Este poate surprinzător că, dintre toate pariurile unei literaturi care aspiră la consacrare, formula Tatianei Țîbuleac a prins cel mai bine peste hotare. Revenirea ei cu romanul Când ești fericit, lovește primul (Cartier, 2025) construiește, ca și-n trecut, o poveste pe marginea unei intrigi de familie, dar, de data aceasta, autoarea optează pentru o arhitectură ceva mai complexă.
După Mircea Cărtărescu, proza Tatianei Țîbuleac a fost cel mai de succes produs exportabil al literaturii scrise în limba română. Mult-premiatul roman Vara în care mama a avut ochii verzi (Cartier, 2017) a venit cu mai multe traduceri și premii decât pot majoritatea prozatorilor români să enumere în clasorul lor de distincții world lit.
Este poate surprinzător că, dintre toate pariurile unei literaturi care aspiră la consacrare, formula lui Țîbuleac a prins cel mai bine peste hotare. Până la urmă, nu s-au dovedit extraordinar de euro-catchy nici realismul care încearcă să transcrie verité-ul tranziției, nici maximalismul post-cărtărescian și metaficțiunea anticomunistă, nici jocurile autoficționale de la EgoProza și Fracturi, iar imaginarul-clișeu postcomunist, cu blocuri construite în stil brutalist pe fundalul dezindustrializării, nu-i mai putea impresiona decât ironic, spectral, pe câțiva hipsteri pasionați de deja-demodata trupă Molchat Doma.
Proza basarabeană s-a ridicat de unde nu se aștepta nimeni: dintr-o proză lirică și caleidoscopică, în stilul Aglajei Veteranyi, în care Estul apare doar ambiental, iar Franța imigranților fără origini clare devine cadrul pentru o poveste brutală, aproape incestuoasă, despre maternitate. Psihologia intimă și sucită a personajelor – sub influența acaparatoare a mamei, biologice în Vara..., adoptive în Grădina de sticlă (Cartier, 2019) – a servit ca metaforă pentru situația simbolică a republicii din fostul spațiu sovietic mai bine decât orice tipar narativ care circula în partea vestică a Prutului.
Revenirea Tatianei Țîbuleac din Când ești fericit, lovește primul (Cartier, 2025) construiește, ca și-n trecut, o poveste pe marginea unei intrigi de familie, marcată de disfuncționalitate și traumă. De data aceasta, autoarea optează, perfecționând modelul mai maturat al Grădinii..., pentru o arhitectură ceva mai complexă și mai bine închegată, cu planuri temporale multiple și – chiar dacă persoana I continuă să domine perspectiva – istoriile mai multor personaje. Ceea ce ne dă un roman bun, dar nu neapărat memorabil.
Când ești fericit... este un roman despre migrație. Tema pare la îndemână: Țîbuleac însăși este stabilită în Franța, poziția sa față de rețeaua literară a celor două țări vorbitoare de limba română fiind mai degrabă marginală. Însă aici se opresc similaritățile biografice între autoare și protagonista sa, Mila. Pentru că, în cazul Milei, observăm povestea unei declasări sociale abrupte odată cu plecarea ei din Moldova: de la profesoară de limba franceză la Universitatea de Stat din Chișinău la muncitoare în industria îngrijirii de copii&bătrâni vestici.
Acest tip de repoziționare de clasă prin emigrare este documentat nu doar în literatura sociologică de specialitate, ci și în memorialistica locală a îngrijitoarelor migrante, a așa-ziselor badante. O altă autoare basarabeană „în exil”, Lilia Bicec-Zanardelli, le spune copiilor săi într-o scrisoare din Testamentul necitit (Cartier, 2009): „Eu, care în Moldova eram ziaristă, n-am izbutit să vă cumpăr nicio bicicletă, darmite mie mașină!”. Naratoarea lui Țîbuleac continuă pe aceeași notă: „În anii tranziției, intelectualii erau văzuți ca niște ratați ai societății”.
De la ziarist la muncitor, de la profesoară la badantă – iată traseele profesionale pe care migrația le-a impus în Estul Europei, scoțând fosta intelighenție și birocrație de pe făgașul profesional al socialismului târziu și integrând-o pe o piață nereglementată, în care specula a prins tot mai mult teren, iar minimul necesar a devenit greu de obținut fără a) corupție sau b) remitențe. Republica Moldova, în tot acest peisaj al precarizării regionale, este un caz mai acut decât România: vorbim despre un sfert de populație care, în preajma anului 2020, își părăsește temporar sau permanent țara de baștină! Mila se întreabă, la un moment dat, dacă trauma ei nu este, de fapt, „a tuturor celor care au plecat de acasă să caute o viață mai bună, dar n-au găsit-o”. Un răspuns afirmativ ar face din acest proiect un roman reprezentativ, aproape generațional al migrației basarabene, un titlu ușor de inserat la secțiunea „L'Est” a librăriilor. Dar altele sunt mizele acestei literaturi.
Reîntorcându-ne la plot: o piesă centrală este raportul Milei față de tatăl său, jurnalist în ultimii ani de comunism, un intelectual unionist cu principii de fier, care a sfârșit sărac, într-o crudă izolare susținută etilic, împovărându-și fiica cu idealurile bărbatului imersat în cultură înaltă: „În cartea lui, o femeie trebuie să facă neapărat copii, pe când un bărbat poate face orice, că oricum rămâne”. Aceste cuvinte vor reverbera în serile de beție din Paris sau în căutările Milei după salvarea imaginară a reproducerii. O mamă biologică absentă agravează disperarea adultului: deși moare când Mila este mică, ea nu eșuează în a-i inculca o vină de substrat pentru tot restul vieții.
Instanța maternă va fi substituită de Nina, care, în ciuda diferenței culturale față de tată – ce recita histrionic la orice oră din Eminescu, Rilke și Blok –, se va dovedi loială noii familii până în ultimii ani de viață ai bărbatului. Mai târziu, raportul Milei față de propria poziție socială se va dovedi strâns legat de nucleul acesta familial și de conflictul de gen care îl circumscrie. La Țîbuleac, munca – în special a femeilor, forțate să ofere grijă marșandizată unor familii ostile din Vest – nu creează solidaritate, ci este umilitoare, creează distanță. Ea poartă urmele unei nedreptăți istorice care coboară din demnitatea rănită a tatălui intelectual de peste Prut până în viața succesoarei sale de pe malul Senei.
După moartea tatălui, Mila găsește câteva mesaje prin garsoniera sărăcăcioasă de la marginea orașului: „Unele mesaje îmi erau adresate: «Mila, în Pițunda crește un pin cu numele tău!». Altele erau pentru el: «Când ești fericit, lovește primul!»”. Competiția (pentru resurse, pentru fericire) s-a inserat până în cele mai subtile planuri, chiar dacă nu este numită ca atare, împărțind masele în perdanți și câștigători. La un moment dat, Mila are o șansă unică de a ieși din groapa cu lei cu ajutorul relației cu Anatol, un interlop ce îi oferă, pentru scurt timp, promisiunea unei vieți de lux. Tot eșafodajul cade în cap după ce mafiotul din Bălți dispare fără răspuns, un lucru obișnuit în această lume nesigură, unde cel mai important este să lovești primul. Cu toate acestea, există o anumită melancolie în spatele acestei morale a cruzimii.
Lista de mesaje continuă: „Mai ales unul mi-a rămas în memorie. Era ascuns în «Bătrânul și marea», la pagina 17, la care semna toate cărțile: «Mila, să scrii neapărat o carte despre prieteni»”. Când ești fericit... este, printre altele, și o carte despre prieteni. Aici ajungem la altă piesă centrală a romanului: relația dintre Mila și Malik, băiatul de care protagonista se îndrăgostește iremediabil încă din primii ani de copilărie în Chișinău. Relația este alterată de apariția Rozei, feblețea adolescentină și obsesia din viața adultă a lui Malik, respectiv obiectul geloziei Milei. Deși formează inițial un trio boem, scos dintr-un The Dreamers de-burghezificat și îmbătat de media vestică a anilor '90 („Ei îi plăcea Sharon Stone, lui Malik – Schwarzenegger, iar mie îmi plăcea Demi Moore, pentru că semăna cu ea”), configurația aceasta își arată încet-încet fața întunecată, după ce Anastasia devine lucrătoare sexuală, Mila și Malik se dedau unor depravări compensatorii, iar casa lor devine spațiul de tranzit al unor grupuri dubioase din capitala Moldovei. Într-un anumit sens, povestea este un coming of age dizarmonic, al unui grup de adolescenți blocați într-o lume a violenței cu iz est-european. Această violență îi va bântui pe Mila și Malik pe tot parcursul emigrării lor în Franța (ea ca îngrijitoare în Paris, el pe șantierul unui marocan din Lyon), dar metodele de „luptă” cu aceasta nu sunt foarte multe: alcool, pentru unii; moarte, pentru alții.
Deși în pasajele de mai sus se află miezul acestei povești catabatice, mi se par mai interesante secvențele din „jumătatea” franceză a acțiunii, în care ies la iveală tensiunile dintre bagajul postcomunist și fantezia occidentală. Sunt două moduri prin care această discrepanță se face simțită: fie prin rasism pe față, fie prin parada progresistă a toleranței. Pe de o parte, la cuplul de vârstnici burghezi Haim&Cora (în a căror baie Mila găsește „scaun așezat, bară de ținut, covor senzorial și etajeră telescopică, de parcă s-ar duce acolo nu să se spele, ci să se uite la stele”), naratoarea se lovește de o xenofobie care pune laolaltă toate popoarele aflate la est de Rin în aceeași categorie: „Ea i-a răspuns că un francez nu i-ar fi tăiat geanta, că așa operează doar merda balcanică”. Însă mai surprinzătoare este simpatia Fimei, amica moldoveancă a protagonistei, ea însăși victimă a rasismului din societatea franceză, față de facțiunea extremistă a „vestelor galbene”, arătând cum înșiși imigranții – aflați într-o competiție materială și simbolică unii cu alții – se roagă „să vină la putere cineva care să curețe Franța de «veniți»”, adoptând discursul subteran al mulțimilor de localnici care visează ca „în curând în Franța [să rămână] doar oamenii care merită”.
Pe de altă parte, îngrijindu-se de micuța Céleste în cadrul altei familii, Mila intră în contact cu Antoine, un tată de modă nouă, pregătit să-i țină lecții HR-iste: „Într-o zi, mi-a înșirat pe masă un kilogram de cartofi și mi i-a explicat ca la școală – rasismul, clasismul, sexismul, ageismul –, ultimul, în opinia lui, cel mai dăunător”. Continuarea pasajului despre „-isme” mi se pare cu atât mai grăitoare pentru ethos-ul cu care operează vocea narativă în acest context cosmopolit: „I-am spus și eu despre comunism și socialism și nu i-a căzut prea bine. «Socialismul e altceva», m-a întrerupt el cu o față de politolog, de parcă nici n-aș ști cum a ratat în viață toate studiile, chiar și pe cele de bucătar. «La bază, socialismul a avut idei foarte bune, dar s-au pierdut pe drum». La bază. Îmi venea să-i bag cartofii în bază”. Între progresismul de catifea al claselor burgheze din Vest, pentru care stânga se reduce la toleranță abstractă față de minorități și la politicile culturale ale Uniunii Europene, și anticomunismul unei burghezii declasate din spațiul fostei Comunități a Statelor Independente, pentru care umbra deportărilor și a Holodomorului retează orice asociere cu socialismul, se deschide o falie de netrecut. Din ea lipsește, probabil, tocmai discuția despre muncă.
Pe final, s-ar mai putea zice că proza Tatianei Țîbuleac urmărește, de la un roman la următorul, temperarea unei formule expresioniste, în care dimensiunea narativă servește ca vehicul pentru o stare, un disconfort existențial asociat cu fractura post-sovietică și sărăcia cruntă care i-a urmat. Când ești fericit... se află în partea de jos a barometrului expresionist, însă nu putem ignora că, în totalitatea ei, povestea joacă rolul unei parabole extinse. Stilul expresionist se face vizibil mai puțin la nivelul frazei – în continuă depoetizare de la Vara... încoace – și mai mult la cel al acțiunii și al relațiilor consumatoare dintre personaje. Migrația apare ca nouă fractură în istoria spațiului ex-sovietic, o nouă bornă de pe care pot fi reactualizate transformările care au intrat în prim-planul ultimului roman, Grădina...
Profilul psihologic al protagonistei rămâne, ca în orice proiect al lui Țîbuleac, centrul de greutate al povestirii. Abrutizării tranziției, marcate de ură și cinism, i se adaugă aici un viciu-cheie: alcoolismul care, în momentele în care este activat, împinge întregul fir narativ în zone transgresive, în reconstrucții viscerale ale răului fizic și ale degradării morale. De fapt, titlul ne spune: „când ești fericit, lovește înainte să lovească altcineva”, singura metodă de apărare cu adevărat testată. În jurul acestor episoade de autodistrugere (care culminează, de fapt, cu moartea misterioasă a lui Malik de Ziua Franței – sinucidere? uciderea unui (alt) imigrant?), construcția este lapidară, iar tabloul se întregește pe parcurs, din frânturi amestecate aproape aleatoriu. Cu toate acestea, consider că Țîbuleac putea fi chiar mai îndrăzneață cu acest efect. După prima treime a cărții, episoadele urmăresc un crescendo previzibil. Forța lor ar fi fost crescută dacă ar fi continuat să fie extrase împotriva oricărei logici premeditate a „dezvăluirii” – ca din mijlocul unui black out, unul personal și istoric, ce ar cuprinde întreaga perioadă post-1991.