„Un anxios intră într-o piață de legume și fructe din București...” îmi sună în minte începutul unui posibil banc cu paranoici care suspectează că toate legumele din piață sunt acolo ca să le facă rău.
E caniculă. Telefoanele zbârnâie cu avertizări meteo de cod roșu, niște copii stau pe un trotuar la umbră și vând limonadă trecătorilor. Pare îmbietor, mi-e sete, dar înainte să mă apropii de ei și să le dau 5 lei pe un pahar, un șir de gânduri mă ia cu asalt. De unde au apa, o fi de la robinet sau e filtrată? Lămâile sunt bio sau d-astea tratate din Turcia? Menta? Cum pot să mă îngrijorez legat de mentă, mă întreb și îmi aduc aminte o chestie din copilărie când făceam rost de 5 lei și mă duceam să îmi iau semințe de floarea soarelui de la femeile care vindeau dintr-o sacoșă cu un păhăruț de lemn, iar o vecină de pe stradă încerca să ne descurajeze și ne spunea că „țigăncile fac pipi” în sacul cu semințe ca să le săreze.
Nu știu dacă așa a început șubrezirea încrederii mele în oameni, dar de la frica de semințele coapte de floarea soarelui până la acest chestionar interior (să-l numim Chestionarul Îngrijorărilor) care se activează în preajma lucrurilor cu care trebuie să am de-a face (mai ales cele pe care trebuie să le mănânc) nu au trecut decât vreo 40 de ani. Iar întrebările din chestionar se tot înmulțesc și lista îndoielilor mele despre umanitate se mărește de la an la an.
Am crescut la țară. Cel puțin primii 10 ani i-am petrecut printre plante care făceau roșii, castraveți, ardei, cartofi și alte legume și fructe. Roșiile au fost pentru mine multă vreme un simbol al muncii oneste și al naturii puse în slujba omului. Roșia îngrijită, udată și copilită cu gust dulce acrișor și o aromă foarte prezentă, apoasă și răcoritoare, pe care o asemăn notelor discrete de piele și mure nu foarte coapte pe care îl lasă vinurile pe cerul gurii, era o prezență sezonieră în viața mea până prin anii 2000. De obicei mâncam roșii vara, începând cu mijlocul lunii iunie până spre august-septembrie. Iarna aveam suc de roșii sau alte variante de conserve pe bază de roșii și zarzavat. După anii 2000, când supermarketurile și magazinele au început să aducă legume și fructe din agricultură intensivă, roșiile erau disponibile tot timpul anului. Fără gust, e adevărat. Dar erau acolo.
Lista întrebărilor din Chestionarul cu Îngrijorări s-a înmulțit brusc în 2015, când s-a născut băiețelul meu. Țin minte o serie de fotografii pe care i le-am făcut copilului pe la 1-2 luni de viață pe masa din sufragerie, înconjurat de foarte multe roșii aduse de părinții mei de la Buftea. Am făcut pozele pentru că mi se părea foarte mic și fragil în comparație chiar și cu roșiile de la Buftea. În perioada aia am început să fiu foarte atent la tot ce înseamnă sursă de hrană, legume, fructe, carne. Și mai ales am început să fiu dezamăgit de țăranii din piață pe care îi apreciam foarte mult pentru că știam ce greu se muncește în grădină la crescut legume.
În fiecare an, în luna mai, am început să văd bucureștenii cum dau năvală în piețe și cumpără lacomi roșii. Pentru că au gust, zic cei mai mulți. Și așa e. Roșiile crescute chiar și în solar în satele din jurul Bucureștiului au alt gust decât cele din supermarketuri. Sunt mai dulci, au aromă și sunt clar proaspete. Dar nimeni nu știe cum au ajuns ele atât de repede pe tarabă, nimeni nu își pune problema. Dacă ar fi să fac un top al încrederii, cred că pe primul loc se află loboda în acest moment, urmată de pătrunjel și mărar, și pe urmă vin toate celelalte grămadă, dovlecei, castraveți, ardei, vinete, varză, cartofi. Pe ultimul loc al încrederii au coborât roșiile, pentru că acum există multe tipuri de chimicale care le grăbesc coacerea și le feresc de dăunătorii nou apăruți în România. În plus, roșia ocupă cel mai mult spațiu pe tarabele din piață dacă te uiți, deci e clar că se intensifică mult zona de îngrășăminte pe această legumă (care, de fapt, e fruct). La început mergeam la cele mai amărâte bătrânici din piață și le întrebam dacă sunt curate legumele, le spuneam că am copil mic și că pentru el iau. Bătrânicile luau grăbite roșia de pe tarabă și mușcau din ea lacome, sunt curate mamă, și noi mâncăm tot d-astea. Dar taică-meu vindea și el legume în piața din Buftea și îmi spunea mereu că majoritatea din piață au două tipuri de culturi în grădină, una pentru vânzare și alta pentru ei. Cultura pentru vânzare era „hrănită” cu mai multe chimicale. De ce? Pentru un ban în plus. Bineînțeles că nu e vorba de vreo avere, deși dacă treci prin satul Băleni și vezi ce case și-au făcut oamenii de acolo din agricultură te întrebi dacă nu e de fapt fix pentru avere. Producătorii s-au prins că oamenii iubesc răsfățul, că preferă să aibă mai mult decât binele cât mai mult timp la dispoziție și atunci livrează marfa cu ajutorul unor intervenții care nu se văd. Se pot doar bănui. Un anxios intră într-o piață de legume și fructe din București... îmi sună în minte începutul unui posibil banc cu paranoici care suspectează că toate legumele din piață sunt acolo ca să le facă rău. Evident că nu e așa. Sunt și producători cinstiți. Oameni care încă mai respectă „perioada de vegetație a unei plante” (am auzit expresia asta la un domn din Băleni, în piață la Matache). Dar cum îi identifici? Că nu au ecusoane ca pe Facebook.
Dar problema cu fructele, legumele și hrana în general a devenit una secundară în ultimii ani. După trecerea prin pandemie, care a măturat pe jos cu încrederea multora în știință și în capacitatea statului de a-și proteja indivizii și care a scindat societatea în extremiști dezamăgiți și pro-occidentali dezamăgiți, lista întrebărilor din Chestionarul cu Îngrijorări s-a multiplicat. Și practic cu cât creștea copilul, cu cât citeam mai mult, cu cât mă expuneam la social media, aflam lucruri care aduceau noi și noi etichete cu îngrijorări. Poluare, climă, apă, migrație, pensii, creme de plajă, mâncare, vaccinuri, religie, inegalități, fascism, nazism, cancel culture, deficitul de atenție dat de social media, lipsa de răbdare, manipularea, fake news, cărțile pentru copii, cărțile self-help, încrederea în sine (inclusiv despre prea marea încredere în sine există întrebări în chestionarul cu îngrijorări). Și bineînțeles, eu însumi. Am multe întrebări despre mine însumi și capacitatea mea de a fi un părinte bun, despre puterea de a fi un om mai bine integrat, mai puțin mizantrop, despre acceptarea greșelilor mele și ale celor pe care îi iubesc. Deși mizantropia probabil că s-a născut în timpul coagulării acestei liste cu îngrijorări. Au apărut aparate de purificat aerul în casă, filtru de apă de la robinet, aplicații care îmi arată nivelul de poluare, starea meteo, aglomerația din oraș, ceasuri care îmi arată cum dorm, cum respir, aparate de aer condiționat cu inverter, aplicații care îmi limitează timpul la alte aplicații de pe telefon, aplicații care limitează timpul copilului pe tabletă, AI-ul cu care fac uneori discuții despre mindfulness și cu care într-o zi a interacționat și copilul meu de 9 ani și după 10 minute de discuție a declarat că în sfârșit cineva îl înțelege perfect, pentru că ce să vezi, AI-ul nu l-a contrazis și nu l-a criticat nici măcar o singură dată.
Am de multe ori senzația că duc în spate Chestionarul cu Îngrijorări. Și nu că ar fi greu, dar mai ales mi se pare că e lung, îmi face mișcarea șerpuită și deși am senzația că înaintez, de fapt mă ține în loc.
Uneori, totuși, mă gândesc la el ca la o pictură de Hieronymus Bosch, Grădina plăcerilor lumești, panoul din mijloc, cel mai cuprinzător al tripticului, în care sunt multe personaje care experimentează plăcerea în fel și chip, care sunt supuse corupției plăcerii, iar toate îngrijorările sunt personaje care păcătuiesc în mintea mea în mod aprioric, gândul posibilității de a se întâmpla le transformă în vinovăție, iar observatorul din turnul anxietății judecă și judecă și notează. Azi am surprins noi personaje intrând în scenă: în Franța sunt localități în care a fost interzisă pentru consum apa de la robinet, metalele „post-nucleare” care sunt de mai slabă calitate decât metalele produse înainte de bombele de la Hiroshima și Nagasaki. Nici nu îmi dau seama cum mă îngrijorează chestiile astea, momentan. Le trec acolo. Cine știe. Dar cine se mai uită la acest panou din mijloc al îngrijorărilor lumești? Suntem mai mulți? Câți suntem? Și dacă ne îngrijorăm, de ce ne îngrijorăm? Pentru că ne e frică de moarte, nu? E amuzant, pentru că probabil mulți dintre cei îngrijorați înțeleg mai ușor faptul că moartea este un lucru inevitabil, care nu se poate controla, un eșec primar (cum ar spune Costică Brădățan).
Actualizare termeni și condiții
Am auzit că apa de la robinet
că microplasticul
că internetul
că inteligența artificială
că taxele
că copacii
că piața de carte
că miliardarii
că orbita Pământului
că curenții oceanici
că detergentul
că blugii
că nisipul
că grăsimea
că joburile
că mezelurile
că legumele
că fructele
că piețarii
că funcționarii
că pensionarii
că adolescenții
că țigările electronice
că țigările
că bateriile
că primarii
că femeile
că bărbații
că evreii
că arabii
că americanii
că rușii
că ăia
că aici
că acolo
că afară
că în țară
că la mare
că la munte
că urșii
că insectele
că albinele
că pesticidele
că peștii
că delta
că alergarea
că inima
că facebook
că vaccinurile
că atomii
că știința
că pământul
că credința
că creierul
că superstițiile
că dumnezeu
că e
că nu e
c-o fi
c-o păți
și am devenit o babă
speriată
că viață și că moarte
eu, un fost campion mondial
al nemuririi
Fotografie principală din arhiva autorului.
