În lume / Documentar

Ce căuta Che Guevara în Congo?

de Ioana Pelehatăi

Publicat pe 26 iunie 2019

Nelson Mandela, eroul luptei împotriva segregării și discriminării rasiale din Africa de Sud, e eliberat din închisoare în 1990. Epoca apartheidului e la apus, Mandela urmează să devină primul președinte de culoare al țării în doar patru ani. Și primul om căruia-i mulțumește pentru sprijin e Fidel Castro, liderul autoritar al Cubei comuniste, inamicul SUA și al vestului democratic. 

Cum s-a ajuns acolo?

Filmul regizoarei Jihan El-Tahri, născută în Liban și crescută în Egipt, Cuba, o odisee africană îți spune povestea nespusă. În anii 60, continentul african era un câmp de luptă al unui Război Rece dus la distanță. Se înfruntau acolo patru adversari redutabili. Sovieticii voiau să-și extindă sfera de influență dincolo de granițele blocului socialist din Europa centrală și de Est. Statele Unite tânjeau la metalele rare din adâncurile Africii. Imperiile în declin, precum Belgia, Portugalia și Olanda voiau să-și arate din nou mușchii slăbiți de al Doilea Război Mondial. Iar statele tinere, din ceea ce azi numim Sudul Global (Asia, America Latină și Africa) voiau să-și apere nou-găsita independență.

Socialismul a părut că le oferă arma ideală (și idealizată și idealistă): mișcarea internaționalistă - sau solidaritatea celor slabi, cum era numită în epocă. După cum anunță El-Tahri, cu vocea ei guturală, la începutul documentarului în două părți, „Cuba era dovada vie că David îl poate învinge pe Goliat”. Liderul său, Fidel Castro, proaspăt sancționat cu un embargo de către Statele Unite, avea tot interesul să demonstreze că alianța celor trei continente din sud poate prospera și fără sprijinul occidentului. 

Așa că l-a trimis pe amicul său, Che Guevara, să lupte în Congo, pentru eliberarea țării de sub colonialiștii belgieni. Deghizat, cu o mână de soldați și fără ca Uniunea Sovietică, țară socialistă ca și Cuba, să aibă habar, Che a ajuns în Congo într-o misiune sortită eșecului. Trebuia să-i învețe pe congolezi să poarte un război modern. Deși Che risca să-și piardă viața acolo, Congo a reușit să devină independent, în cele din urmă, iar ecourile luptei au reverberat pe tot continentul. 

A urmat Angola, unde Castro a trimis 300.000 de cubanezi să lupte pentru eliberare. După ceea ce avea să fie ultima bătălie a Războiului Rece, la Cuito Cuanavale, negocierile au dus la retragerea Africii de Sud din Namibia, independența Angolei și, în cele din urmă, apusul epocii apartheidului în Africa de Sud. Idealurile socialiste ale lui Fidel Castro, internaționalismul și independența pentru toate statele, păreau să fi câștigat. Sudul Global era un proiect reușit, iar Cuba contribuise la decolonializare.

Pentru că știm prea puține despre tot fenomenul ăsta istoric, filmul lui El-Tahri a fost unul dintre cele proiectate în cadrul festivalului de film Lumi comuniste pe ecran: Dincolo de alb și negru. Ca și celelalte filme din selecție, și acesta pune pe tapet ideea uitată a internaționalismului, care-i azi readusă în discuție, în timp ce ne întrebăm cu toții cum putem conviețui într-o lume globală și diversă. 

Ca să aflu mai mult despre solidaritatea celor mici, despre revoluțiile de independență din Africa și despre rolul Cubei în toate astea, am stat de vorbă cu Jihan El-Tahri, pe marginea filmului Cuba, o odisee africană.

Scena9: Știu că povestea din film s-a schimbat complet când ai dat, din întâmplare, peste o telegramă de patru rânduri, din 1964, în care Fidel Castro și liderul URSS, Nikita Hrușciov, păreau să fie la cuțite. Tot atunci începe și intervenția Cubei în Congo. Ca atare, deși s-a crezut multă vreme că URSS a susținut acea intervenție, telegrama infirma teoria.

Jihan El-Tahri: Da, a schimbat complet filmul. Practic, eu voiam să fac un film despre revoluțiile africane. Și știi cum sunt monteurii contractați, posturile TV… Toată lumea-mi spunea: „Cui îi pasă de revoluțiile africane?”. Iar eu eram, gen, „Mie-mi pasă de revoluțiile africane!” (Râde.) Deci filmul meu n-ar fi avut parte de sprijin. Așa că, după doi ani de cerșit peste tot, „vă rog, trebuie să fac filmul ăsta!”, mi-am dat seama că trebuie să exploatez un unghi diferit, fără să compromit conținutul despre care voiam să vorbesc. M-am întors la masa de lucru, iar unghiul cubanez a răsărit foarte rapid. Toate astea se întâmplau înainte de cei patru ani cât mi-a luat să fac filmul, în etapa de pregătire.

Pentru mine, unghiul cubanez era extrem de interesant, pentru că unul dintre subiectele pe care le tratez destul de mult e ideea solidarității, în mod special în anii 60. Gen, Egiptul finanța revoluția congoleză prin intermediul algerienilor. Conceptul ăsta de sprijin prin rotație era foarte important, așa că faptul că și cubanezii au luat parte la asta mi s-a părut super interesant. Și, evident, cu cât citeam mai multe pe subiect, cu-atât ajungeam pe cu totul alt teren, în care toate astea erau un teatru de păpuși. Se purta un război prin intermediari, iar Africa nu era decât câmpul de luptă. În partea a doua a documentarului prinzi un pic din asta, cu războiul din Angola, care a fost totalmente parte din scenariul Războiului Rece.

Așa că am mers mai departe cu proiectul, pe ideea unei povești despre război prin intermediari. Atunci când în toate cărțile și documentele pe care le citești toată lumea spune același lucru [că URSS a susținut intervenția Cubei în Africa], n-ai de unde să răsari tu și să spui altceva. Dar pe mine acolo m-a adus documentarea - la acea celebră telegramă. Și telegrama nu se potrivea cu cronologia mea - când m-am apucat de lucru, am construit niște cronologii mari. Cu un an înainte avusese loc criza rachetelor nucleare din Cuba. De ce i-ar ajuta cubanezii pe sovietici, dacă cei din urmă îi dăduseră peste cap doar cu un an înainte? N-avea niciun sens. Pe vremea aceea nu se înțelegeau, deci era total ciudat.

Che Guevara în Congo. 1965.

Așa că am căutat pe cineva să-mi explice care era povestea acolo. Și nu-mi răspundea nimeni. M-am dus chiar și la Vladimir Șubin [director adjunct al Institutului de Studii Africane de la Academia Rusă de Științe], pe care-l intervievasem de câteva ori în trecut. Și el se uită la mine și zice: „Nu cred că știam [despre prezența lui Che Guevara în Congo]!” Ăsta a fost primul lucru care m-a făcut să mă întreb: „Cum adică nu știați?” Apoi m-am dus în Cuba, la Havana. Singura informație era că soldații cu care s-a dus Che Guevara acolo erau negri. M-am dus în zonele de negri, cu asistentul meu, și am bătut la uși, la propriu, ca să-i găsim. Până nu mi s-a confirmat povestea, am fost îngrozită. Susțineam opusul a tot ceea ce spusese tot restul lumii.

Spui într-un alt interviu că atunci când lucrezi la un documentar devii „complet obsedată de tot ceea ce s-a pierdut”. De unde vine obsesia asta de a provoca narațiunile „oficiale”?

Cred că vine din trecutul meu personal. Am crescut peste tot. Și cred că mi-am petrecut toată viața încercând să simt că aparțin undeva. Am ajuns să înțeleg toată povestea asta, a anilor 60 și a independenței țărilor africane, printr-un fel de electroșoc pe care l-am resimțit pe propria piele. Căutarea mea de-atunci era una foarte personală, dar trecută prin sfera publică. Războaiele și narațiunile care au schimbat ordinea mondială fac parte din dezrădăcinarea mea personală. 

Știu că sună un pic ciudat, dar pentru mine adevăratul punct de cotitură din viață a fost Războiul din Golf. Brusc, a trebuit să mă uit în oglindă și să mă întreb: „Bun, tu acum cine ești?” (Râde.) Și habar n-aveam cine sunt. Plutești prin viață gândindu-te că ești cetățean global, vorbești șase limbi și nu trebuie să-ți definești toate astea. Și apoi, brusc, te întrebi de partea cui ești. Am citit atunci cartea lui Anta Diop, Nations nègres et culture („Națiuni negre și cultură”). Chestiunea Egiptului și tot trecutul colonial, infrastructura colonialismului, care era bazată pe excluderea Egiptului din povestea Africii - toate astea erau foarte legate de mine, Jihan, personal. Așa că am ajuns să fiu obsedată de lucruri despre care cred că vor contribui la limpezirea unor narațiuni.

Mai spuneai și că nu există obiectivitate în documentar și artă în general.

Sigur că nu! Simpla alegere a momentelor pe care le relatezi e subiectivă. Oamenii pe care alegi să-i intervievezi. Ok, nu e complet subiectiv. Dar modul în care înfățișezi personajele, cine ajunge să fie amuzant în filmul meu, pe cine ajungi să placi în filmul meu. Cronologia mea, care e coloana vertebrală a filmului. Momentul în care începe și se termină acțiunea. Toate astea sunt indisolubil legate de povestea pe care vreau eu să o spun.

Cam în aceeași ordine de idei, nu am niciodată o singură sursă de finanțare pentru filmele mele. Asta vine la pachet cu avantaje și dezavantaje. Unul dintre dezavantaje e că majoritatea contractelor cu finanțatorii sunt pe 7 ani. Așa că în primii 7 ani de viață ai unui film sunt cam paralizată. De fiecare dată când un film trebuie să se ducă undeva, trebuie să-i dai ăluia 17% din contract, ăluilalt 12% - și devine un coșmar administrativ. Dar e ok. Bănuiesc că dacă vrei să ai libertate, trebuie să plătești pentru ea.

Jihan El-Tahri

Apropo de plătit - știu că pentru Cuba, o odisee africană ai refuzat să-l plătești pe însuși arhitectul Războiului Rece, Henry Kissinger, pentru un interviu.

Povestea a fost așa: îl mai intervievasem pe Kissinger de două ori, pentru alte filme. Iar această a treia oară, în capul meu, era esențial. E, totuși, un film despre Războiul Rece. Era, evident, în capul listei mele cu personaje principale și m-am gândit că, din moment ce-l mai intervievasem, o să fie ușor. El a refuzat, pentru că, în calitatea lui de avocat, orice jumătate de oră de discuție costă 5.000 de dolari, deci ar fi fost 10.000 pentru un interviu de o oră. Dar nu despre asta e vorba. Chiar dacă mi-ar fi cerut 100, nu poți să plătești persoana care îți spune povestea. Așa că am încercat, i-am dat 500 de motive, am băgat o șmecherie pe care i-o mai servisem, că e în interesul lui să vorbească cu mine, bla, bla. Dar pentru filmul ăsta, n-a fost chip. 

Așa că a trebuit să mă decid ce să fac. Să-mi compromit documentarea și direcția în care voiam să duc filmul, doar ca să am personajul potrivit? Și i-am scris un mail, în care i-am spus: „Dr. Kissinger, la mult timp după ce dvs. veți fi murit, noi vom continua să spunem povestea Războiului Rece.” (Râde.) Dar chiar ține de motivul pentru care vrei să faci un astfel de film. De ce mă chinui 5-6 ani să fac un film despre care, la modul realist, să fim sinceri, cui îi pasă? Mie îmi pasă! Dar suntem atât de puțini, noi, cei pentru care integritatea e mai importantă. Nu-mi pasă cine știe de filmul ăsta sau nu, partea asta cu strălucirea e complet irelevantă pentru mine.

Și cu Fidel Castro cum a fost la interviuri?

Ei, asta-i o poveste tare complicată. A tot trebuit să vin și să plec în și din Cuba. Cred că Fidel mi-a distrus complet bugetul. Pentru că inițial a fost de acord, dar apoi n-am mai putut să dau de el. Așa că m-am văzut cu el doar de trei ori. O dată a fost complet neașteptat. Pur și simplu a intrat în cameră, iar mie mi s-au tăiat genunchii, pentru că nu mă așteptam să vină și nu mă așteptam să fie uriaș, foarte înalt. A doua și a treia oară a fost pentru interviuri care au durat nici cinci minute, pentru că a intervenit ceva și a trebuit să ne oprim. Aveam 10 minute de material, dar m-am decis că nu mai pot să mă tot trambalez până la Havana. Așa că am avut patru cameramani aprobați să-l intervieveze și le-am dat lor toate întrebările mele. Ce a ajuns în film, n-aș ști să zic dacă e filmat de mine sau de ei. Fidel nu dădea interviuri decât în aceeași cameră - în biroul lui - așa că n-am cum să-mi dau seama. (Râde.)

Cum era Fidel? Mă intimida. Pe mine e extrem, extrem de greu să mă intimideze cineva. Mă intimidează, de exemplu, când un cerșetor de pe stradă îmi spune ceva, dar președinții de state nu. E ciudat la mine cu intimidarea. Ține de ceva mai profund decât putere pur și simplu. Când m-am trezit în fața lui, mi-am pierdut cuvintele. Și habar n-am de ce. Dar există oameni care au ceva interior în sensul ăsta. Cred că e carisma. Și carisma nu se cumpără la magazin. 

Nelson Mandela cu Fidel Castro

Prin mișcarea internaționalistă, țările socialiste precum Cuba au oferit resurse militare țărilor africane în curs de dezvoltare. Se poate spune că a fost, în sensul ăsta, și o formă de a le coloniza?

Doar dacă excluzi o întreagă narațiune. Începând cu 1955, [când a avut loc în Indonezia prima conferință a țărilor din Africa și Asia], scriitorii și intelectualii din aceste țări au lucrat împreună. Acum lucrez la un proiect personal, cu oameni despre care cred că ar fi păcat să moară fără să-și spună povestea. Unul dintre ei e Lakhdar Brahimi, emisar al ONU și al Ligii Arabe pentru Siria. A început ca secretar al conferinței din 1955 de la Bandung, din Indonezia. E unul dintre oamenii care conectează istoria într-un mod complet aparte. Îmi spunea că, în 1966, când s-a dus la conferința celor trei continente [Asia, Africa, America Latină], la Havana, el și ceilalți participanți au rămas blocați în Mexic, din cauza vremii. Și-au petrecut trei zile discutând. Ăștia au fost oameni care au împărtășit idei, care, deși proveniți din națiuni diferite, împărtășeau aceleași probleme.

Deci, deși văd cum s-ar putea pune problema așa, tind să nu fiu de acord. Există, la un anumit nivel, tendința asta, pe finalul anilor 70, dar nu la început.

Pentru oamenii de stânga din zilele noastre, ar putea părea ciudat că niște regimuri socialiste au sprijinit revoluții naționaliste în Africa.

Sigur, dar lucrurile trebuie păstrate în context. Pentru ce luptau oamenii în Africa? Pentru libertate! Hai să-ți spun o poveste. Și dacă n-o citezi cum trebuie, o să ne provoace probleme tuturor. Dar cred că e importantă. Pentru mine, filmul ăsta e mai mult despre revoluțiile africane, decât despre Cuba. Am grefat revoluțiile pe narațiunea cubaneză, pentru că există o conexiune acolo. Dar sufletul poveștii vine din Congo, merge în Guinea Bissau și se include, de fapt, la tot ce se întâmpla pe continentul american. 

Titlul filmului, Cuba, o odisee africană, a răsărit abia în ultimele două săptămâni și, pentru mine e probabil cel mai mare compromis pe care l-am făcut la filmul ăsta. Nu e titlul pe care mi-l doream, dar m-am certat îngrozitor cu BBC-ul și cu postul TV Arte, așa că aveam de ales fie să schimb conținutul, fie titlul. Așa că am schimbat titlul. Titlul meu era Recviem pentru o revoluție, dar asta-i natura nenorocitului de mediu TV. 

Când am început să fac interviurile în Cuba, omul cu care îmi doream mult să vorbesc, și care nu cred că mai dăduse vreun interviu, era Osmany Cienfuegos. Osmany fusese ideologul politicilor referitoare la Africa. E extrem de discret. Era imposibil să mă întâlnesc cu el, se pensionase, locuia în Pinar del Río. Așa că m-am dus acolo la hotel, gândindu-mă că într-o zi o să apară. Și chiar a apărut. I-am cerut un interviu și în cele din urmă a zis: „Ok, te-ai străduit atâta, îți acord interviul. Dar trebuie să te hotărăști - fie îți dau un interviu oficial și spun ce pot să spun, fie vorbesc strict neoficial și îți spun ce-mi amintesc cu adevărat.” 

Am ales să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat. Sunt o ființă curioasă, pur și simplu vreau să știu! E un pic anost că trebuie să mai fac și filmul. Filmele astea, de fapt, există ca că-mi răspundă mie la întrebări! (Râde.) I-am spus lui Cienfuegos că filmul se numește Recviem pentru o revoluție. El s-a uitat la mine părând că nu înțelege și m-a întrebat de ce-i spun așa. I-am spus: „Pentru că un recviem nu e despre cei morți, ci despre a-ți aminti ce merită ținut minte.” 

Și el zice: „Bine, dar revoluția este acum pe niște culmi mai înalte chiar și decât pe vremea noastră.” Eu zic: „Despre ce vorbești?” Și în cele din urmă mi-a zis: „Uită-te la mișcarea islamistă.” Aproape că am căzut de pe scaun. Am zis: „Nu, dar nu e deloc același lucru.” Și el a spus: „Trebuie să ții minte pentru ce luptam noi. Luptam pentru dreptul de a fi cine suntem, de a vorbi propria noastră limbă și de a ne cere propria cultură. Nu asta fac și ei?” Evident, pentru mine, ăsta a fost cel mai înfricoșător lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată.

Asasinarea lui Patrice Lumumba, liderul congolez care a declanșat mișcarea de independență a țării față de Belgia. Decembrie 1960

Atunci am schimbat subiectul, dar mi-a rămas în minte, ca schimbare teribil de înfricoșătoare. Nu știu dacă știi, dar sunt și artist vizual. Am făcut o chestie acum câteva luni la Tate Modern, numită Axa solidarității. Când vorbim despre axa solidarității, ne blocăm la anii 60-70. Cum afirmăm solidaritatea azi? Așa că am pornit de la o imagine din Statul Islamic, în care oameni de toate naționalitățile stăteau în fața unui foc de tabără și fiecare își arunca pașaportul pe foc. Cred că trebuie să ne gândim bine la ce înseamnă ideea de solidaritate înainte de a intra în narațiuni de tipul occident-orient, Război Rece etc.

Folosești foarte des instrumentul istoriilor orale în filme, ca să chestionezi Istoria aia cu I mare. Cum așa?

Când am început să lucrez cu arhive, în anii 80, m-a fascinat arheologia procesului. Era vorba despre ce - și unde - supraviețuise. Așa că să găsești bucățele de material filmat la cineva acasă era absolut wow. Apoi am trecut la o a doua etapă, despre bucățile puzzle-ului. „Bun, chestia asta a supraviețuit. Cine mai are o altă bucată din puzzle, ca să-l completăm?” Pentru filmul despre Cuba, cele șapte fotografii cu Che deghizat ca să plece în Congo vin de la șapte persoane diferite. Ca să ajungi acolo, trebuie să te prinzi care era cercul lui, cine mai era acolo, cine-i cine. Această singură imagine a unei persoane într-un spațiu, odată găsită, putea să schimbe complet narațiunea.

Când lucram la cele mai recente filme ale mele [trei filme, despre ultimii trei conducători ai Egiptului], a început să mă intereseze ideea de reprezentare. Istoria noastră e la închisoare. E încuiată, sigilată, în arhivele coloniștilor. Noi n-avem acces la toate astea. Așa că arheologia asta, identificarea bucăților de puzzle e absolut necesară, înainte să începi să te gândești la reprezentare.

La momentul când am început eu să fac filmul, adică în 2003, genul ăsta de filme era extrem de ne-sexy. Când spuneam „Filmul ăsta e bazat pe materiale de arhivă”, oamenii se uitau la mine de parcă eram nebună. Pe atunci, accesul la arhive era gratuit, nu-ți cerea nimeni bani pe așa ceva. Astăzi, un minut de material de arhivă costă cel puțin 3.500 de euro. A fost foarte interesant să asist la schimbarea asta în sursele pe care ne bazăm imaginarul vizual.

La început, când încă nu știi ce faci, ți se pare că e bine. Măcar dacă faci rost de bani, o să ai acces la chestii. Dar apoi îți dai seama că am picat în exact același sistem, în care cei care nu au nimic nici măcar nu-și pot spune propria istorie. N-o să am niciodată banii să spun lucrurile cum vreau eu, dacă trebuie să plătesc 4.000 de euro pe minut.

Acum, eu sunt directoarea unei platforme numite DOX BOX, pentru documentariști arabi și africani. Am avut o întâlnire și am scris un manifest intitulat „Eliberați arhivele”. Ca oameni din Sudul Global, începem o mișcare care spune: „Da, vom plăti tarifele tehnice, dar nu ar trebui să plătim ca să ne spunem istoria.” Dacă mașinăria asta capitalistă continuă așa, e pur și simplu o formă diferită de colonialism.

Socialistul Agostinho Neto, primul președinte al Angolei

Finalul filmului pare să sugereze că nici azi nu se poate vorbi de o independență reală a țărilor din Africa.

Da, nu cred că se poate. Nu cred că am obținut niciodată independența. Am negociat un adevăr. Următorul meu film, despre Africa de Sud, va fi despre această tranziție. Am primit independența și am câștigat, tehnic vorbind, din cauza a două chestii. În primul rând, blocajul de pe câmpul de luptă. Ar fi putut să continue la nesfârșit, iar puterile coloniale nu și-l mai permiteau. A doua chestie e, că prin natura perioadei de după al Doilea Război Mondial, ideea de imperiu se apropia de final. Cele două conjuncturi - incapacitatea economică a imperiilor de a întreține războiul, din cauza a tot ce pierduseră în Războiul Mondial; plus natura ordinii mondiale de după Război - însemnau că vom primi din oficiu independența. Dar, desigur, oamenii nu știau asta atunci. 

Am făcut o instalație artistică numită Flag Moments. E despre acel moment în care fiecare lider african din anii 60 primește o bucată de hârtie care îi acordă independența. Independențele obținute în anii 70 au fost complet diferite. S-au câștigat prin conflict armat și întrebarea a fost cine primește independența astfel și atunci. Iar cel de-al treilea val, din anii 80, când țări precum Zimbabwe și Africa de Sud au devenit independente, a fost despre negocierea acestei independențe. Cine ce primește. Știm că o să rămână în joc puterile coloniale, dar cât primesc ele în jocul ăla și cât primim noi?


Imaginea principală: Che Guevara și Fidel Castro

Audio

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK