Laborator

Un fapt divers atroce

de Eugen Ciurtin

O descoperire accidentală într-o arhivă erudită: Cezar Bolliac, poet, jurnalist, politician însemnat, arheolog amator și „părinte fondator” al României, e descris într-o lungă scrisoare din februarie 1873 ca un violator pedofil. Iată prima reconstituire a cazului, în așteptarea altor cercetări de arhivă care să întregească portretul problematic al lui Bolliac și imaginea secolului al XIX-lea.

Pregătind ediția de opere inedite a cărturarului Constantin Georgian, după manuscrisele păstrate din 1909 în arhiva sa de la Biblioteca Academiei Române, am descoperit din întâmplare și un document despre violarea unei fete de 10 ani de către un poet care a fost o vreme în manuale. Întâmplările au avut loc cu 150 de ani în urmă, iar numele poetului este Cezar Bolliac. Cazul s-a petrecut în 1872-1873, când pașoptistul se apropia de 60 de ani. Sutele de pagini scrise între timp despre Bolliac nu fac nici cea mai măruntă aluzie la acest fapt/scandal.

În 16, rue Cujas, la chiar adresa la care a locuit și Arthur Rimbaud în Parisul anului 1872, Constantin Georgian (1850-1904), licențiat în Litere și Filosofie la București, de câteva luni bursier al fondului Hillel-Manoach la Sorbona, École des Hautes Études și Collège de France, primește o ciudată scrisoare. Ceruse unui amic din tinerețe, un anume C. Radovici, amănunte despre cum se mai trăiește în București. Acesta îl informează despre climatul general („în scrisoarea Dtale mă întrebi cum merge politica pe la noi. Foarte rău!”), despre evoluția taxelor comerciale (noile „accize”: licența pe spirtoase) și îi trimite chisele cu nespecificate dulcețuri. Dar greul epistolei îl duce relatarea despre gazeta Trompeta Carpaților și directorul său (care, astfel, continua mai vechiul său instrument de suflat, Buciumul), „Dl Cesar Bolleac”, care se ocupa și cu Muzeul de Arheologie, viitorul Muzeu Național al Bucureștiului. Iată porțiunile relevante, după indispensabila toaletă (autorul nostru prezintă destule turbulențe grafice, toate inutil de preluat aici).

„Cât despre jurnalul Trompetta, a cam ajuns de râs, și iată pentru ce. Dl Cesar Bolliac a deflorat o fată, după cum se spune, în etate de 10 ani, pe care o dusese o avea în casă, luată de la o femee văduvă pentru a o crește el și a o înzestra, fata va veni în etate, și el a înzestrat-o altfel, după cum se vede. Fata este bolnavă [...] și el se zice că o să meargă la Pușcărie pe cinci ani dacă Juriul nu-l va achita, în fine, să lăsăm acestea care puțin ne importă. Dar nu, că am început [atunci] să termin, poate că voești să afli. Iată cum. Dl Cesar cunoscând pe acea femee văduvă, cum am spus mai sus, că are o așa fetiță frumoasă, [...] a trimes pe feciorul său (valet de chambre) a o chema pe acea femee care a și venit imediat. Dl a cerut pe acea fată să o dea lui pentru a o crește [...], făgăduindu-i o bună dotă [...] biata femee priimi bucuroasă. [...] Mijloacele sale îi lipseau cu desăvărșire (după cum se spune) și scăpa d-a mai avea așa mare grijă, că mai târziu se bucura și ea de o ospitalitate, în fine, treaba se fini, și fata avu pentru seama ei o Cameră bine mobilată și în toate zilele priimea cadouri de la Dl Stăpânul Său (Cesar) felurite jucării. Nu trecu câteva săptămâni după aceea, și să jucară și altfel..., fata a suferit prea mult, după cum se zice, că a devenit palidă, din fața aceea frumoasă pe care o avea, la 3 zile după Jucărie... vine pe la fată Mama sa, o vede așa schimbată la față, pe loc o întreabă, fata a spus drept ce i s-a întâmplat. Mama sa reclamă Dl Cesar, Dl întrebuințînd orice mijloc pentru a îndupleca pe femee deocamdată nu se putu, dar pe urmă se potoli necazul pentru că Dl Cesar a dat ceva parale și din nou promisiunea că fata nu va rămânea nenorocită cât va trăi el, în fine s-a stins focu. Peste câteva zile fata văzînd că Dl Cesar transportă niște tablouri la Muzeu, fata neștiind ce va se zică Muzeu, a crezut că zice (la întrebarea ce a făcut unuia din aceia care transporta acele Tablouri) Buzău. Pe dată fata aleargă la Mama sa și o vestește că stăpânul său pleacă la Buzău, femeea face numai de cât o petițiune și o dă Tribunalului arătînd crima ce o făcuse Dl Cesar. Procororul și cu alți avînd pismă pe Dl Cesar pe loc merge de face Procesu care s-a și înaintat după cum îți spusesem”.

Buciumul lui Bolliac apăruse la un moment dat pe hârtie roșie cu litere aurii. Ce fel de suport ar necesita acest caz? Dincolo de amănuntele sordid-sinistre ale acestui caz necunoscut de pedofilie de la 1873, prea elaborat pentru a fi fost în întregime inventat (la București, pentru a fi trimis unui student la Paris), se constată repetiția prenumelui lui Bolliac vs. absența completă a numelor văduvei și copilei. Uitarea începe odată cu memoria. Dar nu o înghite.

Cezar Bolliac [1876], de Theodor Aman, via Artmark

Odată epuizat primul strat de stupoare, trebuie scotocit cu atenție. Biografiile, volume de critică și articolele mai vechi și mai noi dedicate lui Bolliac nu fac nici o referire la acest episod: căutând o confirmare (sau o infirmare) nu dăm decât peste istoriografii uituce, distante, neproblematice. Apar, însă, și surprize. Există un document care confirmă nesperat povestea abuzului: un bilet din 8 ianuarie 1873, de la Cezar Bolliac către generalul Christian Tell, pe atunci ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, publicat în Documente și manuscrise literare (vol. I, București, 1967). Îl reluăm – cu sublinierea din original – în întregime:

„Domnule general, | Ți-am fost amic devotat toată viața mea. Un șir de fatalități au răcit de cîtva timp această amicie antică de Patroclu. | Vei voi ca bătrînețele mele să se păteze de infamie fără să fiu culpabil? | Sînt inocent în cea ce sînt acuzat și, oricum, cer să-ți pui voința în cumpănă în prigonirea ce mi se face și să-mi curmi această agonie în care mă frământ de patru zile. | Cezar Bolliac”.

Al. Dima promitea, ca editor al volumului respectiv, „lumini noi asupra a numeroși scriitori pașoptiști [...] comentați amplu și adecvat”. Lucrul e valabil pentru toate documentele editate atunci, excelent adnotate de Paul Cornea. Dar acesta nu are nici un fel de adnotare – în pofida conținutului său vădit neliniștitor. Și cum s-ar fi putut comenta adecvat “infamia”, “prigonirea” și “agonia” de care se plânge? Solicitarea lui Bolliac către Tell ne poate face să ne întrebăm deja dacă eliminarea episodului din orice biografie a lui Bolliac nu e cumva operă a complicității pașoptiste a lui Tell. Lui Bolliac nu îi mai putem mulțumi decât pentru că a datat astfel extrem de exact („de patru zile” = 4 ianuarie 1873) episodul de pedofilie care îl privește. E deci posibil ca plângerea văduvei și deconspirarea cazului să dateze de la începutul lui ianuarie 1873, o lună mai târziu, cum constatăm din scrisoare, zvonurile fiind consolidate public.

Îi mai suntem recunoscători și pentru că nu confundă sprijinul cerut acum, în 1873, unui pașoptist, așa cum îl ceruse altora în afacerea cu briliantele contelui Zichy rămase la el și dispărute în zilele revoluției, scandalul durabil și până acum principal al biografiei sale. Nu că nu ar fi alte picanterii: colonelul Lăcusteanu, de pildă, îl prezintă în memoriile sale sustrăgând chiar rublele dezrobiților romi pentru care militase...

Prima pagină a ediţiei din 10/22 iunie 1873

Ceea ce e public notoriu din activitatea lui Bolliac în iarna lui 1873 e deseori discutata polemică arheologică cu Odobescu în privința „lulelelor preistorice” în care s-ar fi consumat narcotice, polemică purtată în Columna lui Traian și Trompeta Carpaților în februarie 1873. „Sînt inocent [...] și, oricum”...: „agoniile” care îl „frământau” chiar atunci erau cu totul altele decât arheologiile sale diletante. Cum o spune deja Ionnescu-Gion în 1899, „Bolliac a nimerit-o adeseori cu oiștea-n gardul istoriei, filologiei și, mai cu seamă, al arheologiei”, acestea părând dintr-odată probleme mărunte. În context, însă, chiar cuvintele lui Odobescu din februarie 1873 capătă altă alură: Bolliac are „pană [...] ușuratică [...] pe care nu o știe totdeauna potoli”. Mai mult, când își va reedita articolele și va reveni la „bietul răposat Bolliac”, Odobescu va menționa - într-un context numismatic, cu subliniere în original - „pohtele-i nesățioase”.

Alții însă, pornind tot de la activitatea sa arheologică, îi completează portretul problematic. George Potra, la Societatea Numismatică, în 1944, trece în revistă și antisemitismul masiv al lui Bolliac, și o face exultând – articolele sale duseseră în 1866 la vandalizarea Templulul Coral, Bolliac fiind, cu arsenalul medieval de stereotipuri antisemite, printre cei mai vocali oponenți ai oricărei împământeniri a evreilor din Regat. De altfel, când redactează o broșură populistă despre Dl Bolliac, candidat de drept al partitei naționale pentru alegerile de deputați (București, 1872), C.D. Aricescu îi prezintă pe multe pagini meritele serioase de agitator și doctrinar antisemit, recomandându-l alegătorilor împreună cu generalul Tell.

Verificarea unei informații din mai multe surse fiind obligatorie mult înainte de BBC, iată și Ghimpele de la 7 ianuarie 1873. Celebra în epocă rubrică anonimă „Ghimpi-ușori”, unde tocmai era încondeiat și Tell, confirmă în oglindă zvonurile (acuzație de imoralitate și sugestia plății pentru servicii sexuale), reamintind prompt și că boleac înseamnă suferind, bolnăvicios:

Trompeta Cârpacilor desaprobă unul din numerile noastre trecute pentru c-ar fi conținând neomenii. Dacă vârful acestei trompete, care totdeauna e boleac, ar fi moral și omenos, am înțelege să se mai puie temei p-asemenea cuvinte. Ce omenoși am fi, dacă pungoiul ne-ar fi plin și-am pofti pe fratele Chesarie la un chief cu lelițe pe la Herăstrău sau Băneasa!”

„Iată cine e adorată astăzi!” – spune o tânără Moralitate, indicând o mai coaptă Corupție tânărului An 1873, într-o caricatură din acel ianuarie, la bariera Bucureștilor.  

Se putea dezbate un astfel de caz în public, în epocă, mai mult și mai explicit? Eminescu, în 1882, arăta că nu. Sau nu oricum. Într-un articol din Timpul (14 martie 1882), scriind tocmai „cronica unui zvon public” sub pseudonimul său Fantasio, Eminescu nota că o „Doamnă X, cu nume sonor” are un amant care e și amantul celei mai bune sale prietene. Eminescu descrie scena flagrantului (Doamna X rămâne în mâini cu „coadele false” ale „infidelei amice”, pe când amantul se face nevăzut) și e nevoit să polemizeze ulterior cu C.A. Rosetti, care cerea reparații întrucât își recunoscuse în Doamna X pe propria-i fiică, pe Libertatea-Sofia...

*

Dar ce-i promisese Bolliac văduvei și fetei de zece ani? Că o crește, în vederea a ce? Dacă lucrurile au stat așa cum sunt descrise în scrisoarea lui Radovici, când Bolliac se declară nevinovat față de Tell își admite o singură eroare: de timing. E un copil foarte sărac și frumos: Bolliac i-ar asigura, în amândouă privințele, perspectivele. A o „înzestra”, totuși, presupunea mai degrabă înfierea decât violul pedofil. „Sunt inocent” nu însemna altceva decât un „oricum, plătisem”. Desigur, trebuie luată în calcul și ipoteza că tăcerea le-a fost cumpărată victimelor cel puțin pentru o perioadă, precum și ipoteza, mult mai implauzibilă, ca Bolliac să fi fost victima unui șantaj. Finalul istorisirii mai conține ceva: simplul fapt că Bolliac mută obiecte din casă și că „muzeu”, spre deosebire de Buzău, nu e în vocabularul instantaneu al copilei, conduce optim la deconspirare. Intolerabilul își găsește o cale de soluționare printr-o neînțelegere.

Să vedem în aceste condiții ce exact rămâne – „Dl Cesar Bolliac a deflorat o fată, după cum se spune, în etate de 10 ani, pe care o dusese o avea în casă” – din poezia sa: „Frumoasă ca un angel ce cerul ne-arată, | Erà abià în vârstă să-aștepte-un măritat, | Și cine a văzut-o, a trebuit îndată | Să-i dea acea cunună ce-atât a meritat” (O dimineață pe malul lacului).

Plasat totuși departe de ultimele progrese bolliacologice, mă mărginesc să despart aici sordidul fapt divers de la 1873 de conținutul strălucitor, incomparabil european și dezamăgitor în nimic al miilor de pagini manuscrise redactate în nouă limbi și muncite de Constantin Georgian la Paris, Leipzig, Berlin și București (în Calea Șerban Vodă, Calea Plevnei, Bulevardul Elisabeta și Domnița Anastasia), cu edițiile critice sanscrite și scrisorile fabuloase ale celor mai învățați ai timpului lui, cum numai Odobescu și Hasdeu mai aveau parte.

Cât despre Bolliac, cât despre „sunt inocent (...), și oricum” și eventualul proces despre care nu avem amănunte în prezent – istoricii și criticii literari, mai ales, sunt invitați să se pronunțe. Nu știu cum se vor resimți profesorii de literatură română sau de istorie și arheologie a baștinei care au în programă proclamațiuni și vilegiaturi și stihuri sub numele-i, nici concetățenii domiciliați pe diferitele străzi Bolliac (e cam peste tot – doar Buzăul lipsește) din cuprinsul Uniunii Europene. Poate că, memorial, ar mai trebui recurs și la câte o grijulie casare, mai ales dacă cercetări ulterioare o vor reclama. Dar mi-aș dori mai ales un lucru simplu – și chiar logic, sper: să ne reîntâlnim și cu acea fată într-un alt document inedit, ani mai târziu, să-i auzim și ei vocea. Nici nu disper. Secolul al XIX-lea abia a intrat în anul 219.



Expert și entuziast în deconspirare detectivă, Cosmin Ciotloș a binevoit să disece cu mine măruntaie ale epocii și chichițe ale iernii 1873: îi rămân foarte recunoscător.

de

  • Eugen CiurtinEugen Ciurtin

    Istoric al religiilor. Predă la Facultatea de Litere. O parte dintre publicațiile sale internaționale sunt aici

22 February 2019 ora 00:00


Tag-uri


X Revista Scena9