Un nor de hohote se sparge deasupra clasei. Profesoara de matematică se oprește din scris și se întoarce de la tablă cu fața vineție. „Liniște!”, țipă. „Dana, te rog, fii cuminte!”, îi spune unei eleve de 13 ani, pitită în ultima bancă.
Dana are capul plecat. Se ghemuiește în pulover și încearcă să se ascundă de miștouri. „Țăranco!”, „cioară!”, „țiganco!”. „Mai spală-te și tu!”, „mai fă un duș!”.
E încordată ca o sârmă. Cuvintele astea roiesc în jurul ei de un an. O lovesc de fiecare dată cu aceeași intensitate.
„De ce provoci, Dano, toată gălăgia asta?”, o întreabă profesoara, o femeie cu ochelari pe nas și părul scurt, șaten. „Ia ieși puțin până afară, să se liniștească copiii.”
Eleva se ridică, face pași repezi până la ușă, iese din clasă, apoi aleargă spre toaleta fetelor și se închide în veceu. Începe să plângă, bagă mâna în buzunarul de la blugi și găsește o ascuțitoare din metal argintiu.
Printre lacrimi, dibuiește un șurub subțire și scoate lama. Suflecă mâneca puloverului și înfige lama în pielea fină de pe mâna stângă, aproape de încheietură. Închide ochii și geme scurt, apoi mai bagă o dată lama în piele. Se gândește la prietena ei de 12 ani, care are brațele brăzdate de tăieturi. „Când începi să te tai, durerea pe care o simți în mână te face să nu mai simți durerea pentru care plângi”, i-a explicat, în curtea școlii, fetița. Numai că pe Dana o dor acum și mâna, și pieptul.
După patru tăieturi, se oprește. Se ascunde în veceu și stă acolo toată ora. Înainte să se sune, câteva fete deschid ușa de la baie și văd sânge șiroind în chiuvetă. Se sperie și o iau la fugă, vorbesc cu unul dintre colegii Danei și, într-un final, află și diriginta.
„Ție ți se pare normal ce-ai făcut?”, o întreabă răstit. Dana lasă privirea în jos. Are părul lung, de zână, prins în coadă. Mâinile atârnă, fără vlagă, pe lângă corp.
„Acum le-ai dat un alt motiv de batjocură!”
Închide ochii. Respiră, fetițo. Se vor termina, se vor termina toate.
„E numai vina ta, să știi, că râd copiii de tine!”
„Vedeți, doamna profesoară, v-am zis noi!”, răsună, în mintea Danei, glasurile băieților care râd de ea de un an.
După discuție, o zbughește pe poarta școlii și se duce singură acasă.
Asta se întâmpla în martie 2014, la capătul unui an în care eleva de la liceul „Eugen Lovinescu” din București a fost hărțuită în mod repetat de colegii ei de clasă, sub privirile îngăduitoare ale profesorilor. Au râs de ea, au poreclit-o, au izolat-o, au marginalizat-o.
Dana nu știa că e o victimă a bullying-ului. În școala lor nimeni nu vorbea despre asta.
În România, 1 din 4 copii este umilit la școală, 3 din 10 sunt excluși din cercul de prieteni și 4 din 10 au fost răniți ca urmare a comportamentelor violente repetate ale altor colegi, potrivit unui studiu realizat de Salvați Copiii.
„Bullying-ul e o acțiune continuă, cu intenția manifestă de a face rău, de a umili”, spune Ciprian Grădinariu, unul dintre autorii cercetării.
Adulții - părinții și cadrele didactice, în general - îl percep ca pe o strategie firească de adaptare a copilului. „Profesorii nu văd în hărțuirea asta constantă o problemă”, spune Grădinariu. „Iar părinții au o reacție de genul: «hai, mă, a râs de tine, râde și tu de el».”
Însă bullying-ul nu e o gâlceavă oarecare sau un șut în fund pe care le uiți a doua zi, când ieși la McDonald’s cu agresorul. Sunt acțiuni repetate - verbale, fizice sau sociale (marginalizare, umilire publică și altele) -, cu impact puternic asupra victimei. „Noi am avut copii în focus grupuri care au spus că ar fi preferat să fie bătuți decât umiliți, pentru că rănile fizice se vindecă mai ușor”, spune Grădinariu.
Rezultatele unui studiu derulat timp de 14 ani cu niște copii din Marea Britanie și Statele Unite ale Americii arată că persoanele care au fost hărțuite sunt predispuse să aibă probleme de sănătate mintală, anxietate, depresie și să se automutileze de-a lungul vieții de adult. Abuzul emoțional al colegilor lasă urme comparabile cu cele ale abuzului sexual și fizic.
M-am întâlnit cu Dana de câteva ori. E o copilă timidă, căreia îi plac prăjiturile cu ciocolată și animalele. Zâmbește cu măsură, nu are încredere în străini, și citește tot ce-i cade sub mână.
Pe noptiera ei se tolănesc „Prea multă fericire”, de Alice Munro și „M-am hotărât să devin prost”, de Martin Page.
„Cartea asta e despre un tip care ar vrea, măcar pentru câteva clipe, să devină prost, pentru că proștii sunt mai fericiți”, îmi spune. O răsfoiesc și găsesc o frază subliniată cu creionul. „Peștele nu știe când face pipi. Se potrivește perfect intelectualilor.” O întreb de ce a ales bucata aia. „A, da! Cei proști sunt mai fericiți pentru că nu-și dau seama ce fac. Un om deștept își dă seama că face o chestie și de aia nu este fericit.”
Problemele Danei au început într-o zi din clasa a VI-a, când avea 12 ani. Se plimba prin parc cu câțiva puști din clasă. Erau tovarăși. De obicei, se hârjoneau, se cățărau împreună în copaci și alergau în pauze după minge.
O puștoaică blondă, una dintre colegele lor, a venit să-i ceară un caiet pentru școală, iar băieții au început să râdă de ea și să arunce la mișto cu pietre. Erau mici, dar multe. Veneau în rafale. Dana s-a ridicat de lângă ei și i-a rugat să se oprească. I s-a părut că exagerează, că sunt prea malițioși. Puștii s-au sucit și au aruncat cu pietre în ambele. Fetele au luat-o la sănătoasa.
A doua zi, niciunul dintre băieți nu mai vorbea cu ea. O perioadă, au ignorat-o cu totul, apoi au început să-i zică în toate felurile. La scurt timp, toată clasa s-a luat după ei, iar Dana a rămas cu foarte puțini prieteni.
Adulții de la școală au văzut că Dana era izolată de colegi, spune fata, și, de foarte multe ori, au auzit și miștourile, dar nu li s-a părut ceva serios. La ora de matematică, când a alungat-o din clasă, profesoarei i s-a părut prea complicat să rezolve o ecuație cu atâția agresori, așa că a îndepărtat necunoscuta.
Mama Danei, Mihaela, e vânzătoare la un magazin de cartier în Drumul Taberei, la câteva străzi distanță de liceu. Are fruntea încruntată și vocea domoală. A aflat de incidentul cu lama abia la trei zile după ce s-a întâmplat.
Dana își amintește că diriginta i-a cerut să-și anunțe mama din prima zi, dar ea n-a putut să facă asta. „Cum să mă duc la ea să-i spun că m-am tăiat? Nu voiam să afle, muream de frică și rușine!”
După trei zile, diriginta a făcut rost de numărul femeii și a sunat-o.
„Trebuiau să mă cheme din prima zi”, spune mama cu amărăciune. „Copilul meu putea să moară!”
Într-un răspuns oficial, Inspectoratul Școlar al Municipiului București sector 6 susține că mama Danei a fost anunțată „imediat ce diriginta clasei a aflat că eleva este jignită” și că un polițist a desfășurat „la clasă o activitate având ca temă hărțuirea.”
Când și-a văzut părintele la școală, Dana a început să tremure din toate încheieturile. Acasă, femeia a rugat-o să se dezbrace și i-a luat tot corpul la puricat. Era tăiată pe ambele mâini.
„În România, profesorii iau acțiune împotriva fenomenului de bullying doar când se ajunge la violență fizică”, spune sociologul Ciprian Grădinariu de la Salvați Copiii. „Până atunci, ori le scapă din vedere, ori nu consideră că e ceva foarte important. Uneori, chiar ei sunt agresorii.”
Rosie Dutton, o profesoară din Birmingham, Marea Britanie, a făcut anul trecut un experiment cu elevii ei. A adus două mere la școală, iar înainte de oră, a lovit un măr de masă. Loviturile au fost ușoare: la suprafață, fructul părea perfect, pe interior însă era moale și cafeniu.
A dat cele două fructe copiilor și i-a rugat să le vorbească. Mărului lovit i-au spus numai lucruri urâte - „mărule, puți!” sau „probabil ai viermi în interior!” -, iar mărul întreg a primit numai laude: „ești adorabil!”, „ai coaja frumoasă!”.
La final, profesoara a tăiat cele două fructe, iar puștii au rămas cu ochii căscați. „Au înțeles pe loc exercițiul”, spune Dutton. „Au văzut ce era în interiorul mărului. Rănile, vânătăile și bucățile desprinse se găsesc în fiecare dintre noi atunci când cineva ne hărțuiește verbal sau fizic.”
Dutton a scris despre experimentul ei pe Facebook, iar în comentariile postării s-au adunat mii de mărturii din partea victimelor, agresorilor sau martorilor comportamentelor de bullying. „Când oamenii, și mai ales copiii, sunt hărțuiți, se simt oribil, dar de cele mai multe ori nu arată și nu vorbesc despre asta”, spune Dutton.
În unele țări, bullying-ul e considerat o formă de traumă cât se poate de serioasă și o problemă de sănătate publică, iar instituțiile de învățământ și ministerele sunt implicate activ în combaterea fenomenului. În Marea Britanie, de pildă, unde 46% dintre copii și tineri susțin că au fost hărțuiți de colegi, școlile au strategii individuale anti-bullying, iar implementarea acestora e verificată periodic de inspectorii școlari.
În Finlanda, programul național KIVA a reușit să scadă semnificativ numărul de victime ale bullying-ului în școli. Pe lângă tot felul de instrumente pentru părinți și dascăli, o componentă importantă a programului presupune lucrul cu martorii – copiii care asistă la scene de agresiune. Profesorii și-au dat seama că martorii joacă un rol-cheie, iar dacă aleg să intervină, agresorul se oprește. Elevii sunt învățați, prin intermediul simulărilor și al jocurilor de calculator, să devină empatici și să le spună lucruri drăguțe noilor colegi de clasă. Programul e testat și în alte țări din Europa.
La noi, Ministerul Educației susține că abordează fenomenul în cadrul mai larg al siguranței elevului în mediul școlar. În acest sens, menționează într-un răspuns la solicitarea noastră câteva parteneriate cu mai multe ONG-uri și campanii pentru prevenirea violenței în școli și a delincvenței juvenile. Prevenția și intervenția în situații de bullying nu apar în niciun plan de acțiune al ministerului.
„Îmi ziceau «țigancă» și «cioară proastă»”, spune Dana despre colegii ei. „De obicei, tăceam și plângeam, iar profesorii, când mă vedeau, tot la mine țipau.”
La început, râdeau de ea doar colegii de clasă, dar hărțuirea s-a răspândit în școală cu viteza bomboanelor pe care le dai copiilor. În pauze, Dana stătea singură în bancă. „Locul meu nu mai era acolo.” Nu mai reușea să se concentreze la școală și lua note din ce în ce mai mici.
„Cel mai mult m-a afectat când colegii mei mi-au spus să mor. «De ce trăiești? Ce rost ai pe Pământ?»”
Plângea mereu. La ore, în pauze, în drum spre casă, acasă. Uneori, plângea atât de mult, încât s-a gândit într-o zi că lacrimile ei ar putea forma un râu lung și adânc, care ar curge între școală și casă, în care s-ar scufunda și n-ar mai auzi pe nimeni în jurul ei.
„La un moment dat, ajunsesem să nu mi se mai întâmple nimic și tot mă pufnea plânsul”, spune.
La orele de dirigenție, copiii ascultau muzică sau își făceau temele. „Eu mereu îi spuneam dirigintei că am probleme”, spune Dana. „Îmi promitea că va vorbi cu băieții, dar nu o făcea.”
Câțiva dintre foștii colegi cu care am vorbit o contrazic. „Când nu era ea în clasă, diriginta le spunea mereu băieților să nu fie răi cu ea”, își amintește Ana. Maria, o altă colegă, spune că „diriginta vorbea cu ei, le spunea să se liniștească”, iar Iulia, care era ceva mai apropiată de Dana, susține că „până să cheme mama ei televiziunea, nu prea interesa pe nimeni ce se întâmplă. Mai mult de «lăsați-o în pace», «nu mai faceți gălăgie» și «vă dau 3», profesorii nu făceau nimic.”
Copiii spun că au râs de ea pentru că se îmbrăca neglijent și nu prea era atentă la igienă. Fetele insistă că n-au izolat-o. Că a început să se taie pe mâini înainte de incidentul cu ascuțitoarea și că o făcea din cauza unui fost iubit. I-au spus să înceteze, dar fără niciun efect.
Înainte să plece din „Lovinescu”, diriginta i-a dus pe Dana și pe cei câțiva băieți de la care a început toată grozăvia la psihologul școlii. Specialistul i-a așezat pe toți într-un semicerc, își amintește eleva, a cerut conștiincios detalii despre problemă, apoi i-a zis fetiței că poate copiii nu râd de ea degeaba.
„De ce nu încerci să porți mai multe fuste?” i-ar fi spus. „De ce nu-ți aranjezi părul cu un ondulator?” „De ce nu încerci să fii pe placul lumii? Poate ai avea mai puține probleme.” Băieții, soldăței cuminți, aprobau triumfător.
Unul dintre foștii agresori își regretă comportamentul. „Nu eram suficient de matur și nu știam cu adevărat cum te simți, chiar și la o strâmbătură”, spune băiatul. „Respectul față de aproape este printre principalele mele priorități la momentul actual, de râs nici nu îmi pot imagina acum. Este foarte deranjant când simți asta pe pielea ta și de aceea nu vreau să le creez acest lucru altora.”
El își amintește că unele conflicte apăreau pentru că „în clasă persista un miros neplăcut, iar colegii noștri îi spuneau ,,Dana, puți, puți ca dracu!", lucruri specifice vârstei, lipsite de maturitate și discernământ. Nu avea părul prins și unghiile erau murdare, de aceea i-a făcut observație și doamna consilier de față cu noi.”
La câteva zile după incidentul din toaleta liceului, Dana a ieșit în parc cu prietenii din cartier. Seara, când a ajuns în camera ei cu pereți portocalii, a descoperit că cineva i-a spart contul de Facebook și a postat tot soiul de bazaconii: o poză cu ea pe o cale ferată peste care a adăugat mesajul: „nici trenul nu mă mai vrea”, o fotografie cu o budă murdară la cover și o serie de înjurături din care lăsau să se înțeleagă că fata de 12 ani prestează servicii sexuale pe bani.
Mama Danei s-a enervat, a printat postările și a mers cu ele la școală, unde a cerut convocarea unei ședințe cu părinții copiilor de la care a pornit totul. La ședință, însă, au venit părinții tuturor elevilor din clasa Danei, iar lucrurile au scăpat rapid de sub control. „Mi-au acuzat fetița de demență, iar pe mine m-au făcut mamă denaturată, care locuiește în cartoane”, spune femeia.
La ședință a participat și un polițist de la secția de poliție 25. Mama Danei depusese o plângere, așa că au trimis pe cineva să cerceteze. Omul și-a luat niște notițe, apoi s-a evaporat. Cazul a fost preluat de Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate și Terorism (DIICOT) care, la un an distanță, a încetat urmărirea penală. „Nu au existat probe că o persoană a săvârșit infracțiunea cu autor necunoscut”, spune Mihaela Porime, procurorul-șef al Biroului de Informații și Relații publice DIICOT. Practic, autoritățile susțin că nu au putut demonstra că cineva i-a spart contul Danei.
„La școală, uneori chiar profesorii fac jocul agresorului”, spune Ciprian Grădinariu, sociologul de la Salvați Copiii „Nu știu că hărțuirea aia repetată nu e OK și că victima n-o să fie niciodată mai puternică, pentru că e ciuca miștourilor tot timpul.”
Din exterior, liceul Lovinescu arată ca oricare altă școală din România. Are geamuri mari, pătrățoase, și o curte asfaltată, spartă pe alocuri de buruieni.
În interior, pereții sunt burdușiți cu poezii și desene de-ale elevilor, iar pe holuri mișună școlari gălăgioși.
Directoarea școlii, Daniela Beuran, e supărată că îi pun întrebări despre Dana. „De ce vă interesează un caz de acum trei ani?” Nu mă lasă să vorbesc cu profesoara de matematică și nici cu fosta dirigintă a Danei, Liliana Voicu. Îmi spune să trimit solicitare pe adresa de mail a școlii, la care răspunde tot ea:
„Noi consideram încheiat cazul de acum trei ani, despre care pare să știți multe amănunte eronate și în prezentarea căruia s-a exagerat foarte mult, conform departamentului de imagine al Inspectoratului Școlar al Municipiului București. (...) Prevalându-ne de prevederile legale, vă solicităm să nu folosiți sub nicio formă în materialul dumneavoastră numele liceului sau ale cadrelor didactice ale școlii.”
În ciuda insistențelor mele, refuză să comunice „amănuntele eronate”.
Liliana Voicu, fosta dirigintă, e la fel de expeditivă. „Nu vreau să-mi aduc aminte de lucrurile din trecut”, îmi spune la telefon. „Nu mai este eleva mea de foarte multă vreme. Eu consider că mi-am făcut datoria. Că am urmat pașii legali, că am făcut absolut tot ce era necesar.”
Profesoara de matematică nu-și aduce aminte nimic. „Nu cred că s-a întâmplat la ora mea, pentru că eu aș fi știut.”
Liceul „Lovinescu” nu este pentru prima dată în centrul unui scandal provocat de un caz de bullying. Cu trei ani înainte de povestea Danei, Matei, un băiețel plăpând, de 11 ani, diagnosticat de către terapeuții de la organizația Salvați Copiii cu tulburare emoțională, a fost hărțuit timp de un an de colegi și profesori.
Mama lui Matei a început să-i pună dispozitive de înregistrare fără știrea lui când a văzut că băiatul ei plângea mereu dimineața. „Acasă era foarte calm, dar când mergea spre școală, începea sa plângă, să tremure și să fie foarte agitat”, spune femeia.
În clasă, copiii râdeau de el, îl tachinau, îi filmau reacțiile, uneori îl și băteau.
Fostul diriginte al lui Matei îl numea „prost” și „dobitoc” de față cu elevii.
„Băi, scrie, nu auzi? Ești prost? Băi, iar ești prost, băi, în fiecare zi ești prost!”, „Dobitocul de Matei a pus cârligul la ușă. Iar faci fața aia de metrou?”, „Băi, ești o pacoste, ești imposibil, iar râzi ca un dobitoc?”
După ce-a făcut publice înregistrările, mama lui Matei l-a dat în judecată pe profesor și l-a mutat pe Matei la o școală privată, unde a făcut terapie ani în șir.
„Am avut bătălii pe mai multe planuri”, spune ea. „Trebuia să-l echilibrez pe Matei, apoi să duc și procesul. Am vrut să demonstrez că a fost victima bullying-ului, dar judecătorii noștri nu au conceptul ăsta.”
A citit despre bullying pe pagini de Wikipedia și în studii naționale și internaționale, a trimis scrisori peste scrisori la Ministerul Educației și și-a educat avocații. „Judecătorii au văzut că e un caz sensibil, dar n-au cunoștințele necesare. Ei se uită la consecința directă. Ce-a făcut profesorul, l-a băgat în spital? Are vreun certificat, ceva? Cam asta caută și polițiștii, și instanțele. A trebuit să le vorbesc eu despre trauma copilului.”
În paralel, o petiție în favoarea profesorului a strâns peste 200 de semnături. Foști elevi de-ai săi sunt de părere că Matei a fost supus la un „așa numit abuz verbal” și că e mai degrabă vorba de o diferență de opinie, iar asta „nu înseamnă că urmează să aducem în judecată pe toţi cei care funcţionează şi gândesc diferit de noi.”
Pe 18 iunie 2017, la șase ani de la începerea procesului, profesorul Bogdan Sevastru, fostul diriginte al lui Matei, a fost condamnat printr-o sentință definitivă a Curții de Apel București la un an de închisoare cu suspendare pentru „infracțiunea de purtare abuzivă în formă continuată”. O premieră pentru justiția din România.
În următoarele două săptămâni de la incident, Dana s-a închis în casă, apoi părinții au mutat-o la o altă școală. Au găsit cu chiu, cu vai, o instituție care să o accepte. Cazul fetiței fusese dat la televizor. Directorii o știau și nu o primeau, de frică să nu vină cu scandalul după ea. După ce-au bătut pe la porțile a șase instituții, părinții au reușit să o bage la o școală de cartier.
„La început, mergeam cu ea la școală în fiecare zi, până când mi-a spus diriginta să o las singură”, își amintește mama Danei. A început să fie mai atentă cu ea, să comunice mai mult, să stea împreună. A descoperit un jurnal cu ilustrații făcute de Dana când suferea din cauza colegilor. „Fetița mea, de atâta umilință, ajunsese terminată psihic. Ea se considera inutilă și urâtă”, spune femeia.
Ca să-și revină, Dana a făcut, la 13 ani, șase luni de terapie. Au mai ajutat-o bibliotecara de la noua școală și prietenii pe care și i-a făcut acolo.
Am început să documentez acest subiect anul trecut, după ce una dintre cele mai bune prietene de-ale mele din liceu, Cristina, mi-a amintit de un episod de care uitasem cu desăvârșire. „Haha, plângeai în hohote când am ajuns în vestiar după ce s-a terminat ora de sport”, mi-a zis la un vin într-o seară. „Ce?”, am căscat ochii. „Cum? Când s-a întâmplat asta?” Nu-mi aminteam absolut nimic.
Cristina s-a apucat să-mi povestească și în seara aia am avut din nou 16 ani.
Eram în vestiarul fetelor, când două colege s-au năpustit asupra mea. „Te urăște toată lumea din clasa asta!” au țipat la mine. Eram așezată pe una dintre băncile lungi de lemn, lipite de pereți. Deasupra mea, atârnau de cuier hainele de schimb ale fetelor din clasă. M-am afundat în ele.
„Ești o arogantă și o nesimțită! Te crezi cea mai deșteaptă, dar ești o proastă! O tocilară proastă, fără viață”, au continuat.
În liceu, am fost într-o clasă plină de fete. Eu eram, într-adevăr, o tocilară competitivă, care nu dădea nimănui de copiat și, drept urmare, nu avea foarte mulți prieteni. Colegii mă disprețuiau. Mă numeau în tot felul, făceau mișto de mine.
Când le-am rugat pe cele două fete să mă lase în pace, s-au răstit și mai tare la mine. „N-ai niciun prieten, mare brânză că ai note mari! Crezi că o să ajungi undeva cu ele?”
La sfârșitul orei, când a intrat Cristina, prietena mea, în vestiar, eu aveam fața roșie de plâns și ochii umflați. S-a enervat, le-a scos pe fete afară și s-a certat cu ele. Cristina avea un văr mardeiaș, un soi de racket, de care știa tot orașul. Cred că l-a menționat în discuția aia.
M-am tot întrebat de atunci de ce am uitat de acest episod. L-am șters din memorie așa cum ștergeam tabla de cretă în pauză. Am uitat de toate jignirile din liceu, de petrecerile la care nu am fost invitată, de cum am fost scuipată, de pauzele în care stăteam singură cuc, de ora de psihologie, la care am trecut în fața clasei și una dintre colege mi-a spus că sunt atât de rea, încât aș putea „păși peste cadavre” ca să-mi ating scopurile. N-am înțeles ce-a vrut să zică, dar m-am simțit îngrozitor. Drumul până la banca mea a durat atunci o săptămână.
Am urât atât de mult perioada aia din viața mea, încât am decis să plec din Moldova.
După ce-am povestit faza asta pe Facebook, am lansat un soi de call. Voiam să vorbesc cu cât mai mult persoane care au trecut prin experiențe similare în copilărie sau adolescență. În următoarele săptămâni, am primit zeci de mărturii pe mail, unele dintre ele greu de citit.
- „Colegii mei râdeau de mine din două motive: aveam foarte mult păr pe corp și aveam probleme cu auzul. În liceu, îmi șopteau lucruri urâte, să vadă dacă le aud. Am devenit o persoană foarte retrasă și închisă în mine.”
- „La 16 ani aveam 86 de kilograme. Un gras împuțit numai bun de luat la pumni, nu? Patru băieți din clasă îmi dădeau șuturi pe la spate, îmi trăgeau pe fugă pantalonii în jos și strigau Grasomega, șunci și chestii de genul ăsta. În primii șase ani de școală, primeam cel puțin patru bătăi pe zi. Numele meu era Maioneză.”
- „În școală, mi s-a spus «cașu'» și «balenă» . Am ținut foarte multe diete bolnăvicioase și m-am simțit mulți ani ca un om la marginea societății care trebuia să facă eforturi mari să se integreze doar pentru că estetic eram greșită.”
- „Când m-am născut, una dintre asistente m-a înfăşat greșit și mi-a lipit urechea stângă de față. Acasă, mama a văzut și a încercat să o dezlipească. A reușit, însă am rămas cu ea ușor clăpăugă. Acesta a fost subiectul de amuzament al colegilor mei băieți. M-a marcat atât de mult, încât am o relație de un an și ceva cu un băiat care până acum s-a dovedit a fi the love of my life și încă n-am avut puterea să îi spun asta. Nu m-a văzut niciodată cu părul prins în coadă.”
- „Abuzurile au început prin clasa a 9-a și au ținut doi ani. Am trecut prin tot curcubeul de înjurături, jigniri, bătăi în public (pumni și picioare), umiliri… you name it. M-am întrebat atunci de multe ori: «dacă aș dispărea, oare ar remarca cineva?»”
- „Am fost bullied din cauza naționalității mele. Sunt unguroaică, iar asta i-a făcut pe colegii mei să îmi jignească părinții, originile, drepturile. Am ajuns să evit pauzele, iar locurile publice mă înspăimântau. În perioada alegerilor, colegii mă atacau chiar și în timpul orelor. Îmi spuneau că nu am dreptul să vorbesc în țara asta. Că toți «bozgorii» trebuie băgați pe un stadion și executați. M-am simțit îngrozitor și am apelat de multe ori la forța mea fizică. Ca să mă apăr, am devenit un bully.”
- „Hărțuitorul-șef a fost învățătoarea care a reușit să întoarcă toată clasa împotriva elevilor care, ca mine, nu-și permiteau să dea cadouri, mărțișoare și flori scumpe. Școala a fost un calvar pentru mine. Statutul meu social discrepant se reflecta nu numai în hainele peticite, dar și în note și în modul în care eram tratat de învățătoare. Pe lângă bătăile obișnuite (rigla peste palme, tras de urechi, palme) eram scos în evidență drept cel mai prost, cel mai leneș, cel mai murdar, în fine, cel care trebuia izolat și urât de ceilalți. Am început să am rezultate slabe și devenisem rușinea familiei. Mama a început să creadă realmente că sunt retardat, m-a dus să fac test la psiholog și m-a băgat în tomograf să vadă dacă am tumoare pe creier.”
Dana și Matei au 17, respectiv 18 ani. Sunt la școli noi, unde se simt bine, au prieteni, priviri îndrăznețe, sânge în obraz și cuvinte tăioase la ei.
Psihologul cu care a lucrat Dana a învățat-o să nu mai aplece urechea la toate bazaconiile. „E mai important ce simt eu decât părerile celor din jur”, spune adolescenta. La școala la care merge acum, consilierul are o prezență constantă în viața elevilor. Știe tot ce mișcă, cine cu cine se ciondănește, toate dramele și toate iubirile adolescentine.
Pe mâna ei încă se mai văd cicatricile tăieturilor.
* Numele colegilor Danei sunt pseudonime. Ilustrațiile sunt realizate de Sorina Vazelina, folosind pagini din jurnalul Danei.
* Copiii care sunt victime ale bullying-ului sau ale oricărei alte forme de abuz pot suna la Telefonul Copilului 116 111, unde primesc ajutor de specialitate de la psihologi și asistenți sociali.
