Timp de nouă ani, Centrul Național al Dansului București (CNDB) a trăit cu speranța că va avea în sfârșit un loc doar al său. Au existat bani, proiecte, avize, dar nu și destulă voință politică. Astăzi, coregrafii spun că eșecul proiectului „Sala Omnia - Casa Dansului” este un precedent periculos pentru întreaga infrastructură culturală din România.
Undeva la parterul Sălii Omnia din București, într-un decor cu iz ceaușist și post-apocaliptic, e lipit un poster vechi, ce anunță ediția din 2024 a Festivalului Internațional de Dans Contemporan Iridescent. În cadrul evenimentului, organizat de Centrul Național al Dansului București (CNDB), urma să fie prezentat public proiectul prin care spațiul părăsit de decenii — ce aparținuse Ministerului Afacerilor Interne (MAI) — se transforma în Casa Dansului. Existau inclusiv randări ale viitorului spațiu, ca niște decupaje din visele coregrafilor.
Propoziția „Aici va fi Casa Dansului”, scrisă cu markerul pe un perete al Sălii Omnia, funcționa ca o promisiune. După ani de improvizație și soluții de avarie, dansul contemporan urma să capete, în sfârșit, un spațiu stabil, gândit pentru nevoile lui.
Motive de optimism erau din plin: proiectul avea la îndemână o finanțare de 13,7 milioane de euro, iar cu câteva luni înainte, în iulie 2024, Ministerul Culturii anunțase demararea licitației pentru atribuirea lucrărilor de consolidare, remodelare și modernizare. La începutul toamnei, Guvernul de la acea vreme, condus de Marcel Ciolacu, a aprobat și o hotărâre în acest sens. Informația apăruse public și fusese preluată de presă, deci totul era bătut în cuie. „Aflați în acest stadiu, dorim să aducem la cunoștința publicului planurile rezultate în urma procesului de proiectare, detalii de natură tehnică și economică, dar și viziunea de viitor a instituției”, transmitea CNDB într-un comunicat de presă.
Câteva săptămâni mai târziu, managerul CNDB, Vava Ștefănescu, se întâlnea cu ministra Culturii de la acea vreme, Raluca Turcan, pentru a discuta despre festival. Ștefănescu a aflat atunci — tot verbal, fără vreo notificare oficială sau o altă explicație instituțională — că proiectul Casei Dansului s-a blocat. „[Turcan] Mi-a spus: «vezi că îți iau sala, vrea să ți-o ia Ciolacu»”, își amintește Ștefănescu. Clădirea urma să se întoarcă la MAI.
Hotărârea de guvern aprobată la început de septembrie nu mai fusese publicată în Monitorul Oficial, fără să fie clar cine a oprit documentul. Acum, Turcan îi cerea Vavei Ștefănescu să mute evenimentul fie la Ministerul Culturii, fie la sediul CNDB, și să nu mai pomenească de Sala Omnia ca viitoare Casă a Dansului. Ștefănescu a refuzat: „N-am cum să vorbesc de festival fără Omnia”. Urmau să vină peste 200 de invitați – artiști, reprezentanți ai unor rețele internaționale de dans, jurnaliști din România și din afara țării. „Ni s-a spus mereu să mai stăm, să nu supărăm pe nimeni”, spune ea.
Contextul devenea apăsător. În discuții apărea și avertismentul că nu ar fi „util” să tensioneze situația cu MAI, mai ales în condițiile în care Turcan urma să-și încheie mandatul în decembrie, iar Vava avea să rămână la conducerea CNDB. „Îți bagă frica în oase”, spune ea, când își amintește de recomandarea de a nu-i supăra pe reprezentanții unei instituții de forță.
În zilele de după conferință, i s-a transmis că va exista o întâlnire cu reprezentanți ai Internelor. Ștefănescu cere să participe și ea. Întâlnirea, găzduită în cabinetul ministrei Raluca Turcan, a fost una tensionată. „[Cei de la MAI] au venit pe poziție de forță”, își amintește Ștefănescu.I s-a spus că anumite elemente ale proiectului ar afecta infrastructura MAI și au fost invocate motive de securitate. Ștefănescu a contestat argumentele, explicând că CNDB urma să folosească doar o porțiune clar delimitată din clădire, cu intrare separată, și că nimic din proiect nu justifica o astfel de clasificare. Din perspectiva CNDB, nu exista niciun „secret de stat”.
În paralel, finanțarea de aproximativ 13,7 milioane de euro s-a pierdut. După ani de negocieri, proiectare și avize, investiția nu mai avea să ajungă în faza de execuție. La Ministerul Culturii, spune Ștefănescu, nimeni nu își asuma decizia. Totul rămânea la nivel de discuții informale.
Spațiu pentru corpuri în mișcare
Odată cu acest episod, CNDB — o instituție marginalizată, ocolită de finanțări și izgonită dintr-un loc în altul — revine la rolul de Cenușăreasa, după ce vreme de câțiva ani îndrăznise să viseze frumos.
Înființat în 2004, CNDB este singura instituție publică din România care are ca misiune dezvoltarea și promovarea dansului contemporan și a culturii coregrafice, la nivel național și internațional. Nu funcționează ca un teatru clasic: nu are artiști angajați, nu are o trupă stabilă și nici un repertoriu permanent. Are 22 de angajați – aparat administrativ, consultanți artistici și personal tehnic – care susțin activitatea unor departamente esențiale: educație și formare, producție și difuzare de spectacole, arhivă, mediatecă și centru de resurse.
CNDB lucrează cu artiști independenți. Cu dansatori, coregrafi, profesori, teoreticieni și curatori care nu au o instituție a lor și nici o infrastructură stabilă. În timp ce teatrul beneficiază, la nivel național, de o rețea întreagă de instituții publice, săli și scene, dansul contemporan are una singură. O instituție care trebuie să susțină un domeniu întreg.
În cei peste 20 de ani de existență, scena dansului contemporan din România a crescut constant. Există licee vocaționale, secții de coregrafie și programe universitare în mai multe orașe din țară. Dacă la începutul anilor 2000 vorbeam despre câteva zeci de profesioniști, astăzi există un ecosistem amplu de artiști independenți, colective și organizații active în București, Cluj-Napoca, Timișoara, Sibiu, Iași, Târgu Mureș, Sfântu Gheorghe și în alte orașe. Toți acești oameni sunt, direct sau indirect, beneficiarii CNDB.
În același timp, instituția este conectată la scena internațională prin parteneriate și rețele europene, dezvoltă programe de educație și formare pentru copii și adulți, rezidențe artistice, laboratoare de cercetare, publicații și o mediatecă publică cu un fond unic de documente și înregistrări video.
Pentru toate acestea, CNDB are nevoie de un lucru elementar: spațiu. Spațiu pentru repetiții, pentru cercetare, pentru producție, pentru spectacole, pentru întâlniri. Spațiu în care corpul să poată lucra, să poată greși, să poată construi. Sala Omnia reprezenta infrastructura minimă necesară pentru a susține un ecosistem deja existent al dansului contemporan.
Până să existe promisiunea Omnia, Centrul Național al Dansului București (CNDB) a avut, pentru o vreme, o casă a ei. Între 2005 și 2011, CNDB a funcționat în clădirea Teatrului Național București, într-un spațiu de peste 3.000 de metri pătrați, situat în latura nordică, la etajele 3 și 4. Spațiile îi fuseseră date în administrare pe perioadă nedeterminată, printr-o hotărâre de guvern, și deveniseră, în timp, un loc de lucru, de întâlnire și de creștere pentru o comunitate care începea să se coaguleze.
Totul s-a rupt în momentul în care clădirea TNB a intrat în renovare. În 2011, mai multe instituții care funcționau în clădire au fost evacuate: CNDB, Teatrul de Operetă „Ion Dacian” și Muzeul Național de Artă Contemporană, care avea acolo spații de depozitare și câteva săli de expoziție. Diferența s-a văzut imediat după; MNAC avea deja sediu în Palatul Parlamentului, iar Opereta a primit un teren și un buget consistent pentru construirea unui nou sediu, chiar lângă Ministerul Culturii. CNDB a rămas singura instituție evacuată pentru care nu s-a găsit nicio soluție.
La masa negocierilor erau prezenți reprezentanți ai Ministerului Culturii, printre care ministrul de la acea vreme, Kelemen Hunor, și managerul Unității de Management a Proiectului din minister, structura care gestionează investițiile finanțate din împrumuturi externe, Bogdan Trîmbaciu. Mai erau oameni din conducerea TNB și din celelalte instituții afectate. Decizia a fost tranșată abrupt: „Ni s-a aruncat pe masă hotărârea de guvern prin care aveam acel spațiu și ni s-a spus, practic, că nu mai valorează nimic, fără să se discute ce primește în schimb instituția din subordinea ministerului. Ministrul a spus: «de Centru nu mai avem nevoie, poate să plece»”.
Înainte de evacuare, existase o promisiune. În anii dinaintea renovării, în conferințe de presă și întâlniri oficiale, Ion Caramitru, directorul de atunci al TNB, și arhitectul Romeo Belea prezentaseră o soluție: un corp de clădire nou, în spatele teatrului, care urma să găzduiască CNDB. Arhitectul Romeo Belea, autorul din perioada comunistă al TNB, care urma să se ocupe de renovare, lucrase la schițe, iar ideea fusese anunțată public ca parte din ansamblul viitorului Teatru Național.
„Am cerut beton, o amenajare minimală, fără zorzoane”, își amintește Mihai Mihalcea, fostul director al Centrului și actual director de programe.
Proiectul a dispărut însă, treptat, din planuri. „A fost prima mare țeapă pe care am înghițit-o”, spune Vava Ștefănescu, care a venit la conducerea CNDB în 2013.
Ani de supraviețuire
A urmat o perioadă de improvizații. Între 2011 și 2013, CNDB a funcționat fără sediu propriu. Birourile au fost mutate provizoriu într-o clădire a Centrului Național al Cinematografiei, „fără niciun statut, pur și simplu ne-am instalat acolo”. În paralel, a fost obținut un studio în Sala Palatului – fără lumină naturală. „Acela era Centrul. Singura sală de spectacol”, spune Ștefănescu. „De unde, în Teatrul Național, aveam o sală mare, două studiouri, mediatecă, birouri. Aici eram înghesuiți în trei camere de birou și un studio în altă parte”.
În acei ani, activitatea artistică s-a subțiat drastic. Bugetele au scăzut de la o lună la alta, iar producțiile, practic, au dispărut. „Totul a fost dizolvat”, spune Ștefănescu despre perioada 2011-2013. Dansatorii au ajuns să lucreze în spații închiriate, în săli luate temporar, în condiții de avarie. Comunitatea care se formase în jurul CNDB a început să se fragmenteze.
S-au căutat soluții. Au fost vizitate zeci de spații. Au existat propuneri, inclusiv pentru construcții temporare, „un cub” ușor, care ar fi putut fi ridicat pe un teren liber. Niciuna nu s-a concretizat. În paralel, schimbările politice și austeritatea au blocat orice demers mai amplu.
În 2013, după aproape doi ani de provizorat, decizia a fost una de supraviețuire. „Pentru că am văzut că comunitatea se dispersează tot mai tare și ar fi fost păcat ca după șapte ani să oprim această instituție, am hotărât să închiriem un spațiu”, spune Ștefănescu. Așa a apărut sediul de pe bulevardul Mărășești, din zona Tineretului. Un spațiu privat, adaptat din mers, plătit din bugetul deja subțire al instituției.
Cu timpul, pe măsură ce economia s-a schimbat și valoarea banilor a crescut, și chiria s-a scumpit. Astăzi, CNDB plătește aproape 7.000 de euro pe lună – aproximativ 6.000 pentru spațiul din Mărășești și încă 1.000 de euro pentru birourile din clădirea CNC. „Bani care, în loc să meargă spre artiști, merg pe chirie”, spune Ștefănescu. Consecința e directă: mai puține spectacole, mai puține producții, mai puțin timp și spațiu pentru lucru.
Aceasta a fost, timp de 13 ani, „casa” dansului contemporan: un loc improvizat, insuficient, obținut dintr-o nevoie urgentă de a nu dispărea.
Instabilitatea ca stare permanentă
După evacuarea din Teatrul Național și mutarea în spații provizorii, CNDB a intrat într-o perioadă lungă de instabilitate, marcată de lipsa unui sediu concret, dar și de o presiune instituțională care nu a dispărut niciodată de tot.
În 2013, pe fondul reducerilor bugetare, ministrul Culturii de atunci, Daniel Barbu, a venit cu o propunere care a accentuat fragilitatea instituției: comasarea CNDB cu Opera Română, Teatrul de Operetă și Centrul „Tinerimea Română”. O restructurare prezentată ca soluție administrativă, fără consultarea reală a celor implicați. „Făceam anticameră la secretara generală. La miniștri nici nu puteam să intrăm”, își amintește Vava Ștefănescu.
Întâlnirea care a avut loc ulterior, în urma presiunii publice, a clarificat direcția politică. „M-ați convins, dar veți rămâne ori comasați și bogați, ori săraci și autonomi”, le-a spus ministrul. CNDB a ales autonomia. De atunci, spune Ștefănescu, ideea desființării Centrului a revenit periodic. „De minimum patru ori”. De fiecare dată, instituția a supraviețuit prin presiune publică, petiții și proteste, acumulând reputația unei structuri „incomode”.
În lipsa unei finanțări stabile, CNDB a fost nevoit să funcționeze ani la rând prin soluții de avarie, apelând inclusiv la finanțări externe, precum AFCN, pentru a susține activități care, teoretic, țin de misiunea sa de bază.
„Avem bani, Vava. Think big!”
În 2016, după ani de cârpeli instituționale, CNDB primea în administrare Sala Omnia. Clădirea, proiectată de arhitectul Cezar Lăzărescu în anii ‘60 ca o anexă a sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, găzduia inițial conferințele de partid. După 1989 a găzduit Senatul României și Teatrul Național de Operetă „Ion Dacian“.
Pe 8 septembrie 2016, clădirea era transferată către CNDB prin hotărâre de guvern.
Se găsesc și bani – aproximativ 13,7 milioane de euro, fără TVA, dintr-un împrumut al Guvernului României de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, gestionat de Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii. CNDB nu administra direct fondurile, dar devenea beneficiar al investiției.
„Avem bani, Vava. Think big!”, își amintește Vava Ștefănescu momentul în care Bogdan Trîmbaciu i-a spus că proiectul poate începe. Era aceeași persoană care, cu câțiva ani înainte, în 2011, ridicase din umeri la masa negocierilor. De data aceasta, contextul părea diferit. Exista voință politică, exista finanțare, exista o clădire.
Era însă și mult de muncă. Sala Omnia se afla într-o stare avansată de degradare. „Am scos zece containere de mizerie”, își amintește Ștefănescu. Clădirea a trebuit curățată, securizată, păzită, inclusiv pentru că au existat reclamații oficiale legate de starea ei. În paralel, CNDB a început să facă ceea ce nu mai făcuse niciodată la această scară: să pregătească un proiect de transformare completă a unui spațiu.
Când discuția ajunge la bani, tensiunea devine vizibilă. „Avem finanțarea”, afirmă ministrul. „Nu mai există”, îl corectează Vava Ștefănescu și alți participanți la discuție. Demeter insistă că fondurile nu s-au pierdut; au fost redirecționate în cadrul unor acorduri de împrumut, și că soluția financiară poate fi reactivată odată ce va exista un nou obiectiv clar.
Intervine și Bogdan Trîmbaciu, manager în Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, care confirmă că proiectul Omnia s-a oprit după ani de muncă și cheltuieli, dar susține că banii nu au dispărut. „Este ca o linie de credit”, explică el. „Când vom avea un nou obiectiv, acesta poate fi inclus din nou”.
Întâlnirea se încheie fără un calendar precis, dar cu o promisiune formulată explicit de Bogdan Trîmbaciu, care a mai fost auzită înainte și cu alte ocazii, de la alte persoane: „Cu siguranță, dansul va fi și el acolo”. Unde anume va fi acel „acolo” rămâne, deocamdată, deschis.
Cum faci să construiești din nimic?
Pentru Vava Ștefănescu și Mihai Mihalcea, miza este una structurală: fără un spațiu adecvat, domeniul nu poate fi construit.
CNDB lucrează, în medie, cu aproximativ 300 de artiști pe an. Teatrul Național are, cu tot cu artiștii angajați, în jur de 260, povestește Vava Ștefănescu. Cu toate acestea, bugetul CNDB reprezintă aproximativ 0,2% din bugetul TNB. „Suntem echivalentul unui Teatru Național, dar fără spații, fără bani de promovare. Cum faci să construiești din nimic?”, se întreabă ea.
CNDB funcționează astăzi în același spațiu închiriat din 2013, pe bulevardul Mărășești. Locul este, pur și simplu, prea mic pentru ceea ce presupune munca în dans contemporan: o sală de aproximativ 70 de locuri, o scenă de 13×14 metri, un studio de circa 100 m². În aceste condiții, nu poate exista un ritm constant de repetiții, cercetare și antrenament. „Ca să faci un spectacol, îți trebuie două-trei luni de lucru. Dansatorul trebuie să se antreneze zilnic”, explică Ștefănescu. Un calendar coerent de acces la sală ar fi, teoretic, ușor de construit. Practic, spațiul nu permite asta. Iar cererile reale sunt mult mai multe decât cele care ajung oficial la CNDB – există artiști care nici nu mai solicită, știind din start că nu e loc.
Absența unui spațiu adecvat are și un cost direct, vizibil: din suma de 7.000 de euro, cheltuiți lunar pentru chiria spațiilor, s-ar putea susține constant producția artistică. O producție mică sau medie pe lună – fără decoruri spectaculoase, cu trei-cinci performeri – ar fi perfect realizabilă. Într-un an, asta ar însemna între opt și douăsprezece spectacole noi. Alternativ, o parte din fonduri ar putea merge spre promovare, o zonă pe care CNDB o consideră esențială. Fără investiții serioase în vizibilitate – specialiști, rețele, platforme, circulație internațională – publicul nu se formează și nu se fidelizează.
Problema spațiului se reflectă direct asupra felului în care o comunitate poate exista și funcționa. Mihai Mihalcea leagă ruptura din dansul contemporan de momentul plecării CNDB din Teatrul Național: „Nu mai aveam acel spațiu imens, în care oamenii se întâlneau, lucrau, ieșeau la discuții pe hol, petreceau timp, apropriaseră acel spațiu și devenise un spațiu al lor, nu era un spațiu al instituției; plecarea ne-a arătat că toată comunitatea s-a pulverizat, s-a atomizat”.
În lipsa acestui loc comun, spune el, mulți artiști au plecat sau și-au schimbat direcția. Dă și un exemplu concret: Ion Dumitrescu, fost prim-balerin la Opera Română, care își construise o carieră vizibilă în dansul contemporan, cu propuneri conceptuale și colaborări internaționale, s-a retras ulterior spre muzică.
Pentru Mihalcea, pierderea spațiului a creat un gol mai larg decât cel al repetițiilor sau spectacolelor. „A fost o zonă de vid. A fost o comunitate care chiar era mare, care aducea împreună nu doar oameni din dans, dar era o zonă de deschidere pentru arte vizuale, teatru, film, muzică. Iar spațiul ăla permitea asta. Era prima condiție”. Fără un loc care să concentreze aceste întâlniri, dansul contemporan și-a pierdut centrul și capacitatea de a funcționa ca un nod între discipline.
Pe acest fond, Sala Omnia nu era gândită ca un proiect grandios, ci ca un minim funcțional. Două săli – una de aproximativ 150 de locuri și una de 240 – două studiouri de lucru, spații pentru cursuri, repetiții, birouri. „Nu ne-am dorit niciodată candelabre și cortine roșii”, povestește Mihalcea. „Ne trebuiau betoane, podele profesionale și minimum de echipament”. O soluție suficientă pentru momentul actual, care ar fi deservit artiști din toată țara, nu doar din București.
Un precedent periculos pentru întreaga infrastructură culturală
Propunerile apărute după ieșirea Omnia din discuție sunt, în schimb, legate de noi amânări. Orice spațiu alternativ presupune minimum doi-trei ani până la funcționare, cu finanțări promise „din gură” și fără garanții scrise. Unele variante sunt periferice – fostul Teatru Masca, în Parcul Bazilescu – greu accesibile pentru un public care abia se formează. Altele par mai realiste, precum fostele studiouri TVR din zona Dorobanți–Aviatorilor, unde infrastructura există și adaptarea ar putea fi mai rapidă. Există și ipoteza unui schimb cu MAI, care ar implica Centrul Cultural al ministerului de pe cheiul Dâmboviței, dar și aici necunoscutele sunt prea multe.
Din experiența ultimilor ani, cei doi știu exact ce înseamnă un asemenea proces: tema de proiectare, avizele, licitația de proiectare – care poate dura un an și jumătate în cel mai bun caz – apoi construcția, dacă există bani și voință politică. Orice promisiune fără un spațiu „la cheie”, într-un termen clar, riscă să fie doar o nouă amânare.
Ceea ce s-a întâmplat cu Omnia depășește un eșec punctual de infrastructură, spune Mihalcea. Dansul este, istoric, tratat ca o artă „minoră”, un accesoriu cultural ușor de sacrificat. Dar tocmai specificul lui – lucrul cu corpul, cu spațiul, cu prezența fizică – îl face dependent de infrastructură într-un mod radical. Fără spațiu, nu există limbaj, nu există cercetare, nu există continuitate.
Cazul Omnia nu apare, în această lectură, ca un accident izolat. El se înscrie într-o succesiune de decizii care au început odată cu evacuarea CNDB din Teatrul Național, moment în care celelalte instituții din clădire și-au găsit rapid soluții, iar dansul contemporan a fost tratat ca ceva dispensabil. Pentru Vava Ștefănescu, situația actuală continuă același tip de tratament: lipsă de asumare, lipsă de explicații și absența oricărei evaluări a impactului deciziilor luate asupra unui domeniu întreg.
Mihalcea extinde, însă, miza dincolo de cazul CNDB. În analiza lui, ceea ce s-a întâmplat cu Sala Omnia creează un precedent periculos pentru întreaga infrastructură culturală. O investiție ajunsă aproape de faza de execuție poate fi oprită fără o decizie scrisă, fără o justificare publică și fără consecințe pentru cei care au luat hotărârea. „Imaginează-ți că primim un nou spațiu și există finanțare, iar peste câțiva ani vine un alt director. Ce garanție are că proiectul lui poate fi dus la capăt?”, se întreabă Mihalcea. În lipsa unor reguli clare și a responsabilității instituționale, munca de ani de zile poate fi anulată dintr-o singură mișcare.
Ceea ce s-a întâmplat cu Omnia depășește un eșec punctual de infrastructură, continuă el. Dansul este, istoric, tratat ca o artă „minoră”, un accesoriu cultural ușor de sacrificat. Dar tocmai specificul lui – lucrul cu corpul, cu spațiul, cu prezența fizică – îl face dependent de infrastructură într-un mod radical. Fără spațiu, nu există limbaj, nu există cercetare, nu există continuitate.
După aproape un deceniu de muncă, proiecte pierdute și promisiuni reluate, speranța rămâne fragilă. Determinarea de a continua există, spun ambii, dar este una ancorată în experiența acumulată. Fără transparență, fără decizii asumate și fără un spațiu real, dansul contemporan rămâne, din nou, într-un regim de supraviețuire.
Scena9 i-a contactat telefonic și prin mesaje pe Raluca Turcan și pe Marcel Ciolacu pentru puncte de vedere. De asemenea, redacția a transmis solicitări scrise către Ministerul Culturii și Ministerul Afacerilor Interne, pentru clarificări privind modul în care s-a ajuns la blocarea proiectului Sălii Omnia. Până la momentul publicării, nu am primit niciun răspuns.
