Expoziția ASCULTĂ, organizată de Muzeul Copilăriei în vreme de Război, este povestită și explicată într-un interviu cu Jasminko Halilovic, fondatorul Muzeului și supraviețuitor în copilărie al conflictului din fosta Iugoslavie.
„Într-o după-amiază de vară, tocmai pe când îmi spălasem câinele de pluș și îl pusesem la uscat, am auzit un obuz căzând în apropiere. Îndată ce mi-am dat seama că a început schimbul de focuri am dat fuga înapoi în casă. Când afară s-a făcut iar liniște, m-am dus să îmi iau cățelul de pluș de pe uscător. Chiar în clipa aceea am auzit șuieratul unui glonț. Mai întâi a străpuns jucăria, apoi a lovit zidul și în cele din urma a aterizat pe pământ. Văzând direcția din care venea mi-am dat seama că daca nu ar fi fost câinele acesta, glonțul m-ar fi lovit pe mine. El mi-a salvat viața.”
Asta povestește Dmytro din Ucraina, care avea 12 când a început invazia Rusiei în Donbas.
Cu această mărturie puternică se deschide expoziția ASCULTĂ, organizată de Muzeul Copilăriei în vreme de Război - War Childhood Museum (WCM) și găzduită de Muzeul Țăranului Român din București (MȚR). Expoziția a fost invitata specială a Nopții Muzeelor 2023 și poate fi vizitată în perioada 12 mai-12 iunie a.c.. Ea se axează pe colecția ucraineană din patrimoniul WCM, iar relevanța ei e dată de numărul mare de refugiați ucraineni care au tranzitat sau s-au stabilit temporar România de la începutul invaziei, anul trecut, și până astăzi.
Povestea War Childhood Museum își are rădăcinile în copilăria lui Jasminko Halilovic, fondatorul și directorul muzeului. Născut în 1988, Jasminko a trăit pe viu experiența conflictului armat din Bosnia și Herțegovina (1992-1995). După cum mi-a povestit, avea 4 ani când a început asediul Sarajevoului. Asediul a avut loc la numai 600 km de București și a fost cea mai lungă blocadă a unei capitale, în istoria conflictelor armate moderne. În întregul lui, războiul din Bosnia și Herțegovina a lăsat în urmă peste 100.000 de victime și zeci de mii de femei violate. Spre deosebire de multe povești din acel conflict, cea a familiei lui este una fericită: au început războiul ca o familie de trei și au ieșit din război patru – sora lui s-a născut la două zile după semnarea tratatului de pace în 1995. În 2010, Halilovic a lansat un chestionar pe internet în care a vrut să adune și mărturiile altor supraviețuitori despre „cum a fost copilăria în vreme de război”? Răspunsurile le-a adunat în cartea War Childhood: Sarajevo 1992 – 1995, publicată în 2013.
În 2012 a schițat și primul plan al muzeului, iar cinci ani mai târziu, în 2017, lua naștere la Sarajevo Muzeul Copilăriei în vreme de Război, un spațiu care să păstreze și să împărtășească lumii experiențele personale. Este singurul muzeu din lume care se concentrează exclusiv asupra experienței copiilor afectați de conflicte armate. După șase ani de existență, muzeul a strâns peste 5.000 obiecte din 16 zone de conflict armate și a fost răsplătit în 2018 cu premiul Muzeul European al Anului.
„Nu fac asta în calitate de fost copil de război”, mi-a spus Jasminko, „cât mai degrabă din cea de manager care crede că obiectele și poveștile pot schimba lumea”.
Cu siguranță poveștile au puterea de a ne scoate din rutină și ne provoacă să ne punem întrebări. Când am ajuns la Sala Noua Galerie a MȚR mă așteptam ca expoziția să mă emoționeze, însă experiența a fost mult mai mult de atât. De-a lungul pereților, în vitrine individuale, sunt expuse obiecte donate de copii prinși în conflicte din diverse zone ale lumii – Ucraina, Siria, Afganistan, Bosnia, Yemen, Irak, Palestina, Eritrea. Obiectele, însoțite de mărturiile copiilor, vorbesc despre violență, devenire și supraviețuire.
„Am crescut cu speranța că obiectele mă vor conecta la lume”, scria profesoara de studii sociale Sherry Turkle, în cartea Evocative Objects. Interesant este că aceste jucării, haine, cărți sau amintiri ale copiilor găzduite la MȚR sunt o conexiune palpabilă cu războiul, un patrimoniu al războiului in the making. Conflictele armate din ultimii 20 ani sunt prea recente pentru a fi devenit subiecte de muzeu în sensul clasic, ceea ce face cu atât mai speciale astfel de expoziții. În ele se adună piese relevante, care să fie curatoriate pentru generațiile viitoare. Gloanțele, armele, strategiile militare reprezintă numai o fațetă a războiului – experiența cotidiană a civililor scrie o altă istorie, care merită păstrată și studiată.
Am vrut să aflu de la Jasminko ce crede el despre puterea obiectelor și relația lor cu poveștile.
„Eu cred în puterea obiectelor. Înainte de a crea Muzeul Copilăriei Războiului, nu m-am gândit niciodată la obiecte în acest fel. Dar, pe măsură ce am început să mă gândesc la Muzeu și la conceptul său, iar mai târziu la dezvoltarea colecțiilor și expozițiilor sale, am devenit aproape obsedat de dinamica obiectelor și de diferitele semnificații și emoții care le pot fi atașate.
Desigur, scoaterea obiectului din context îi va reduce sensul. Când obiectele sunt descrise de cei care le cunosc cel mai bine, păstrătorii lor, abia atunci le putem înțelege pe deplin sensul – și putem vedea perfect acest lucru la WCM. Astfel, puterea de comunicare a obiectului crește odată cu povestea însoțitoare.
Dar atunci când acest obiect și această poveste sunt combinate cu alte obiecte și povești într-o expoziție, ia naștere o nouă dinamică. A vedea obiectul din războiul din Ucraina de unul singur nu este același lucru cu a-l vedea lângă un obiect din cel de-al Doilea Război Mondial. Din nou, puterea obiectelor sporește. Și apoi, ai vizitatorii, cei care interacționează cu aceste obiecte, cu expozițiile. Din aceste interacțiuni iau naștere noi dinamici, bazate pe experiențele lor.
Deci pot spune că sunt de acord cu afirmația lui Sherry Turkle, deși aș actualiza puțin: continui să lucrez la WCM, în speranța că obiectele vor conecta și vor schimba lumea.”
Viziunea WCM este extrem de ambițioasă: „de a ajuta indivizii să depășească experiențele traumatice din trecut și de a preveni traumatizarea altora.” Cum crede Jasminko că poate fi realizat acest lucru?
„Donarea unui obiect către muzeu nu este un simplu act de donație pentru mulți, ci le oferă celor a căror copilărie a fost afectată de război o oportunitate de a se simți văzuți, auziți, înțeleși și de a simți că experiența lor este respectată. Una dintre colaboratoarele expoziției noastre de la Kyiv din 2021, care la acel moment era refugiată din Donbas din 2014, ne-a spus: «Este prima dată după 7 ani când simt că experiența mea este văzută și înțeleasă». Credem că a le oferi oamenilor o platformă unde aceștia simt că aparțin unei comunități mai largi le poate aduce beneficii.
Partea din declarația noastră de viziune care menționează «prevenirea traumatizării altora» este legată de un alt grup-țintă: noua generație. Reușim acest lucru prin programele noastre extinse de educație pentru pace, în care lucrăm cu copiii de școală, pentru a ne asigura că aceștia sunt introduși în acest subiect într-un mod sigur, care să nu-i traumatizeze.”
De altfel această dimensiune educativă a muzeului se păstrează și în timpul expunerii de la București, unde echipa Asociației Da’DeCe,cu sprijinul oferit de WCM, va susține ateliere dedicate copiilor români și ucraineni.
„Înainte de începerea războiului, am văzut filmul Encanto. Acolo era o lumânare care ținea casa în viață. Mi-am cumpărat o lumânare la fel și mi-a plăcut foarte mult. Când au început exploziile, ne-am mutat din Harkiv și am luat-o cu mine. Într-o zi nu aveam electricitate, am decis să o aprindem. Am privit-o cum ardea și m-am gândit: Nu trebuia să ardă în aceste condiții. Aveam alte planuri pentru ea.” (Arina, 15 ani, Ucraina)
Povestea Arinei care și-a dorit o lumânare magică ca în filmul Encanto mi-a adus aminte că indiferent de ce se întâmplă, copiii își explică experiențele trăite prin candoarea specifică vârstei. Mai multe obiecte din expoziție – cărți cu povești pentru copii, figurine lego, bile de sticlă – mi-au adus aminte de atmosfera din Cronicile din Narnia, una dintre cele mai îndrăgite povești pentru copii. Așa cum cei patru frați fugiți din calea bombardamentelor de la Londra se refugiază într-o lume magică și își trăiesc propriile aventuri, așa și copiii prinși de războaiele contemporane încearcă să se refugieze în imaginație.
Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că „aproape două treimi din copiii lumii trăiesc într-o țară marcată de conflicte și unul din șase copii trăiesc la mai puțin de 50 de kilometri de lupte armate” conform unui studiu al Peace Research Institute din Oslo. Numerele, însă, sunt doar statistici și nu ne apropie de ce înseamnă să trăiești sau să crești în aceste condiții. În urma experiențelor celor doua războaie mondiale și ale conflictelor secolului 20, studii științifice au demonstrat că indivizii care trec prin astfel de experiențe traumatizante sunt predispuși la malnutriție, boli, traume psihologice, speranță mai scăzută de viață. Tocmai de aceea sunt importante expoziții precum ASCULTĂ.
Poveștile personale spun și povești mai ample, despre experiențele unor grupuri mai mari. În ce măsură există diferențe culturale în modul în care copiii experimentează războiul și trauma? Jasminko mi-a povestit că deși WCM nu a derulat cercetări care să confirme diferențele culturale, se poate vedea clar că unele conflicte includ povești despre subiecte sau provocări care nu apar în alte locuri.
„De exemplu, în colecția noastră, avem povești despre modul în care căsătoria copiilor afectează fetele, dar aceasta este specifică zonelor în care fenomenul este prezent. Pe de altă parte, există multe experiențe, sentimente, temeri și speranțe comune, indiferent de unde provin poveștile. Deși multe aspecte ale acestei experiențe sunt universale, trebuie, de asemenea, să fim conștienți de faptul că este o experiență foarte individuală și că poate fi foarte diferită chiar și pentru doi copii care cresc sub același acoperiș.”
În încheierea interviului, am vrut să aflu cum vede Jasminko viitorul Muzeului Copilăriei în vreme de Război.
„Vreau să văd că WCM devine o platformă globală, care îi reunește pe toți cei care împărtășesc această experiență. Este un plan ambițios, dar cu echipa dedicată pe care o avem și cunoștințele pe care le-am adunat, ne este la îndemână. Asta va însemna că colecția noastră o să crească, pentru a include povești și obiecte din fiecare conflict armat major care a avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial, că expozițiile noastre vor ajunge nu la zeci de mii, ci la milioane de oameni în fiecare an, că vom deschide mai multe muzee permanente și că programele noastre educative pentru pace vor fi livrate nu doar în câteva țări, ci în cât mai multe, ajungând la milioane de copii din școlile din întreaga lume.”
Notă: Îi mulțumesc lui Jasminko Halilovic pentru deschiderea și amabilitatea să ne răspundă la interviu și pentru materialele ilustrative trimise.
