Salon

Călătorie la celălalt capăt al Bibliotecii Academiei

de Andrei Mihail, ilustrații de Dragoș Boțcău

În mijlocul scandalului provocat de poziția Academiei Române împotriva Strategiei Naționale pentru Educație Parentală, am ajuns, fără nici o legătură, la biblioteca instituției - unul dintre cele mai ofertante locuri din oraș pentru scormonit prin arhive după periodice vechi. Până am ajuns la ele, Biblioteca Academiei Române a reușit mai degrabă să îmi provoace reverii nostalgice după vremuri în care timpul și deadline-urile nu grăbeau viața omului cu viteza de azi; să lucrezi aici te-ar face să nuanțezi caracterul dezumanizant al folosirii tehnologiei. Astfel am trăit, de fapt, o incursiune fenomenologică într-un soi de istorie socială a studiului de bibliotecă, așa cum arăta el pentru părinții și bunicii noștri.

Am ajuns la Biblioteca Academiei Române în căutarea periodicelor comuniste dedicate sportului în general și în particular fotbalului, pe care să le folosesc într-o cercetare despre istoria infrastructurii fotbalului industrial din București, adică a micilor stadioane construite de fabricile orașului. Biblioteca deține cea mai mare colecție de ziare, reviste și almanahuri din țară, o sursă de informații minunată atunci când documentezi istoria recentă a orașului. Din păcate, accesul la colecții ar merita o soartă mult mai bună.

Pentru început, am descoperit că ceea ce ar putea să dureze o oră riscă să se lungească pe o jumătate de zi, atunci când nu știi exact titlurile pe care le cauți. Baza de date a bibliotecii se găsește minimal online, majoritatea titlurilor nefiind disponibile în catalogul de pe site, așa că m-am aventurat spre sertărașele de lemn ale raftului care adună fișele de lectură ale tuturor periodicelor din arhivă. Mi s-a deschis în față materialitatea cataloagelor pe care celelalte biblioteci în care am lucrat le-au virtualizat. Prin interacțiunea prelungită am descoperit și mizeria din această materialitate. Timp de mai multe ore, am bântuit printre bucățile prăfuite de carton grupate în Hebdomadare, Ziare Românești, Reviste Românești sau Cultură Fizică și Sport.

Trecerea prin sutele de fișe de lectură îngălbenite și pătate de zecile de ani și sutele de mâini prin care au trecut mi-a lăsat pe degete o mâzgă prăfoasă, pe care am preferat să o spăl înainte să ajungă pe haine sau pe alte părți ale corpului. Din păcate, în ziua aia, săpunul de la baia Bibliotecii se terminase, așa că am mai dat 20 de minute din zi pe un drum până la magazin, pentru un pachet de șervețele umede - un instrument de strictă necesitate atunci când scormonești prin arhive. Dacă săpunul a mai apărut în alte zile, cât am stat prin bibliotecă nu am cunoscut hârtia igienică. Baia este, în general, ultimul loc în care te-ai aștepta să găsești periodice atunci când cercetarea te obligă să sapi după informații printre ziare și reviste vechi. Din fericire, la Biblioteca Academiei Române, un om bun s-a gândit să îi ajute și pe alții, în condițiile în care hârtia igienică pare că nu este prioritară în interacțiunea cu publicul. Norocul nostru că la toaleta de lângă sala de lectură cineva a avut nevoie urgentă de produsul excepțional așa că într-o zi lângă vasul de toaletă au apărut mai multe bucăți de ziar decupate dreptunghiular după un pattern îndelung exersat. Din păcate, carențele instituției nu lovesc doar în igiena utilizatorilor ci și în accesul ușor al acestora la materialele pe care le folosesc.

După ce am terminat cu fișele, m-am dus spre sala de lectură, ca să cer periodicele care mă interesau. Traseul impune un popas pe la garderobă, unde trebuie să dai cardul de acces pentru rezervarea locului în sală. Rezervarea se confirmă la custodele de sală, care primește mai departe bucata de plastic transmisă de garderobă unde este trecut numărul locului și Academia R.S.R., adică actualizarea cu o bucată mică de izolir a Republicii Socialiste România care apărea în versiunea 1.0 a plăcuței.

„Hala” de lectură, liniștită și luminoasă, este mobilată cu câteva zeci de mese dispuse ordonat, ca la școală, la care încap câte patru utilizatori dispuși, câte doi, față în față. La intrare, de la înălțimea unei mici scene amplasate lângă ușă, custodele supraveghează sala. Din fericire, fiecare loc a fost dotat cu priză, așa că laptopul sau telefonul poate fi folosit fără probleme. De asemenea, în ciuda așteptărilor, am descoperit că wi-fi-ul merge mult mai bine decât în multe alte instituții de cercetare prin care am umblat. Deoarece venisem după periodice, am fost obligat de custode să îmi rezerv un loc în față, cel mult până la 40, din motive care nu mi-au fost explicate. Dar noroc că lumea nu dă năvală, așa că, la fel ca vecinii mei, am ocupat singur un pupitru pe care mi-am desfășurat laptopul, carnetul și periodicele care veneau de la depozit.

Prima mi-a fost adusă revista Fotbal, care a venit la pachet și cu un set de instrucțiuni de folosire. Cea mai importantă a fost interzicerea fotografiatului, pentru care ar fi trebuit să plătesc o taxă de 3,14 lei/poză. Din păcate pentru mine, jumătatea de zi petrecută printre fișele de lectură m-a întârziat peste ora 14:00, ora până la care este deschisă recepția de unde începe plata taxei. Alternativ, am fost încurajat să xeroxez materialele care m-ar interesa, taxa fiind mai mică, dar, la rândul ei, imposibil de plătit în ziua respectivă. Custodele chiar a insistat că e mai bine cu xeroxul, că e mai simplu și mai util decât fotografiatul. Trist a fost că am găsit aici câteva poze cu meciurile unor echipe precum Metalul București sau Autobuzul, cronici de meci în care se dădeau detalii despre tribune și oamenii care le populau și alte surse ofertante pentru cercetarea mea. Pentru că ideea de a xeroxa niște materiale pe care până la urmă le-aș fi fotografiat nu avea nici un sens, am întrebat cum aș putea să anticipez numărul de poze pe care le voi face, ținând cont de faptul că în arhive poți să cauți ore întregi fără să găsești nimic, după care să descoperi la rând mai multe resurse. Singura soluție care mi s-a oferit era să trec mai întâi prin întreaga colecție, să îmi notez locul în care apar informațiile relevante, după care să revin cu taxa plătită pentru a le fotografia.

Am revenit matinal a doua zi, pentru a plăti taxa și a mă apuca de treabă. Nu am anticipat, însă, că nu va fi chiar rapid. Obișnuit cu plățile online sau măcar direct la ghișeu, m-am lovit de un lung drum birocratic pe care aveam să îl parcurg, împreună cu cererea de aprobare a achitării taxei de fotografiere. Pentru început, am primit un model imprimat laminat al cererii, pe care l-am reprodus pe o coală donată cu bunăvoință de doamna de la recepție. Cu cererea scrisă și completată m-am prezentat la șefa de serviciu, pe care am așteptat-o pe hol un sfert de oră, până a revenit în birou. După ce a citit atent cererea în care menționam revistele pe care le fotografiez, numărul de poze și motivul acestei nevoi, șefa a confirmat corectitudinea completării și m-a condus, cu liftul, două etaje mai sus, în biroul directorului adjunct.

După ce directorul adjunct a citit la rândul lui cererea și mi-a confirmat dreptul de a fotografia printr-un „se acceptă, CONTRA COST”, scris în partea de sus a paginii, mi-a urat succes cu cercetarea și m-a îndrumat spre șefa de serviciu, care mă aștepta afară pentru a mă conduce în partea opusă a holului, la contabilitate. Aici am plătit 2,37 lei pentru fiecare dintre cele 10 poze pe care am declarat că le fac, deși taxa inițială de 3,14 lei a revenit în mod inexplicabil a doua zi, când am avut nevoie de un nou set de fotografii. Inflația pare să funcționeze aici independent față de restul țării. M-am întors la sala de lectură cu chitanța care îmi confirma dreptul la fotografie. Aici, după ce a trecut într-un catastif datele de identificare ale chitanței și posesorului, custodele mi-a permis fotografierea periodicelor pe care, între timp, le adusese din arhivă. După mai mult de jumătate de oră, reușeam să plătesc cei 23,7 lei și să mă apuc de treabă. Totuși, taxa și-a făcut toți banii; am descoperit reportaje despre echipele de cartier, anchete despre folosirea judicioasă a terenurilor din capitală, incursiuni în speranțele constructorilor de autobuze și multe poze de arhivă. Din fericire, impunerea taxei pentru toate fotografiile cu care pleci acasă la sfârșitul zilei este imposibilă; respectarea regulii ar transforma custodele în agentul de supraveghere care ar trebui să ia la control telefoanele sau camerele foto la fiecare ieșire din sală a utilizatorului. De fapt, probabil că cei mai mulți plătesc pentru un set minim de fotografii, pentru a poza după pofta inimii, în ciuda unei reguli absurde atât pentru utilizatori, cât și pentru supraveghetor.

Experiențele mi-au fost confirmate, de altfel, de toți prietenii care au trecut pe aici. Reacțiile au variat între injurii la adresa instituției, din partea celor care au folosit biblioteca în ultima vreme, și lehamite, de la cei care nu mai calcă pe acolo. E păcat că unul dintre cele mai mari fonduri bibliotecare din țară e disponibil în condiții depășite de timp, mai ales că prin statut, Academia Română este o instituție de cercetare de interes public național. Evident, problema poate să pară minoră în contextul în care Guvernul României tocmai a tăiat bugetul de cercetare cu 122 de milioane de lei. Totuși, starea bibliotecii este o oglindă a modului în care instituția încurajează știința. Lăsată așa, ea contribuie la imaginea unei instituții care reușește prea puțin să aibă un rol în cultivarea și promovarea științei sau promovarea societății cunoașterii bazate pe știință, tehnologie și protejarea mediului, așa cum îi prevede statutul.

X Revista Scena9