„I’m Thinking of Ending Things” (r. Charlie Kaufman, 2020) rulează pe Netflix.
Pe lângă avalanșa de producții ultra-mainstream, Netflix își umflă din când în când mușchii cu câte un film „de autor”. Luate la bani mărunți, mai toate acestea din urmă sunt cel mult neglijabile (cu câteva excepții, de pildă Uncut Gems al fraților Safdie), însă vin ambalate în spoiala lucioasă a marii arte: o estetică care se autosemnalează insistent, o temă gravă, nu știu ce inovație tehnică – în fine, chestii insignifiante atunci când tragem linie. Așa e și cel mai recent film al lui Charlie Kaufman: radiografia unui cuplu care s-a aventurat pe mările furtunoase ale sentimentelor, lălăită insuportabil și gonflată cu pompa până ce ajunge să se întindă pe 2 ore și 15 minute. Dacă ar fi vreo lecție de tras de aici, atunci e aceea că cinemaul are de lucrat ture suplimentare atunci când decide să incarneze idei în loc de povești, și că provocarea asta nu-i pentru oricine. Căci dacă ideea ajunge să copleșească povestea, atunci avem toate șansele să asistăm la un fiasco sforăitor, golit de substanță.
În I’m Thinking of Ending Things, povestea ține pe două rânduri mâzgâlite de un adolescent în pană de inspirație: un cuplu merge în vizită la ferma izolată a părinților tipului, pentru mult așteptata prezentare a iubitei. Ce poate să meargă rău, nu? Refren cunoscut. Un vizionar ar deturna situația, poate, înspre o fabulă horror, seacă și tăiaoasă ca o lovitură de topor, despre rasismul latent în societatea de azi. (Vorbesc, bineînțeles, de Jordan Peele în Get Out.) Kaufman încearcă și el marea cu degetul, fiindcă știe că partitura e fumată – lucrurile o iau razna, oamenii trec prin timp și își schimbă vârsta printr-o tăietură de montaj, gândurile ajung să fie auzite etc. E ceva firesc pentru Kaufman să cocheteze cu prelungirile onirico-fantastice, iar cartea lui Ian Reid pe care și-a bazat scenariul, modificând-o totuși substanțial, trebuie că a picat la fix. (Despre adaptarea cărții și legăturile mai puțin inteligibile cu narațiunea lui Reid, puteți citi aici - atenție, articolul conține spoilere.) Problema e că aici n-are curajul să abandoneze orice parâmă pentru a-și da frâu liber nebuniei creatoare și a renunța la alura respectabilă de operă serioasă. Rezultă un film chinuit și inconsecvent, care la fiecare cadru pare să semnalizeze înspre toate versiunile mai nervoase, mai fanteziste, mai cu zvâc în care s-ar fi putut transforma. Kaufman suferă aici de pe urma acelui sindrom care face ca teoria – ingredientele subtile pentru un film bun, citate din Bette Davis, textele lui Pauline Kael pe post de sprijin – să fie știută din scoarță-n scoarță, dar degeaba: pe ecran asta nu dă naștere la nimic, în afara unui abur intelectualist care n-are pe unde să fie evacuat.
Suspendat undeva între Cassavetes și Bergman, filmul e împărțit în trei „acte”, suficiente pentru a isprăvi o iubire: drumul dus, orele petrecute la ferma părinților și drumul întors, totul pe un viscol năprasnic. E legitim din partea lui Kaufman să nu fie deloc interesat de altceva decât de fețele în continuă metamorfoză ale actorilor săi, care nu șomează o secundă (Jessie Buckley e într-adevăr foarte bună). Sarcina lor, oricât de imbâcsită, nu-i deloc simplă: între gândul persistent de a pune capăt la toată tevatura (pe care îl auzim constant în off) și datoria de a performa la dineu în fața unor părinți pisălogi și caricaturali (David Thewlis și Toni Colette) se dă în permanență un meci crunt, sub forma unei flecăreli neîncetate, în care toți vorbesc unul peste celălalt. Dar asta nu explică de ce Kaufman alege să-și izoleze personajele – filmul e foarte decupat – în cadre strânse și obsesive, de parcă ar fi niște animăluțe de laborator, captive în celule care nu comunică între ele. Nu știu când a devenit cinemaul, din promisiunea unei lumi mai reale și mai vii decât a noastră, un tur ghidat printr-un laborator ermetizat, sub supravegherea unui șef vanitos care neutralizează pericolul – sau anticipația febrilă – de a trăi vreo experiență pe bune.
La fel cum nu știu în ce moment s-au transformat filmele de autor (Kaufman pare să cultive imaginea romantică a autorului), dintr-un hățiș de cadre și sunete care se confruntau cu realitatea (sonimage, zicea Godard, și era suficient), într-o pastă atât de flască și de urâtă. Priviți imaginile plate, lipsite de orice relief, ale acestui film: în nicio etapă din procesul lor de concepere nu pare să fi existat dorința ca spectatorul să creadă în cele întâmplate pe ecran ca și cum acestea s-ar fi petrecut aievea. Și chiar dacă acest parti pris ar putea suna coerent – în fond, povestea se vrea a fi doar o plăsmuire a minții unui îngrijitor de școală însingurat –, cinemaul pierde pe toate planurile. Filmul pare incapabil să ofere acestei ninsori apocaliptice mai multă greutate decât în reclama aia cu Tuborg Christmas Brew, sau acestei ferme izolate mai multă concretețe decât unui studio de carton amenajat în grabă. Cum rămâne cu remarca barthesiană „ça a été”, care ne spune că, orișicum, cineva sau ceva a stat de-adevăratelea, cândva, în fața obiectivului? Digitalizarea excesivă a lumii pare să fi cuprins și bastioanele de la care ne-am fi așteptat la ceva mai multă rezistență. Iar cu astfel de propuneri cinematografice, timide și gata să îmbrățișeze orice trend, oricât de stupid, n-ajungem prea departe.
