Toate muzeele lumii sunt convenții și, indiferent câtă curiozitate sau emoție ți-ar stârni, îți dai seama de aceste limite de la începutul vizitei până la finalul ei. Sunt totuși expoziții care te fac să plonjezi în umanitate, fără să-ți permită să mai acorzi vreo importanță spațiului fizic în care te afli temporar sau să sesizezi sticla dintre tine și obiect, fără să mai conteze artificialitatea obiectului, separat de contextul lui originar. War Childhood Museum oferă acest tip de conștientizare a modului nostru de a fi în lume, în definitiv unul singur, unul care spune simplu: nu ucide!
Expoziția War Childhood Museum te apropie de umanitate în timp ce o judeci, în timp ce te înfurii, în timp ce disperi de neputință, în timp ce (o) plângi. O parte dintre copiii războiului din Bosnia Herțegovina au creat această oglindă în care ne putem privi astăzi fără filtre. Au pus în ea poveștile copiilor războaielor lumii, iar copiii noștri feriți de războaie, cei care încă văd lumea în versuri, scriu cu claritate, sensibilitate și curaj despre război și pace. Ascultă-i!
Poeme scrise de Bianca Vlad, Ilinca Gamaț, Tudor Calnegru și Smaranda Iordan în urma unui atelier de educație muzeală coordonat de Asociația Da’DeCe în expoziția „Ascultă!”, parte a War Childhood Museum din Sarajevo, deschisă la Muzeul Național al Țăranului Român până pe 12 iunie.
Bianca, n. 2008, România
La început de rând se scrie cu literă mare.
Scriu cu caps lock când vreau să mă aud tare.
Regulile sunt pentru a avea o societate normală,
războiul pentru a o face letală.
Normal rimează cu letal,
Sună paradoxal.
războiului nu-i pasă,
N-are familie, urechi, nici casă.
Nu mă va auzi nici dacă voi țipa
Așa că voi urla în șoaptă:
nu MI-E FRICĂ DE TINE, rĂZBOIULE,
ACCEPTĂ!
Ilinca, n. 2009, România
(...)
se simte cumva angelic, poate romantic,
această moarte,
la mâna propriilor noastre gânduri și idei ce ne bântuie pe stradă,
ne bântuie în magazin și în transportul public.
oh, dar adevăratele războaie?
ce e cu ele? adevăratele războaie ce se poartă la granițe cu puști și bombe și țipete și moarte?
oh, ele sunt diferite, în timp ce unul este tăcut, o tăcere, o liniște putrezită și grea care te mănâncă pe dinăuntru, celălalt, războiul ăla real, este caracterizat prin țipete de agonie, urlete isterice.
oh, bieții oameni, în ei se va ține mereu acest război, se va târî prin toată ființa lor, sunetul puștilor se va auzi ca un ecou,
țipetele și focul vor rămâne amprentate în creierul lor, scrijelite ca pe un copac mort. un război la dublu, cu amintiri și cu propria lor persoană, ce greu, ce terifiant, ce îngrozitor.
„Bravo”, parcă le zice războiul, „Ai supraviețuit puștilor și bombelor, bravo că ai supraviețuit morții, acum luptă-te cu trauma!”
(...)
se simte insuportabil, se simte inuman acest război.
mă face slabă?
nu vreau să scriu despre război.
nu vreau să scriu despre război.
nu vreau să scriu despre război.
Tudor, n. 2008, România
Acesta este așa zisul „poem”:
„Apa curgătoare vine și pleacă,
Șoricei ascunși de vulturi
Vin să-i facă să tacă,
Trecători prin alte culturi.
Povești, cămine
Pitite-n neștire
Unele fără fericire
Toate străine
O expoziție neașteptată,
Dezechilibrată,
O experiență care nu ar trebui uitată…”
Personal, nu îmi place.
Nu am sentimente puternice legate de ce el.
Nu am știut exact cum să pun în scris tot ce am simțit acolo.
Smaranda, n. 2009, România
Mie nu-mi place războiul, dar asta poate pentru că nu-l înțeleg
Poate că dacă l-aș înțelege mi-ar plăcea, nu am de unde să știu.
De unde știi că nu-ți place pepenele roșu cu sare de mare pe deasupra
dacă nu l-ai gustat vreodată?
De ce ne pasă de războiul din care nu facem parte?
De ce plângem alături de mame și copii
când noi nu am călcat niciodată pe pământurile lor?
Când noi nu le cunoaștem tristețea, ci doar lacrimile?
De ce ne pare rău de familiile despărțite?
De ce ne pare rău de casele arzând, de pădurile fumegând, de oamenii căzând,
când noi stăm atât de confortabil în propriile noastre minciuni?
De ce la ora de istorie profesorii vorbesc despre război
de parcă ar fi ceva normal, banal?
De ce împărtășim tristețe cu ființele umane
care sunt obligate să ia viața altor ființe umane?
De ce alegem să urâm o țară?
De ce ne pasă cât teritoriu avem,
dacă oricum toți ajungem îngropați în același pământ?
De ce avem muzee despre război?
Poate noi nu vrem să știm ce se întâmplă.
Poate că nu vrem să ne împărțim tristețea cu niște străini.
De ce am inventat arme cu care să ne luptă unul împotriva celuilalt?
De ce am inventat războiul?
Noi cu mâna noastră ne-am făcut-o
și tot noi ne plângem de propria creație.
Ar trebui să fim mândri de ce am creat,
dar cum poți fi mândru de moartea altui om?
De ce ne pasă de războiul din care nu facem parte,
din care nu am făcut parte,
dar din care, poate, vom face parte
(nu știm încă).
Noi toți purtăm un război, chiar dacă nu apărăm o țară, ci unica noastră viață.
De ce toată lumea vrea pace, când toată lumea poartă războaie?
Ar trebui să fim mândri de războaie, doar e propria noastră creație.
Ar trebui să fim mândri de lacrimile care nu sunt ale noastre,
de morții pe care nu-i cunoaștem,
de orașele bombardate de bombele noastre,
orașe pe care nu le-am văzut și nici nu le vom vedea.
Ar trebui să fim mândri de funinginea din aer de la casele în flăcări,
de copiii fără acasă și de jucăriile murdare care țin atâtea povești și tristețe în ele.
Noi vom fi mândri,
voi veți plânge,
dar și noi și voi suntem unii și aceiași,
chiar dacă în război nu ne întâlnim prea des.
Noi, oamenii, voi, speranța.
Fotografie principală de Iulia Iordan.
