ce și cum să fac și eu. Atunci mă străduiam să scriu despre combinații financiare, iar textul final arăta ca un conspect a zeci exceluri cu tranzacții.

Documentam niște afaceriști care au lăsat fără gaz jumătate din satele din Ținutul Secuiesc pentru un profit baban. Daniel își dădea seama că nu reușeam să văd miile de oameni care suferă pentru că mă concentram pe afacerile mizerabile din spate. Cu alte cuvinte, mă uitam doar la cauză, nu și la efect.

N-am înțeles ce mi-a zis Daniel, textul a ieșit prost. Ăsta e.

Mi-am dat seama despre ce vorbea el mult mai târziu, când am început să documentez traficul de medicamente. Eram în fața altor liste cu zeci de mii de oameni rămași fără medicamente, morți cărora li s-au prescris pastile pentru Lumea Cealaltă și farmaciști corupți. Alt subiect, alte exceluri. Abia atunci m-am decis să mă ridic de la calculator și să îi caut pe cei din liste, să vorbesc cu ei și să înțeleg ce îi face să sufere.

Irina Tacu, Decât o revistă, nominalizată la categoria Portret pentru „Pink Patricia”

Focus. Ăsta e sfatul cel mai important pentru mine acum. E ceva de bază pentru orice jurnalist, dar l-am reînvățat recent de la Jacqui Banaszysnki, reporter cu mintea brici și cu un Pulitzer în palmares pentru feature writing, care, după conferința The Power of Storytelling de anul ăsta, a mai rămas ca să treacă redacția DoR prin niște workshopuri intense de reporting. Dacă ceva scârțâie în povestea ta, trebuie să te întorci la focus; dacă reportingul de până acum nu e suficient, trebuie să te întorci la focus; dacă nu știi de unde să apuci structura, trebuie să te întorci la focus; dacă vrei să scrii și foaia ta rămâne goală, trebuie să te întorci la focus. Adică la punctul ăla în care te întrebi: despre ce e povestea mea și de ce e important să o spun acum?

Delia Marinescu, Casa Jurnalistului, nominalizată la categoria Portret pentru „Muzicant, om, civilizație”

Cel mai bun sfat pe care l-am primit direct sau indirect de la jurnaliști (și nu numai) a fost să ascult atent și să fiu prezentă când sunt pe teren.

Săptămâna trecută, când m-am dus să vorbesc cu o familie care a fost evacuată dintr-o clădire care aparținea Arhiepiscopiei Bucureștilor, am reușit să ascult un detaliu care poate altă dată mi-ar fi scăpat neobservat. Printre povești despre cum a făcut cereri pentru locuință socială și cum a primit somații să părăsească clădirea, femeia a spus că, dacă se mută la bloc, va trebui să taie cele trei găini și rața pe care le avea în curte. Acea mărturie mi s-a părut că descrie cel mai uman situația în care se află cineva care e forțat să-și părăsească gospodăria.

Violeta Gorgos, TVR, nominalizată la categoria Video & TV-Reportaj pentru „Nicolae Simatoc. Variațiuni pe un nume”

La câţiva ani de la absolvirea facultății, l-am invitat pe profesorul meu de regie la o premieră. Lansam un scurtmetraj pe care l-am filmat după o nuvelă a unui scriitor în vogă și eram tare mândră de felul cum am putut să valorific textul original. Trecând peste momentele cu felicitări, flori, îmbrățișări, dom’profesor mi-a zis tacticos că un text literar foarte bun nu oferă aproape niciodată șansa unei expuneri cinematografice pe măsură. Atunci l-am tratat cu indiferență, zicând că vrea să-şi păstreze statutul de „omul cu sfaturile”. Dar, în timp ce continuam să-mi fac temele și să avansez în meserie, am înțeles că una este să-ţi înșiri gândurile într-un text pentru tipar și cu totul altceva trebuie să scrii atunci când aceste cuvinte vor fi cumulate cu imagini, sunete, culoare, ritm, pauze. Acestea rămân mai puține și mai pline de sens. Și, de aici, strădaniile de a le alege pe cele mai potrivite și de a le înlănțui astfel încât să fie firești în țesătura unui film.

Cristian Delcea, Recorder, nominalizat împreună cu Mihai Voinea la categoria Investigație pentru „Raiul funcționarilor” și la categoria Video & TV-Reportaj pentru „Experimentul Lehliu” și „Sfinții primari”

Eram de câteva luni un fel de reporter special la Adevărul. Venisem de la departamentul Sport al Evenimentului zilei și mă gândeam că „ce mare lucru, tot despre oameni o să scriu“. N-or mai fi ei fotbaliști, dar tot două mâini-două picioare au și-ăștia!“ Grigore Cartianu, redactorul-șef al Adevărului, m-a luat de guler cu o mână, cu mâna cealaltă îl ținea de guler pe colegul Mihai Voinea, și ne-a trimis pe amândoi prin țară să deslușim misterele Revoluției din 1989. Prima deplasare a fost la Sibiu. Acolo am ajuns în biroul unui avocat, Nicolae Ucă e numele lui, apărătorul colonelului de armată Aurel Dragomir, cel care declanșase o întreagă babilonie la Sibiu, în zilele Revoluției. 99 de oameni au murit împușcați atunci și, cu acest număr în minte, am pășit în biroul bătrânului Ucă, hotărâți să-l transformăm rapid din avocatul apărării în avocatul acuzării. N-aveam întrebări pe foaie, dar lasă că-l dovedim noi, doar au murit 99 de oameni! Timp de trei ore, Ucă ne-a purtat prin istoria dreptului, înaintând agale către secolul XX. A fost un calvar, nu făcea nicio pauză de respirație în care să poată fi oprit. Când a ajuns aproape de finalul veacului trecut, eram atât de obosiți încât am acceptat fără să scoatem un sunet că Dragomir a fost un lider exemplar, un brav colonel în vremuri excepționale, soț devotat și bunic simpatic. Tot ce mai voiam era ca avocatul să ne dea drumul acasă, că începuserăm interviul pe la prânzul cel mic și se lăsa deja amurgul. Într-un final, Ucă ne-a eliberat din iadul avocățesc, iar din pragul ușii ne-a urat succes și la mai mare în demersul nostru cu Revoluția, apoi ne-a strigat, zâmbind cu ironie și blândețe: „Cercetați încet, că oricum n-o să aflați nimic!“.

Morala poveștii? Păi, e una singură: meseria asta e foarte plictisitoare atunci când n-o faci cum trebuie. Când te duci la interviuri nepregătit, când nu știi ce să întrebi pentru că nu ți-e clar ce vrei să afli, când ai în față un om care-ți turuie pe lângă subiect iar tu n-ai prezența de spirit să-i spui „alo, domnu', v-am întrebat ceva“. Îl lași să vorbească doar ca să nu se lase liniștea peste interviul tău.

Nu merită așa, e pierdere de timp. Cel mai puternic motor în meseria asta rămâne, totuși, curiozitatea. Iar ca să fii curios – știu că e un paradox aici – trebuie să știi despre ce e vorba.

PS: L-am urmărit de la distanță pe avocatul Ucă în anii care au urmat. Și-a consolidat renumele de „cel mai mare penalist din Transilvania“ și o duce bine, căci penali sunt destui. Colonelul Dragomir a fost acuzat de tratamente neomenoase, omor și instigare la omor deosebit de grav, dar niciun procuror nu i-a demonstrat, până acum, vinovăția, semn că n-am fost singurii care au fost sfătuiți să cerceteze încet.

Vlad Odobescu, Scena9, nominalizat la categoria Reportaj pentru „Noi aici suntem universali”

Mai întâi, a trebuit să ies printre oameni și să fiu atent la ce fac și ce au de zis. N-a fost tocmai un sfat, ci mai degrabă o directivă enunțată de profesorul Daniel Condurache, la unul dintre primele cursuri din facultate, la Iași. Învățam despre știri și părea simplu: ne explicase cum e cu întrebările la care trebuie să răspundă un asemenea articol, de altfel scria și prin manuale. Însă la începutul unui curs ne-a zis să mergem unde-om vedea cu ochii și să ne întoarcem cu o știre. Nimic nu suna pe-atunci mai înfricoșător, dar când am ieșit în stradă - atunci și peste ani - am aflat că oamenii au destule să-mi zică.

Bogdan Groșereanu, Gazeta de Sud, nominalizat la categoria Investigație pentru seria de materiale despre megaafacerea imobiliară din Craiova pusă la cale de afaceristul Emilio

Unul dintre cele mai importante sfaturi le-am primit din partea șefilor mei de la Gazeta de Sud, Ina și Adrian Voinea. Mă apucasem de o anchetă, aveam capul plin de nume, date, cifre. Tocmai descriam un mecanism prin care un important om de afaceri local (Dinel Staicu) reușise să ascundă activele gajate la Banca Internațională a Religiilor. Cunoșteam procedura pe de rost, dar era greu să explici, mai ales atunci când, după zile de documentare în care acumulezi foarte multe informații, nu te lasă inima să renunți la nimic. Am redactat o primă formă a textului, de care eram și nu prea eram mulțumit.

La o ședință de redacție, șefii mi-au dat o idee care s-a dovedit, mai târziu, un sfat important, care m-a ajutat mult. Mi-au zis: „Încearcă să scrii ca Tolontan!.

Nu în sensul să copiez stilul lui Cătălin Tolontan, ci să iau textul la curățat și periat, păstrând datele cu adevărat relevante, urmărind firul narativ al poveștii și având grijă să scriu simplu. Am rescris acel text, plin de cifre și date, de vreo câteva ori, schimbându-l de la cap la coadă. Varianta care, în final, m-a mulțumit și pe mine era o poveste simplă, în care faptele se înlănțuiau. Dintr-unul dificil, subiectul devenise accesibil. De atunci, am urmat acest sfat și am avut, într-adevăr, de câștigat.

Oana Sandu, Decât o Revistă, nominalizată la categoria Portret pentru „Invizibilă nu pot să devin”

Acum cinci ani, când am început să practic jurnalism narativ, mi s-a părut că toate recomandările și sfaturile din cărți de specialitate și de la jurnaliști care practică în SUA această formă de jurnalism fac infinit mai profundă munca de reporter. Însă, unul dintre cele mai importante, pe care l-am auzit prima oară de la editorul meu, Cristian Lupșa, a fost că pentru fiecare întrebare pusă cuiva, ar mai trebui ideal să pun încă alte cinci. Este o recomandare care mă ajută în fiecare zi când sunt pe teren și care mă forțează să-mi țin activ mușchiul curiozității în timp real, atât de util documentării, și atât de ușor de pierdut dacă nu-l antrenezi zi de zi, chiar și în viața personală.

Radu Ciorniciuc, Casa Jurnalistului, nominalizat la categoria Portret pentru „Acasă”

Cred că cele mai importante lecții despre jurnalism le-am învățat în primii ani de la Casa Jurnalistului. N-aș putea să pun degetul pe un sfat pe care l-am primit - dar țin minte că vorbeam mult, cu băieții, despre cum lipsa de toleranță și preconcepțiile omoară sufletul meseriei de reporter. Sunt bariere care țin departe jurnalistul de înțelegerea oamenilor și a fenomenelor din jurul lui.

N-aș fi ajuns să-i cunosc și să-i înțeleg atât de bine pe oamenii despre care am documentat - dacă nu mi-aș fi învățat lecțiile despre cum să mă lupt cu preconcepțiile mele. Pentru că doar așa știu că voi deveni un om și un reporter mai împlinit.

Andrei Ciurcanu, În premieră, nominalizat la categoria TV & Video-Reportaj pentru „Despre viață și alte nimicuri”

„Mușcă-i pe toți!”
Asta mi-a scris pe o bucată de hârtie Cornel Nistorescu, la prima întâlnire pe care am avut-o cu el. Se întâmpla acum 15 ani, pe vremea când eram student și am participat împreună cu alți colegi la o conferință organizată de catedra de jurnalism de la Iași. Pe moment nu am înțeles mesajul în profunzimea lui, dar, cu timpul, lucrurile au început să devină mult mai limpezi. Pentru mine, a fost un impuls către mai mult curaj, profunzime și ambiție în munca de jurnalist - elemente pe care încerc mereu sa mi le cultiv și să le țin în viață.

Nicio luptă nu poate fi câstigată și nu trebuie începută fără o bună pregătire și în lipsa unei strategii. Așa cum niciun material tv și articol de presă scrisă nu se pot naște fără o bună documentare, fără obiectivitate, fără o sete nepotolită de adevăr și în lipsa unui război lăuntric permanent. Un război pe durata căruia trebuie să prevaleze moralitatea și dorința de a spune povestea până la capăt, în ciuda tuturor piedicilor și presiunilor întâlnite pe drum.

Lina Vdovîi, Casa Jurnalistului, nominalizată împreună cu Michael Bird la categoria Reportaj pentru „Revoltător: jurnalist englez la vânătoare de români”

Cele mai bune sfaturi în jurnalism le-am primit de la profesorul Daniel Condurache, editorul revistei „Opinia studențească" de la Iași. Când am ajuns în redacție, la 18 ani, eram o mucoasă care scria frazele de-a-ndoaselea, cu topică întortocheată și arhaisme de toată frumusețea. Mi-au trebuit o săpuneală bună, de față cu toată redacția - „Lina Pavlovna Vdovîi, de ce scrii în bengaleză? Ia, apucă-te și rescrie textul ăsta imediat, că ți-l scot din ziar cu totul!" - și câțiva ani buni să-mi cizelez, cât de cât, scriitura.

În timpul ăsta, am citit și am scris cu regularitate. Căci ăsta e cel mai valoros sfat pe care mi l-a dat Boieru: „Citește și scrie, Vdovîi, în fiecare zi. Mult, despre orice, la orice oră, dar ține-te de regula asta. Ai nas de reporter și suflet bun, dar nu-i suficient." Vorba aia, 1% talent și restul muncă. Mulțumesc, domnule profesor. #stillworking.

Ovidiu Vanghele, Centrul de Investigații Media, nominalizat la categoria Investigație pentru „Retezat. De Schweighofer” 

„Să rămâi cinstit, să nu te temi să întrebi când nu înțelegi și să nu-i iei niciodată de proști pe cei care te citesc!", mi-a spus, cândva, tata.

Era undeva în 2003, eram de serviciu în weekend la MEDIAFAX, care pe-atunci era o instituție, nu un coteț, ca azi. Tata venise până la București cu treabă și a trecut pe la redacție, să vadă cum arată.

Tata, medic stomatolog într-un orășel la o sută de kilometri de București, era un mare consumator de presă. Citea tot, știa tot și înțelegea tot. Era genul de consumator care, în anii ăia, cumpăra zilnic trei-patru ziare. I le oprea vânzătoarea, foarte rar le pierdea, iar atunci când se întâmpla să fie plecat câteva zile în concediu în străinătate, primele lucruri pe care le cumpăra la întoarcere erau ziarele. Cât de multe putea. Era un news junkie.

Tata a intrat timid în hala din Casa Presei în care funcționa atunci redacția MEDIAFAX. N-a scos niciun cuvânt, deși era prima dată în viața lui când intra în locul în care se nășteau știrile lui iubite.

S-a uitat roată la cele peste o sută - poate două - de computere, cu tot atâtea monitoare, în încăperea imensă în care, pe un perete, niște ceasuri arătau (sau ar fi trebuit să arate, mai degrabă) exact ora Bucureștiului, Londrei și New Yorkului.

I-a salutat timid pe colegii mei, s-a învârtit două minute și am plecat.

Vorbele de mai sus mi le-a spus la plecare, pe scări, în drum spre mașină. Nimic n-o să mă îndepărteze de la drumul pe care, din sută "de semne" pe care mi le-a șoptit - nu mai mult decât lungimea maximă a unui titlu de agenție -, mi l-a trasat atunci.

Sunt sigur că de-acolo, de sus, de unde e acum, mă vede imediat dacă-mi trece prin cap să fac cel mai mic pas afară de pe acest drum. Și cărui copil i-ar trece prin minte să-și supere tatăl?!

Îți mulțumesc, băi!