Ce mai găsim nou prin sălile de cinema? Lebensdorf, al lui Vali Hotea, e o comedioară călâie care nu merită osteneala. Rămâne să ne mulțumim cu Petite maman, un film francez la fel de grijuliu cu bugetul, dar mult mai stimulant.
Petite maman (2021) își anunță din start intenția de a filma constant de la înălțimea copilului. De la nivelul pardoselii o urmărim pe Nelly (Joséphine Sanz) cum își ia la revedere de la locatarele în vârstă ale unui azil, apoi se îndreaptă către mama ei îndoliată. În altă scenă, mai departe în film, aceeași Nelly își trage tatăl de mânecă, și doar când acesta se lasă pe vine îi vedem și fața. Între pornirea dintâi și chemarea din urmă găsim ceva mai mult decât o perspectivă schimbată, ceva mai puțin decât o emancipare: ca o perturbare lejeră a raporturilor dintre părinți și copii, devenite dintr-odată flexibile, supuse jocului. Puțin dispus să facă concesii adulților – niciun recadraj pentru a-i include și pe cei mari în imagine –, filmul regândește lumea având drept punct de plecare ochiul acestei fetițe de opt ani, care ajunge să experimenteze tainic vârstele femeii. Regizoarea Céline Sciamma țintește cu succes tandrețea atunci când plasează în grija celor mici responsabilitatea de a regenera formele de viață din jurul lor, de a reface legăturile rupte, de a-i trage după ei, peste hăul doliului, pe adulții neputincioși.
Există mai multe forțe destabilizante în Petite maman, dar cea a etichetei de „film mic” merită discutată de la început. Oarecum contraintuitiv, povestea are un aer minimalist, personajele sunt puține, camera se mișcă aproape cu zgârcenie. Ai zice că găsim în aceste opțiuni „pe minus” ceva din insistența lui Sciamma de a transforma contradicția în care se afundase cu cerebralul Potrait de la jeune fille en feu (2019) – un film rece și greoi, care voia în zadar să-și sublimeze picturalismul calculat al imaginii printr-o pildă despre dorință – în forța unui proiect mai sprințar și mai sec. De parcă Petite maman ar traduce în termeni modești, specifici unei termite art (vorba criticului Manny Farber), ideile deja avansate în filmul precedent. Căci, în fond, datele de bază sunt aceleași: intensitatea unei întâlniri concentrate într-un interval scurt de timp devine prilej pentru Sciamma să persevereze în ipostaza deja consacrată de exploratoare a feminității sub forme compensatorii. Evident, prefer acest meșteșug fără majusculă care înflorește în Petite maman, cu toate că percep în el și mugurii unei autosuficiențe, indiciul unui film prea încântat de propria premisă fantezistă, pe care o abandonează înainte să o fi condus spre ultimele consecințe.
Dar până atunci, mizanscena ne răsfață cu găselnițele ei frumoase. Aproape de această casă pe care Nelly, în urma morții bunicii, trebuie să o golească alături de tatăl ei, se-ntinde o pădure. Îmi place mult scena care o va purta pe Nelly din bucătărie în miezul fanteziei, pe urmele unei mingi scăpate de sub control, fiindcă n-are nimic din tușa groasă a lucrăturii care se simte la tot pasul. Vedem atunci un cadru cu copacii foșnind, într-o imagine smulsă din realitatea de lângă noi. Însă e parte din puterea economă a filmului să figureze simultan o pădure dintre cele mai banale și, înscrisă ca o supraimpresiune în centrul imaginii, posibilitatea unui portal către experiențe perturbatoare. De fapt, Petite maman nu se aventurează niciodată, sub raport vizual, dincolo de marginile unui univers ficțional cu picioarele pe pământ. Și asta în ciuda imboldului de a popula firul narativ cu dúbluri și o umbră freudiană care amenință să se întindă peste întreg peisajul. Sciamma știe că e nevoie doar de o privire puțin atentă pentru a fi năpădiți de creaturile imaginare ale codrului: e parte din moștenirea noastră culturală. Spațiul securizant al căminului, misterul naturii, pragurile și granițele invizibile, traseul inițiatic: enumăr aici lozinci atașate lumii basmului, dar care atestă totuși capacitatea stranie a cinemaului de a bricola cu ce găsește, așezând peste imaginile date, oricât ar fi ele de sărace, straturile altor imagini mentale, ajunse până la noi pe căi obscure.
Pe de altă parte, ținta filmului nu e să fie un Bridge to Terabithia pentru snobii festivalurilor de film. Deconstrucția fantasy-ului merge mai adânc în carnea ascetismului estetic, culminând în opțiunea pentru aceste gemene simpatice care le joacă pe Nelly și pe mama sa (Gabrielle Sanz) la vârsta de opt ani.
Preferința pentru interpretări sobre, care conferă acestor personaje o măreție serioasă – orice copil matur poartă în el sâmburii grandorii –, e cel mai interesant aspect al filmului. Căci el nu doar că evacuează așteptatele smiorcăieli și alintături din narațiune, preschimbându-le într-o uscăciune a dialogului aproape vitregit de emoție – el le și învestește pe aceste puștoaice, prin aceeași lovitură, cu ceea ce engleza numește agency: capacitatea de a prelua, măcar temporar, frâiele jocului, ca în secvențele dintre Nelly și tatăl ei, unde remarcăm o transformare progresivă a dialogurilor dinspre o versiune clasică tată-fiică înspre un miraj soț-soție („Ești frumos”, îi spune cea mică la un moment dat). Un fel elegant de a conferi micilor oameni – care chiar arată, cu salopetele lor reiate, ca niște omuleți deloc superficiali – misiunea de a salva ziua, așa cum reiese și din scena în care cele două fetițe joacă o piesă de teatru: ce poate fi mai clar în ideea acestui transfer de personalitate?
Finalul anulează totuși această pistă explozivă a genurilor și vârstelor amestecate, așa cum și precedentul film – sub justificarea melodramei – închidea paranteza de libertate și o trecea la capitolul „aberații istorice”. Rămânem cu senzația că am asistat la un film care ne-a momit cu potențialul dislocărilor promise, apoi s-a răzgândit și ne-a consolat cu vinieta inofensivă a unor prietene care vâslesc fericite într-o barcă gonflabilă.
