Centrul de Teatru Educațional Replika, care de 10+ ani pune luminile rampei pe comunități vulnerabile, a fost recent amenințat cu închiderea de către politicieni. De ce avem nevoie de astfel de spații culturale și ce pierdem pentru că nu avem o strategie națională coerentă de promovare a accesului la cultură sau sprijin pentru independenți?
- Ne-am dorit mult să facem un spectacol împreună.
- Să învățăm unii de la alții.
- Să vorbim despre ce știe fiecare.
- Și despre ce nu știe fiecare.
- Despre ce are nevoie fiecare.
- Despre cuvintele acestea care sună într-un fel: acces la cultură.
- Pentru toată lumea.
- Acces la cultură. Și pentru mine?
Da, și pentru tine. Și pentru ele. Și pentru ei.
Asta face Centrul de Teatru Educațional Replika de aproape 11 ani: democratizează teatrul. Documentează realitatea și o transformă în spectacole ca niște oglinzi pentru diverse „categorii invizibilizate” – cum îi numește Mihaela Michailov, dramaturgă și cofondatoare Replika, pe cei vulnerabili social. Oglinzi în care să se simtă văzuți și spre care să privim cu toții, să plecăm de la teatru mai conștienți de viețile altora.
Oamenii din echipa Replika (Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu, Gabi Albu, Elena Găgeanu, Larisa Popa, Tania Drăghici, Anna Aroș și Radu Apostol) caută povești prin cartiere și comunități îndepărtate de centrele orașelor. Merg prin școli și fac teatru cu copii care n-au fost niciodată la un spectacol. Culeg povești de la familii greu încercate. Se întreabă de ce vor să spună o poveste, cum o pot face mai bine și cine ar trebui să facă parte din reprezentarea ei, astfel încât să respecte principiul nimic pentru noi fără noi.
Maria Filip și Adrian Gîrcu sunt doi tineri cu deficiențe de auz care în perioada asta repetă pentru un spectacol despre „condiția persoanelor surde și hipoacuzice, despre școlile prezentului și trecutului, despre Limba Semnelor Române”. Nu sunt actori de meserie, dar fac teatru de șapte ani, la Liceul Profesional Special pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria” din București, sub îndrumarea profesoarei Cristina Gîrniceanu. Cu cei de la Replika se cunosc de patru ani. Dialogul de la începutul textului e din piesa „Pe limba ta”, pe care o învață zilele acestea.
Nu e ușor să faci un spectacol care aduce împreună limba română vorbită și limbajul semnelor. Pentru toți cei implicați e un proces continuu de învățare. De aceea, pe 26 august, grija cea mare a echipei era timpul care se scurgea prea repede spre data plănuită pentru premieră. Peste această presiune, a picat din senin și o veste ca un „coșmar”: au aflat că un deputat USR de Timiș, împreună cu niște consilieri ai aceluiași partid din Primăria Capitalei, plănuiesc să-i închidă.
Cătălin Drulă este deputatul. Este fost președinte al USR și candidează la alegerile anticipate pentru primăria capitalei, provocate de ascensiunea lui Nicușor Dan la președinție. Poate că dorința de a deveni primar e cea care l-a convins să iasă în public cu un reel despre un proiect care era menit să fie supus dezbaterii în Consiliul General al capitalei doar trei zile mai târziu, pe 29 august. Reel-ul a stârnit un val de reacții negative și a declanșat coșmarul celor de la Replika.
„Astăzi vorbim despre un proiect foarte fain al USR București”, spune în video deputatul. Pare convins că e un plan bun să facă un bazin de înot în locul clădirilor din strada Lânăriei 93-95, care țin de Ministerul Agriculturii și care, spune el, sunt închiriate „pentru tot felul de business-uri – nu știu, vânzare de alcool și alte mici depozite”.
Când a filmat acest video, Drulă nu știa că una dintre clădiri este sala și sediul Centrului de Teatru Replika; nici că acolo mai sunt o sală de sport unde se face și recuperare, un atelier de bijuterii sau un studio foto. O lipsă de informare care te face să te întrebi: pe genunchii cui a fost scris proiectul promovat entuziast de deputatul USR? Și cum de nu au văzut Cătălin Drulă și echipa lui, când au intrat în curtea interioară din strada Lânăriei, că deasupra ușii scria mare, cu roșu pe alb, Centrul de Teatru Educațional Replika?
10 ani și jumătate pe aceeași stradă sunt parte din identitatea Replika
„A fost ca și cum cineva mi-ar fi băgat mâna în ficat. Am plâns”, spune Radu Apostol – regizor, lighting designer și cofondator Replika, despre ce-a simțit când a aflat planul politicienilor. Pe 27 august, când stăm de vorbă, e obosit – n-a putut să doarmă toată noaptea după aflarea veștii. Vorbim la o masă de lemn din fața intrării în sala de spectacole Replika, la puțin timp după ce Cătălin Drulă și mai mulți colegi de-ai lui din USR au venit să vadă mai bine ceea ce plănuiau să distrugă.
Din fericire, planul a fost retras din dezbatere, iar deputatul a promis public că n-o să se atingă de Replika. Rămâne intenția de a transfera spațiile din ograda Ministerului Agriculturii în subordinea Primăriei București. În postarea lui Cătălin Drulă, acesta spune și că vrea să facă „un studiu serios asupra clădirilor care rămân și care nu și – foarte important – cu consultarea publică reală cu ONG-urile culturale și comunitatea locală”.
„Consultarea publică reală” ar fi trebuit să se întâmple înainte de-a scrie un proiect pentru un bazin de înot în locul Centrului Replika și-a celorlalte entități juridice de pe strada Lânăriei 93-95. „Poate nu e indicat un bazin de înot, poate e indicat un hub cultural, că deja s-a dezvoltat. Aici sunt câteva entități în spațiul ăsta care merg pe zona de educație, pe zona de sport. Avem aici o sală de sport care face recuperare. Adică ceva există, nu e un teren viran. Cred că ăsta ar fi fost primul pas. Facem consultare reală cu cei care sunt acolo, nevoile comunității și așa mai departe”, spune actorul Viorel Cojanu, care este director executiv al Asociației Culturale Replika.
În ceea ce privește locația vizată de consilierii USR pentru transformare, ea este „parte din identitatea Replika. Pentru noi e esențial să rămânem aici”, explică dramaturga Mihaela Michailov. „Nu e ca și cum muți un frigider. Muți un concept”, subliniază Cojanu.
„Nu e un moft că vrem să rămânem aici”, spune și Radu Apostol. Trage dintr-o țigară și povestește despre ce-au descoperit cercetând istoria bogată a zonei. În locul străzii pe care e Centrul Replika a fost un afluent al Dâmboviței care se chema Apa Lânăriei, „pentru că veneau femeile și spălau lâna aici. Primarul de atunci, Pache Protopopescu, a făcut un proiect de asanare a mlaștinilor care existau pe Dealul Filaretului și de deviere a cursului acestui afluent al Dâmboviței, pe sub o stradă. Și a făcut strada asta”. Afluentul încă curge prin canalizare, de aceea sunt inundații când plouă bine.
„Categoric sunt lucruri de îmbunătățit aici”, punctează Apostol. „Tot ce am încercat noi să facem în acești zece ani – și am și reușit – este să prezervăm, să cultivăm, să descoperim istoria, identitatea locului. Adică n-am intrat cu bocancii și am zis că eu vreau să fac teatru, că așa mi-a dat mie diploma de la Universitate. Am încercat să aflăm ce a fost aici și am aflat toată istoria asta extrem de bogată a zonei”, povestește Apostol. O istorie pe care au scos-o la lumină din arhive și care-l fascinează pe regizor și acum, când o povestește iar. E strada pe care s-au ridicat primele case sociale din România, pe care circulat primul tramvai tras de cai din București și unde a fost o fabrică de baloane chiar aici, unde e Replika.
Centrul Replika se află în apropiere de Parcul Tineretului din București, adică semi-central. În cartierele și mai îndepărtate de centrul capitalei, la fel ca în orașele mici și sărace ale României sau în centrele de plasament și-n penitenciare, cultura își face drum rar sau niciodată. Oamenii de la Replika și-au făcut un scop din a ajunge ei acolo. Pentru unul din primele lor spectacole, Familia Offline, Mihaela Michailov, Mihaela Rădescu, Radu Apostol și Viorel Cojanu au mers și-au lucrat în cartierul Republica, aflat la capătul estului bucureștean. Spectacolul este despre maturizarea copiilor cu părinții plecați la muncă în străinătate. La premieră au fost și câțiva dintre părinți.
„Îl jucam la Teatrul Foarte Mic, când exista. Ne-am dat seama că părinții nu știau să ajungă nici la Universitate, nici în Piața Rosetti, pentru că erau persoane care locuiau în cartierul Republica, mergeau la muncă acolo, dacă aveau un loc de muncă”, spune Mihaela Michailov. Atunci a înțeles încă o dată că „nu mama unui băiețel din cartierul Republica e responsabilă să știe unde e Teatrul Național. În schimb, faptul că nu există o gândire politică, culturală care să medieze ca acea femeie să ajungă la teatru este responsabilitatea altora”. Adică a celor care sunt plătiți de noi toți să gestioneze bugetul public – aceiași care n-au dat niciodată cei 6% din PIB promiși pentru educație și care zilele acestea au creat încă o criză în învățământ prin decizia de-a comasa multe școli, mărirea normei didactice sau reducerea cu 40% a burselor de studiu.
Independent, adică ignorat de stat
Panica pe care politicienii au semănat-o la Replika are ecouri în soarta nedreaptă a unuia din cele mai apreciate hub-uri culturale din București: ARTHUB. A funcționat neîntrerupt 11 ani și a fost închis în 2024 din cauza problemelor financiare. Asta deși 58 de organizații şi 480 de persoane au semnat o scrisoare deschisă, adresată Ministerului Culturii, Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, Primăriei Generale a Municipiului București, Direcției de Cultură, Învățământ și Turism din cadrul Primăriei Capitalei, Centrului Cultural al Municipiului București ARCUB. Degeaba au cerut ajutorul. Nici măcar nu li s-a răspuns.
„Zici că are Bucureștiul 15 centre culturale ca ARTHUB şi ce mai contează unul în plus sau în minus. Avea unul. Acum nu-l mai are”, a scris artista vizuală, curatoarea și managerul cultural Nona Șerbănescu atunci când hub-ul a fost închis.
Nici ca Centrul Replika nu mai e altul, ceea ce-l face neprețuit. Însă asta înseamnă că echipa sa are nevoie de bani – și e greu la capitolul ăsta. E mare concurența pentru bugetele de la Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). De acolo vin majoritatea banilor publici pentru cultura independentă în România, iar aceștia nu pot acoperi cheltuielile administrative ale spațiilor, ceea ce-i forțează să caute mereu și-n alte părți.
Începutul Replika a fost cu găuri în acoperișul spațiului în care astăzi pot veni la repetiții Maria și Adrian. Echipa a făcut o campanie de strângere de fonduri, au adunat 8.300 de dolari și așa au reușit să-și protejeze munca de ploaie. Aveau doar un an când donatorii au crezut în munca lor. E greu de înțeles cum, după aproape 11 ani, niște consilieri generali ai capitalei nici nu știau că există.
„Ce putem face ca să contăm?”
După întâlnirea cu Cătălin Drulă și echipa lui, oamenii de la Replika respiră speranță că vor fi lăsați în pace. Li s-a spus că „s-a greșit”. Nu li s-au cerut scuze, dar măcar li s-a promis că proiectul nu va mai fi pus în dezbatere.
Rămâne însă supărarea că cei care ar trebui să ofere sprijin constant pentru cultură nu au habar că aceasta nu se întâmplă doar în teatrele sau spațiile culturale mari din centrul orașului.
Rămâne și o întrebare. „Ce putem face ca să contăm?”, spune Mihaela Michailov. Întrebarea ei nu e doar despre soarta Replika, ci despre întregul sector cultural independent, care supraviețuiește de pe o zi pe alta și care a suferit mult, mai ales în pandemie și tot ce i-a urmat.
Poate mai invizibili ca-n pandemie nu s-au simțit niciodată artiștii independenți, în ultimii ani – asta chiar dacă statul român le-a dedicat o schemă de ajutor de stat. Dar cei care aveau nevoie de acest ajutor s-au regăsit doar în titlul schemei. El nu a fost gândit să-i ajute pe artiștii care s-au trezit fără bani de chirie și mâncare, ci pe organizatorii de festivaluri sau evenimente cu acces plătit.
Revenind la Replika, „îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar eu cred că dacă nu s-ar fi făcut atâta vâlvă și dacă n-ar fi început și presa să scrie, eu nu știu dacă lucrurile s-ar fi rezolvat”, spune dramaturga despre situația de criză creată recent. O bucură solidaritatea pe care a simțit-o în orele de coșmar în care soarta spațiului Replika părea pecetluită. În același timp, se gândește: „Dar totuși, n-ar trebui să conteze înainte să se întâmple? De ce nu? De ce nu e cultura o miză pentru oamenii ăștia?”
Riscăm să culegem ură
La nivel național nu există o „strategie coerentă de promovarea accesului la cultură pentru grupurile vulnerabile”. În lipsa ei, realitatea arată nasol.
Cei mai rupți de cultură sunt și cei mai săraci dintre noi. Conform Barometrului de Consum Cultural 2023, 33% dintre respondenți se declară reticenți la cultură, iar 26% nu o consumă deloc. Între aceștia din urmă, majoritatea erau femei cu vârste între 36 și peste 65 de ani, care au absolvit cel mult 8 clase, cu venituri între 1.500 și 2.500 de lei.
În discuția despre importanța culturii, Radu Apostol mai ridică o problemă. Spune că e nevoie de o conștientizare reală a beneficiilor pe care educația prin cultură le poate genera. „Altfel o să fim oripilați cu toții că iată, dom'le, a mai trecut un an și devenim din ce în ce mai fasciști, din ce în ce mai extremiști. Ceea ce n-ar trebui să ne surprindă când noi ne-am rupt cu totul de foarte multe comunități”. O ruptură ca o prăpastie care crește cu fiecare om care simte că de el nu-i pasă nimănui; cu fiecare a cărui dorință de-a aparține e exploatată de extrema dreaptă.
Zilele trecute, un muncitor din Bangladesh a fost atacat pe stradă de un tânăr care ar fi crescut în sistemul de protecție a copilului și care promovează simboluri ale extremei drepte pe social media. Tânărul, aflat în arest preventiv acum, l-a acuzat pe livratorul de mâncare că ar fi un invadator.
Mă întreb oare cum ar fi stat lucrurile dacă acest tânăr ar fi avut acces la o perspectivă empatică asupra realităților celor care vin în România pentru un trai mai bun? Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns la el oameni și povești care să-l ajute să înțeleagă că nu ura e răspunsul la nedreptățile pe care el le-a simțit de-a lungul unei vieți în sistemul de protecție – și nici un fel de-a aparține?
„Cultura și educația îți aduc beneficii în timp. [...] Lucrează adânc și lucrează în timp. Și dacă am scăpat noi în istoria noastră de hopuri grele, grave, e și pentru că o parte dintre noi au reușit să își destupe mintea și să devină mai empatici, mai înțelegători, să cunoască lumea asta și cultura, filmele, spectacolele, concertele, muzica fac, fac lucrul ăsta. Adică nu e blabla”, subliniază Radu Apostol, care zilele acestea regizează spectacolul despre educația din România pentru copiii cu deficiențe de auz. O face și astăzi, chit că n-a dormit toată noaptea.
- Ne-am dorit mult să facem un spectacol împreună.
- Să învățăm unii de la alții. [...]
- Despre cuvintele acestea, care sună într-un fel: egalitate de șanse.
