Yorgos Lanthimos revine în cărți pentru Oscar cu „Poor Things” („Sărmane creaturi”), dar ne aduce și răspunsul la una din marile întrebări ale vieții: cum era dacă Frankenstein apuca să facă sex?
Yorgos Lanthimos e unul din cei mai interesanți regizori ai momentului din punctul meu de vedere. Deși îi sunt evidente sensibilitățile arthouse-experimentale, are un filon puternic, brutal, de grotescăraie sumbră în substratul fiecărui film, cu care nu pot concura mulți regizori, vii sau morți. Nu mă refer aici neapărat la grotesc fizic de tip Cronenberg, Hennenlotter sau Lloyd Kaufman de la Troma, deși există destule note în filmele sale care l-ar putea determina și pe cel mai înfocat amator de body horror să facă un pas în spate. E un grotesc sumbru, psihologic, profund, care se regăsește și în filmele lui mai ușor de digerat, precum titratul The Favourite sau scurtmetrajul Nimic. O subliniere a liniei foarte subțire dintre om și animal și a absurdității conformismului și obedienței oarbe în fața regulilor societății.
Asta și sex.
Lanthimos e un pornograf stilat, un fel de Tinto Brass cu doctorat și nominalizare la Oscar, care împletește în moduri deloc subtile tematicile grotescului, conformismului și violenței față de om/animal cu sexul și, când e mai romantic, cu dragostea. Lucrurile astea se văd cel mai bine în opera lui timpurie. În ultimii ani, părea că Lanthimos migrează spre teme mai „de bătrânețe”, cizelate, lăsându-le în urmă pe cele timpurii, pentru întrebări profunde despre identitate (Nimic, The Lobster), putere (The Favourite) și responsabilitate (Killing of a Sacred Deer) care dau mai bine la publicul mainstream. Și la publicul votant de la Oscaruri.
Iată, însă, că Lanthimos recidivează cu o adaptare superbă, suprarealistă după una din cele mai bizare cărți scrise vreodată, Poor Things de autorul scoțian Alasdair Gray. Gray e la rândul lui un pornograf stilat, cu înclinații spre bizarerie și oroare, iar cartea lui, prezentată ca un colaj din epocă, intră într-un fel de dialog postmodern cu Frankenstein de Mary Shelley și pretinde că e doar „editată” de Gray. Asta în timp ce conturează cu destul de mult umor o anumită perspectivă asupra femeii, adesea prin filtrul distorsionat al bărbaților.
Se vede că Lanthimos a vibe-uit cu textul, cum zic tinerii, pentru că i se potrivește ca o mânușă și-i permite să readucă în prim-plan toate obsesiile care l-au bântuit de-a lungul carierei. Poor Things e un fel de sinteză a preocupărilor lui de până acum, prezentate într-un teatral univers steampunk-visător, centrat pe Bella.
Bella este protagonista poveștii din Poor Things, interpretată de Emma Stone. Emma Stone nu e la prima ei tură într-un film prestigios, nici măcar în primul de Lanthimos. Are o cârcă de nominalizări pentru rolul din The Favourite. E o actriță excelentă, care îmbunătățește semnificativ orice producție, de la filme mediocre cu Spiderman la bizarerii Disney și până la capodopere ale bizarului precum The Curse. Aici, însă, Stone depășește orice ștachetă și ajunge la nivelul unui Daniel Day Lewis sau Meryl Streep. Bella Baxter e fiica nenăscută unei mame sinucigașe anonime care, pentru a fi salvată, e transpusă în corpul de adult al mamei ei. Oarecum ca în Frankenstein, dar cu mai multe animale bizare cu cap de rață primprejur. Inițial cu nivelul de inteligență al unui sugar, Bella e crescută de „tatăl” ei (Willem Dafoe, excelent ca-ntotdeauna), un profesor obsedat de rațiune, care o tratează ca pe fiica lui, dar și ca pe un experiment activ. Încetul cu încetul, Bella descoperă viața, în timp ce evoluează mintal într-un an cât alții-n șapte. De-a lungul filmului se dezvoltă intelectual și sexual în ritm alert și descoperă extazul, plictiseala, nepăsarea, nedreptatea și suferința. Toate astea îi pică în cârcă Emmei Stone să le joace. O ajută partenerii de ecran, în special Mark Ruffalo, care m-a convins de la I Know this Much is True că e unul dintre cei mai buni actori ai generației lui, chiar dacă e incapabil să mențină un accent britanic credibil. Ruffalo și Stone formează un cuplu disfuncțional mare parte din film și aduc un fel de nucleu dur de real într-o lume ficțională superbă.
Pentru că lumea din Poor Things e o versiune pastel, hiper-reală a secolului XIX victorian. Londra e gri, plină de fum și moralitate – pe cât de certă, pe atât de fluidă. Lisabona e o butaforie cu gondole zburătoare. Egiptul e ceva desprins dintr-un film de Cecil B. DeMille. Parisul e… Paris. Estetica lui Lanthimos împrumută nu doar din teatrul experimental (dar realizat cu buget baban) ci și din filme de animație stop motion sau din încercările mai bizare ale lui Wes Anderson. Totul e ca un vis naiv trecut prin filtrul curios și libertin al Bellei.
Tematica lui Lanthimos e aceeași cu care ne-a obișnuit – bizarul angrenat pentru a ne sublinia ridicolul canoanelor și extazul eliberării de ele. În cazul de față nu e vorba doar de extaz metaforic, pentru că Bella, în progresul ei rapid spre o minte de adult, descoperă sexul. Eliberarea ei de casa „părintească” protectoare se produce prin sex și hedonism. Eliberarea de sub robia hedonismului se face apoi prin cunoaștere și educație. Și, bineînțeles, eliberarea de povara cunoașterii se face prin „experiența trăită” a nedreptăților lumii. Un fel de elevare treptată de la pasivitatea plăcerii înspre fericirea virtuoasă, cum ar zice alt mare grec.
Cu o mică deviere prin feminism.
Pentru că Poor Things are un fel de feminism. Nu prea, nu chiar, dar ceva pe acolo. Lanthimos e unul din regizorii de sex masculin care au arătat de-a lungul vremii că pot înțelege perspective feminine, un lucru surprinzător de rar printre „marii regizori”, care se dovedesc adesea înfricoșător de incapabili să lucreze ca lumea cu femei, atât la ei cât și la noi. Lanthimos operează, în mare, cu un singur personaj feminin central, dar îi oferă Emmei Stone destul spațiu să construiască o poveste plină de sex aproape pornografic, însă fără ca Bella să fie obiectificată. La suprafață, toată tematica filmului constă în scăparea Bellei de sub papucul diverșilor bărbați, până ajunge într-o poziție de libertate în raport cu rigorile morale ale vremii. Emancipare victoriană prin sex și transfer de creiere, cum ar veni. Dar, dincolo de asta, Poor Things e și o trecere în revistă a poziției femeii în societate, mai ales prin prisma violenței, controlului social și sexual exercitat de bărbați, însă și a puterii simbolice pe care aceasta o poate exercita înapoi, erotic și psihologic. Nu cred că sunt complet capabil să descos ițele cusute de Alasdair Gray și Yorgos Lanthimos, dar pot spune cu mâna pe inimă, după trei sezoane de The Great (o altă poveste faux-de epocă, hiper-sexuală și cvasi-feministă, cu o femeie în rol principal) că scenaristul Tony McNamara, care le-a scris pe amândouă, ba a lucrat și la The Favourite, e mai calificat ca mine.
Poor Things „curge”, cum se zice. E bine temporizat, în ciuda duratei de peste două ore, oferă ceva nou cu fiecare scenă și, mai ales, folosește la potențial maxim toți actorii, ceva ce e adesea neglijat în multe producții cu mult talent pe ecran. Stone e mai mult decât excelentă, Ruffalo e amuzant, Dafoe e cum e de obicei, adică foarte bun, și lumea pe care o construiesc e una fascinantă, care reflectă nu doar problemele epocii cât și cele ale zilei de azi.
Sensibilitățile artistice și tematice, grotescul și bizarul din producțiile lui Lanthimos revin în moduri noi și inovatoare, dar sunt subordonate temei centrale, aceea a emancipării feminine, descoperirii de sine și descoperirii lumii. Poor Things e filmul meu favorit din 2023, dar vine cu un mare caveat. Anunțați părinții și educatoarele, Lanthimos e din nou pe cai mari. Poor Things nu e Dogtooth, dar nu e nici The Lobster. Nu mergeți cu copiii sau bunicii la el. Se înjură și face sex în filmul ăsta, se vizitează pustiuri pline de săraci înfometați și bordeluri pariziene. Și, cumva, totuși, se termină totul cu happy end, poate cea mai mare grotescărie a lui Lanthimos de până acum.
