Arte vizuale / Comunism

Amintiri din cultura „Epocii de Aur”

de Andrei Mihail

Publicat pe 14 august 2019

„De ce, totuși, o poezie de Coșbuc, de Topârceanu, de Eminescu, este înțeleasă de un om simplu fără o pregătire deosebită și de ce o poezie a unui poet considerat contemporan și foarte valoros nu este înțeleasă de acest om așa-zis simplu? Nu cumva poeții noștri gândesc prea poetic?” 

Asta o întreabă tânărul inginer Ilie Ion pe Nina Cassian, venită în fața colectivului unei uzine să își recite poeziile. Momentul, desprins din Distanța dintre mine și mine, filmul biografic al poetei realizat în 2018 de Dana Bunescu și Mona Nicoară, surprinde distanțarea culturii de muncitor, care pare că se petrecea la începutul anilor ’70. Paradoxal, după două decenii de realism socialist, clasicii poeziei românești păreau mult mai aproape de clasa muncitoare decât produsele curentului impus de putere în toate țările comuniste. Inginerul din film ridică, de fapt, întrebarea: cum a resimțit omul de rând cultura oficială a perioadei comuniste?

Prin proiectul Cultura de masă în „Epoca de Aur”: Cântarea României & Cenaclul Flacăra, Cosmin Năsui, împreună cu o echipă formată din istorici, artiști plastici, regizori, doctori în psihologie și antropologi, își propune să înțeleagă impactul real al politicilor culturale dinainte de 1989 asupra românilor. Demersul caută să exploreze o realitate cotidiană a perioadei comuniste rămasă în umbra cercetărilor care urmăresc exclusiv documentarea, arhivarea și scoaterea în evidență a suferinței, fricii, torturii, exterminării, crimelor regimurilor comunismului. Pe mine expoziția m-a prins binișor, iar, după vreo două ore de răsfoit cărți și reviste și privit tablouri din comunism am simțit că e chiar prea puțin, că sunt multe lucruri care rămân ascunse. Probabil că tocmai ca să acopere golurile astea, pe 23 august, în ultima zi a expoziției va fi lansat și volumul omonim expoziției, care conține studiile mai profunde ale cercetătorilor și cercetătoarelor implicați în proiect. 

În discuțiile despre ce a însemnat cu adevărat comunismul românesc, avem de multe ori imaginea unui regim monolitic, uniform în toți cei 45 de ani ai existenței sale, caracterizat exclusiv de teroare, sau de austeritatea și cultul personalității care au luat o amploare insuportabilă în ultimul deceniu al ceaușismului. În spatele acestor imagini uităm că în comunismul românesc a existat și o perioadă de relativ dezgheț cultural la începutul mandatului lui Ceaușescu, care a durat până în prima jumătate a anilor ’70. Uităm, de asemenea, că proiectul comunist își propunea la început și scoaterea din sărăcie a unei majorități a românilor de care interbelicului nu i-a prea păsat, alfabetizarea și culturalizarea lor sau crearea unor condiții de moderne de viață pentru toți cetățenii țării. 

De asta proiecte precum Cultura de masă în „Epoca de Aur” - Cântarea României & Cenaclul Flacăra sunt esențiale pentru a înțelege perioada comunistă prin toate realitățile sale și pentru a nuanța istoriile oficiale postdecembriste. Expoziția de la Muzeul Nicolae Minovici, deși se concentrează mai degrabă pe cultura anilor ’80, oferă publicului câteva informații relevante despre traseul politicilor care au dus la național-ceaușismul ultimei perioade. „Epoca de Aur”, renumele ulterior ironizat al celor 22 de ani în care Ceaușescu a condus România până în 1989, a trecut, de fapt, prin mai multe etape. Diferențele între a doua jumătate a anilor ’60 și anii ’80 sunt semnificative. Detaliile pe care le-am descoperit în expoziție mi-au deschis privirea către câteva evenimente și decizii politice care au transformat în profunzime produsele și serviciile culturale ale vremii. Dacă tablourile, notele securității, informațiile despre cenaclul lui Adrian Păunescu sau Cântarea României au fost, pentru mine, ușor de intuit, am descoperit, în schimb, pe o masă din apropierea intrării în expoziție o parte din publicațiile folosite în cercetarea din spatele expoziției. Răsfoirea lor m-a captivat pe loc. Nu atât conținutul, cât estetica publicațiilor, oferă o imagine reprezentativă nu doar pentru momentele prin care a trecut cultura în comunism, cât și societatea.

Numerele din anii ’50 și ’60 ale Îndrumătorului Cultural sau Revista Flacăra din ultimele trei decenii ale regimului scot în evidență câteva transformări importante ale politicilor culturale din comunism, ușor de pus în context, cu ajutorul informațiilor din cronologia de lângă masă. În linii mari, cultura comunistă a trecut prin trei perioade distincte. Deși nu există neapărat o graniță temporală clară între ele, în decursul anilor apar câteva diferențe evidente.

Înainte de perioada ceaușistă, cultura din România a copiat, în mare, un model sovietic care îmbina ideologia cu estetica, pentru a face operele accesibile maselor. Publicațiile vremii arată că arta, literatura sau filmul erau dedicate clasei muncitoare, cu scopul de a le imprima oamenilor valorile centrale ale comunismului, precum solidaritatea sau lupta de clasă. 

Pentru a-și atinge obiectivele, o imensă infrastructură de distribuție a împânzit țara. Într-o perioadă destul de scurtă, locuitorii satelor și orașelor românești au descoperit cinematografia prin caravanele ambulante care se plimbau de-a lungul țării, au asistat la  evenimente organizate în noile cămine culturale și au avut acces la cărțile disponibile în bibliotecile publice deschise în majoritatea localităților. Producțiile culturale locale se concentrau în perioada respectivă mai degrabă pe tradițiile țăranilor și muncitorilor români în lupta cu cei care anterior îi exploatau. 

În acele vremuri, o bună parte a României care nu prea avusese acces la cultură descoperea literatura, arta, muzica sau filmele pe care anterior nu și le permiteau. Paginile Îndrumătorului Cultural din anii respectivi sunt pline de materiale despre concursuri artistice în fabrici, proiecții cinematografice la sate sau cercuri de lectură dedicate exclusiv femeilor. Cultura trebuia folosită pentru a promova valorile comuniste. Numărul 2 din 1959 al Îndrumătorului Cultural, de exemplu, sfătuiește cititorii cum să folosească elementele vizuale pentru atingerea planurilor de producție. „Agitației vizuale - ca și celorlalte metode de muncă culturală - îi revine îndatorirea de a înfățișa oamenilor muncii cele mai importante obiective de producție, izvorâte din planul de stat”, spunea autorul, oferind câteva exemple grafice care să ajute cititorul. 

Pe lângă infrastructura culturală, diseminarea materialelor avea nevoie și de oameni care să o folosească. Astfel, au apărut activiștii, care trebuiau să împânzească localitățile țării, pentru a facilita accesul oamenilor la cultură. Proveniți din medii muncitorești, ei erau instruiți prin cursuri speciale organizate pe lângă instituțiile de învățământ. „Eu am făcut școala primară veche, spune elevul Mihai Marinel într-un reportaj dedicat acestor cursuri, apărut în numărul 5 din 1956 al aceluiași Îndrumător Cultural.

„Am fost funcționar în contabilitatea unei cooperative de cizmărie. În acest timp, am făcut școala medie serală muncitorească și am activat pe linie culturală în cadrul sindicatului. Aștept cu nerăbdare să activez la un cămin. Ce poate fi mai frumos decât să ajut și pe alții să-și însușească măcar în parte minunatele comori ale culturii!”

„Îndrumătorul Cultural”, articol despre propaganda vizuală. Imagine via Năsui Collection
„Îndrumătorul Cultural”. Imagine via Năsui Collection

Moartea lui Dej avea să producă o serie de schimbări profunde în peisajul cultural românesc. În 1965, Nicolae Ceaușescu, proaspăt ales la conducerea țării de Partidul Muncitoresc Român, eliberează cultura românească de realismul socialist al anilor anteriori. Ceaușescu a căutat prin mai multe căi să se distanțeze de stalinismul epocii Dej, pentru a domoli influența sovietică. Oamenii de cultură aveau să descopere astfel o libertate pe care nu o mai întâlniseră încă de la apariția regimului. 

Deschiderea regimului a durat aproape un deceniu, deși semne timpurii ale viitoarei sale suprimări apar încă din 1968, conform cronologiei expoziției. Atunci, la ședința Comisiei Ideologice a Comitetului Central al PCR din 23 mai, Ion Popescu-Gopo deplânge interesul tot mai scăzut al publicului față de filmele românești. Oamenii, spunea regizorul, erau fascinați de filmele comerciale străine care predominau în cinematografele românești după dezgheț, lăsând goale sălile în care erau proiectate producțiile românești. „Criticii (...) popularizează vedete încă necunoscute la noi și nu se sfiesc să compare un film brutal cu sex cu un film despre munca țăranilor noștri în cooperative.” Ceaușescu îi răspunde promițând rentabilizarea cinematografiei locale prin producția unor filme comerciale care să recâștige atenția publicului. El menționează, printre altele, viitoarele mega-producții istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, care ulterior au dat tonul național-ceaușismului ultimei perioade a regimului. 

Filmul Mihai Viteazul apare pe 13 februarie 1971. Cu trei zile înainte, Nicolae Ceaușescu anunță apariția unui nou dogmatism cultural atunci când, la o întâlnire cu diverși oameni de cultură, le atrage atenția că datoria lor este să lucreze exclusiv la modelarea omului nou. În următorii ani, dogma naționalistă acaparează rapid producția culturală românească, cu o violență accentuată în anii ’80. Cultura trecea de la formarea omului nou în spiritul unor valori egalitare la transformarea sa în supus al cuplului conducător. Pentru asta, Ceaușescu avea nevoie de un soi de legitimare divină, care să îl urce împreună cu alte personaje istorice la o înălțime aproape mistică. Aura cuplului prezidențial a fost doar unul dintre produsele culturale ale perioadei; atunci a fost modelată ideologic și măreția marilor bărbați ai țării, de la Decebal la Ceaușescu, trecând prin Mihai, Ștefan și alții. 

În acest sens, finalul anilor ’70 și anii ’80 sunt caracterizați de un amestec de omagii și referințe istorice falsificate. În 1973 apare Conducătorul, revoluționarul, bărbatul de stat, omul, primul documentar omagial dedicat personalității lui Ceaușescu, iar în 1976 este tipărit volumul Noi, tracii. Istoria multimilenară a neamului românesc. Apariția cărții lui Iosif Constantin Drăgan a fost primul pas dintr-o amplă serie de evenimente sau instituții destinate tracologiei sau istoriei primului stat dac centralizat și independent. Unele dintre paradigme ne mai bântuie încă cercetarea. De exemplu, Mihai Popescu, cercetător al Bibliotecii Militare Naționale, este invitat constant în filmele și emisiunile lui Daniel Roxin, probabil cel mai cunoscut susținător al istoriilor alternative ale Daciei.   

Tot în a doua jumătate a anilor ’70 apare și Cântarea României, un eveniment centralizat care monopoliza toate formele de creație artistică într-un singur concurs care, treptat, a servit exclusiv promovării cultului personalității cuplului dictatorial. Concomitent, Adrian Păunescu deviază în același scop Cenaclul Flacăra pe care îl pornise în 1973. Dimensiunea și popularitatea sa (cenaclul a avut chiar și o echipă de fotbal timp de 10 ani) au fost folosite treptat, până în 1985, la promovarea dimensiunii mistice a ceaușeștilor.

„Jurământul”, lucrare realizată de cercul de pionieri din Drăgănești și oferită de C.J. Imagine via Năsui Collection

Transformările sunt evidente și din obiectele expuse la Muzeul Nicolae Minovici. Dacă în anii ’70 tablourile se concentrau pe activitățile muncitorilor și țăranilor, în anii ’80 aceștia dispar complet din imagini, pentru a fi înlocuiți de cei doi dictatori, prezentați în diferite ipostaze de adulație populară sau implicare politică. Ceaușeștii apar glorioși în picturi, adulați de popor sau priviți cu mândrie de bărbații istorici ai poporului. Privirea blajină a lui Ceaușescu veghind patern peste șantierele, câmpurile, fabricile sau copiilor patriei monopolizează imaginile oficiale din ultimii ani ai comunismului. Cu mult înainte ca Kim Jong-Un să fie cool, Ceaușescu arăta spre lucruri, în materialele vizuale ale anilor ’80.

Eugen Palade, „Primăvara”. Imagine via Năsui Collection
Gheorghe Ivancenco, „1907, Vine Furtuna”, 50x64 cm, litografie color, hârtie, exemplar de artist, semnat, 1977. Imagine via Năsui Collection

Publicațiile urmăresc aceeași direcție. Coperțile revistei Flacăra trec de la imaginile vii ale anilor ’70 la pozele monopolizate de Ceaușescu în ultimii ani ai regimului. Clădirile, obiceiurile sau oamenii de cultură sunt treptat înlocuiți de vizitele și cuvântările dictatorului. Dacă pe coperta ediției din 9 iunie 1973 a revistei Flacăra cititorul descoperea titlul unui amplu material despre industrializarea frumoasă și cu suflet a țării, deasupra unei poze cu niște țărani îmbrăcați tradițional, adunați la o masă în mijlocul unei viitoare livezi, în octombrie 1983 o bună parte a ediției prezenta vizita Ceaușeștilor în mai multe țări europene și africane. Evenimente de genul, care se strecurau și înainte în paginile Flăcării, puseseră complet stăpânire pe revistă după 1980. Ea resimte direct și austeritatea ultimilor ani. Calitatea materialelor, a hârtiei, a graficii și a tiparului scade masiv. La finalul anilor ’80, revista pare mai degrabă un ziar mediocru, care ți se descompune printre degete când o răsfoiești.  

În paralel, oamenii se chinuiau să facă rost de filme sau discuri din afară, deși, în același timp, austeritatea monopoliza discuțiile oamenilor, așa cum observă o notă a Securității prezentată în expoziție:

„Acum la noi dacă se întâlnesc doi oameni nu vorbesc despre ultima carte bună apărută, ultimul film bun văzut, despre ultima piesă de teatru, despre ultimul spectacol interesant la T.V. București, căci toate acestea nu există. Atunci vorbesc despre mâncare, cu toate că nici aceasta nu există, însă trebuie să vorbească pentru că astăzi este singura preocupare a oamenilor.”

În umbra acestor lipsuri, Securitatea se chinuia să înțeleagă și să astâmpere nemulțumirile oamenilor, deși pe prima pare că o făcea destul de ineficient. Într-un alt raport din 1983 este descris comportamentul unor tineri care „au copiat în comportamente și vestimentație pe membrii formației de muzică ușoară «PUNK».” Aceeași notă semnalează că „în cursul anului 1982 adepți ai curentului «PUNK» sub denumirea mai respectabilă de «NOUL VAL» au fost semnalați în municipiul București și în județul Buzău.”

Dincolo de aberațiile și excesele culturii comuniste din ultimii ani rămâne, totuși, actuală nevoia unei discuții profunde și nuanțate legată de regim. Cultura a fost un instrument de bază al implementării valorilor comuniste, permițând, în același timp, unei majorități complet ignorate anterior să urmărească sau chiar să producă filme, poze și literatură. Cercetarea epocii trebuie să se desprindă de pozițiile simplificatoare dominante după 1989 care au redus comunismul la o singură dimensiune. Proiecte precum cel al lui Cosmin Năsui pot fi puncte de pornire relevante pentru a ne înțelegere pe bune trecutul. Ieșind din expoziție mă gândeam că mi-ar fi plăcut să dau peste Ilie Ion, cel care i se plângea Ninei Cassian în anii ’70 că nu înțelege poeții contemporani, ca să îl întreb ce mai crede acum despre cultura din comunism. Aș fi tare curios să aflu. 

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK