Dacă bagi în priză motorul de căutare și-i dai ca temă timpul, îți servește credincios în mai puțin de o secundă vreo 4,5 miliarde de rezultate. Printre toate calculele, istoriile, definițiile și rețetele de time management, își fac loc multe mii de citate, de la Heraclit, la Oprah Winfrey, via Einstein, care, ca tot omul, au cotizat măcar o dată la trending topic-ul ăsta niciodată obosit. Nu prea-mi vine-n minte niciun scriitor care să nu se fi atins, măcar în treacăt, de subiectul ăsta, în timp ce cântărea, încrâncenat ori perfect relaxat, cum înaintează limbile ceasului deauspra foii albe. Dacă e să judecăm după numărul de pagini pe care le-au acoperit cu lumi din litere, ajunse-n biblioteci sau rămase-n sertare, timpul pare să fi trecut cu totul altfel pentru fiecare dintre ei. Unii au scris precipitat, cât șapte vieți la un loc, alții au concentrat totul într-o singură carte, compactă ca o cutie neagră. 

Cum își împart scriitorii timpul unei zile și cum fac loc în rutina ei momentelor din care ies atâtea și-atâtea specii de literatură? Ne-am luat curiozitatea asta în serios și am invitat zece scriitori (care poate chiar acum lucrează la cartea pe care cine știe când n-o vom putea lăsa din mână), să ne fie ghizi într-o zi obișnuită din viața lor. 

Adrian Schiop, prozator

„Timpul mi se scurge printre degete. De la o vârstă încolo, trăirile şi senzaţiile se aplatizează, nu mai trec de o anume intensitate şi atunci zilele trec - afectiv vorbind - relativ neutre, relativ identice, încât le pierd şirul, rămâne doar succesiunea anotimpurilor, să treacă odată iarnă, să vină primăvara. Și trece iarna, trece şi primăvara şi s-a mai dus un an. Însă lipsesc evenimentele care rup, care diferenţiază ameţitor ca Vârful Moldoveanu în Munţii Carpaţi. Și uite-aşa, m-am trezit la 35, apoi la 37, la 39, 43. Și asta mă nelinişteşte, pare că se dă contorul peste cap, că începe să miroasă suspect de tare a ţeapă. Fiindcă îmbătrânesc şi viaţa îmi place din ce în ce mai mult, asta e tristeţea; pentru că m-am învăţat în ea, am început s-o înţeleg, parcă lucrurile se leagă mai bine când mă gândesc la ele. Intuiţia mea e ca bătrânilor le place mai mult viaţa decât tinerilor, care renunţă mai uşor la ea - tocmai pentru că nu ştiu ce pierd, pentru că n-au stat destul în ea să înceapă s-o aprecieze. Îmi place în pofida tuturor costurilor, a organelor care mă lasă, a oaselor care mă dor, a tipilor care nu mă mai băga în seamă, a singurătăţilor şi a depresiilor de dimineaţă. Dar timpul trece din ce în ce mai repede, asta e tristeţea, marea escrocherie.”

Tara Skurtu, poetă

„Scriu poezie doar atunci când momentele aparent disparate pe care le-am trăit se adună laolaltă, când îmi dau seama că aparțin aceluiași poem. Când vine vorba de poezie, timpul și cu mine suntem ca doi vechi prieteni care trăiesc pe continente diferite; nu e nevoie să ne vorbim sau să ne vedem, pentru a ne înțelege. Știu că timpul se află întotdeauna acolo și nu-mi fac griji despre el. Atunci când trec printr-un anume moment, că, într-un fel sau altul, va ajunge într-un poem, dar nu știu când voi fi pregătită să-l scriu. Când însă vine vorba de timp și mișcare, lucrurile diferă – cât sunt în mișcare, fie că mă plimb (cu creionul în mână), fie că merg cu trenul, prefer să citesc, să scriu și să editez. Așa că, atunci când am la dispoziție ore de călătorie, tocmai aceste momente tind să devină un poem.

Relația mea cu timpul, în ceea ce privește răspunsurile la interviuri și scrierea unor texte care mi-au fost solicitate, este complet diferită. Acest tip de scris îmi este nenatural, mă tem de el. Așa că, în cazul ăsta, timpul și cu mine suntem tensionați, tumultuoși – el se mișcă mult prea repede, iar eu nu mă simt niciodată pregătită să-i țin pasul. Mă cuprinde anxietatea și, pe măsură ce se apropie deadline-ul, deși scrisul îmi rămâne mereu în minte, pun multă presiune asupra mea. Nu vreau să spun că sunt leneșă cu timpul – de fapt, chiar dimpotrivă. Mă gândesc non-stop la trecerea lui, dar în același timp parcă mă cuprinde un fel de paralizie. (Și chiar acum, cu acest interviu, mi se întâmplă același lucru.)”

Matei Florian, prozator

„Acum, de vreun an și ceva, relația cu timpul e bună. Pentru că a devenit al meu și chiar ține de mine ce fac cu el. Înainte de asta, era mai mult al revistei la care lucram. Mă păcăleam că e al meu, nu era. Nu intru în detalii. Acum, singura treabă nasoală e că am timp, dar n-am bani. Sunt alegeri pe care le faci din când în când în viață. Eu bifez alegerea asta periodic. O dată la șapte ani, să zic. I-a venit timpul, am dat click. E ok, scriu.”  

Lavinia Braniște, prozatoare

„La nivel macro, sunt mai relaxată, nu-mi mai pasă că trece timpul și că îmbătrânesc și că-mi rămân atâtea nerealizate. La nivel micro – adică micile chestii de zi cu zi pe care trebuie să le îngrămădești toate în 24 de ore –, relația mea cu timpul e destul de nereglementată, de aproape un an, de când nu mai am job de birou. Zilele mele arată destul de haotic, mi-a fost greu să răspund la întrebările de mai sus, de exemplu. Sunt genul de om pe care programul fix îl înnebunește. Nu-mi place să stau cu ochii pe ceas, deși îmi place să port ceas la mână. Dar când nu lucrez „la program” sunt mai prezentă în viața mea, mai aproape de mine, îmi place ca în viață lucrurile să fie mai fluide.”

Mircea Cărtărescu, poet și prozator

Dan Coman, poet și prozator

„Timpul e aliatul meu de ani buni - cred că imediat după ce am terminat-o cu adolescența - cea mai jalnică parte a vieții mele. De atunci n-a mai pus niciun fel de presiune asupra mea. N-a cerut atenție specială, nu mi-a fluturat pe la nas faimoasa sa rapiditate. De ani buni, relația noastră e aceeași - de aici lentoarea în scris, nepăsarea la greșeală, încrederea în ceea ce fac. Nu e nimic spectaculos, știu, dar e atît de bine să nu conteze că toate se duc (se duc naibii, nu există niciun alt loc în care să se ducă). După 23 de ani, n-am mai simțit nicio schimbare. Nici la 28, nici la 36, nici la 40.  Corpul reacționează la fel, inima se entuziasmează încă mai repede, miza a rămas de atîâa amar de vreme aceeași. Aliatul meu pare a fi unul de nădejde. Nu mă încurcă deloc. Singurul lucru pentru care l-aș grăbi uneori ar fi diminețile - și doar pentru cafea.”

Bogdan Coșa, prozator

„Știu să prepar zeci de mâncăruri care nu costă mai mult de 1-2 lei porția, mâncăruri gustoase, care arată bine în farfurie. Nu cumpăr lucruri inutile, nu cumpăr semipreparate și nimic din zona asta incertă. Fac sport, care, combinat cu ce ziceam mai devreme, mă ține relativ sănătos. Când vine vorba de mese festive și oaspeți, logodnica mea e cea care preia controlul, și nici atunci nu se face gaură în cer – un euro de persoană, să zic, pentru că de obicei pune altcineva băutura. 

De băut beau doar dacă trebuie să ies în pub, unde n-am nicio plăcere să ies, și nici nu prea ies. Mă plimb cu câinele de toți banii, iar logodnica mi-o distrez acordându-i efectiv atenție; zilnic, ore întregi de căldură și pălăvrăgeală. Facem zeci de escapade; trenuri, fructe, ceaiuri la termos. Baschet după job, ture cu bicla înainte de job. La apus de soare, multe seriale:) Parfumuri franțuzești demodate, reduse cu 80%, mii de filme artistice gratis, picnicuri între ședințe – și ea zice că e fericită, că nu-i lipsește nimic; când mă găsește jos, la poartă, cu caserolele fierbinți, în timp ce colegele ei așteaptă să le vină falafelul. Haine cumpărăm tot la kilogram, haine noi, în general, cu etichetă, sau haine purtate foarte puțin. O pereche de blugi Levi Strauss costă 5 lei dacă știi de unde să-i iei. Un tricou polo sau o cămașă, 3 lei. Rochii, blazere, curelușe, de toate găsești, trebuie doar să le dai o șansă. 

În felul ăsta, minim o lună pe an ne permitem să nu facem absolut nimic. Plecăm într-o țară străină și trândăvim la mare, la munte sau ne plimbăm prin orășelele apropiate, citim un geamantan de cărți, înghețată, street food etc. Vedem tot ce-i de văzut fără efort, la petreceri ne prefacem că ne-am pierdut brățările, la evenimentele mondene, la cocktailuri pe plaje private.

Dacă n-ar trebui să plătesc chirie, aș putea să muncesc nu cinci, ci două ore pe zi. Ajutând de fiecare dată acolo unde pot, sunt la rândul meu ajutat în zonele greu  accesibile. Și asta contează enorm. Dar da, am o relație excelentă cu timpul. E prima mea grijă și principalul motiv pentru care îmi permit să fiu prozator. E un raport care m-a interesat încă de la început, de când am lucrat prima dată, puștan fiind, la ferma unchiului meu. Cum să faci să nu te călărească nimeni și nici tu să nu călărești inutil? Lucrez constant la optimizarea procesului și la implementarea noilor rezultate. A existat chiar și o propunere de angajare la un moment dat, dar am preferat să rămân liber profesionist și să ofer consultanță în continuare.” 

Cecilia Ștefănescu, prozatoare

„Relația mea cu timpul are două etape: înainte și după fiul meu, Vlad. Înainte de Vlad, aveam timp nemăsurat și nu prea știam să jonglez cu el. Acum, dacă privesc în spate, mi se pare că m-am purtat cu timpul meu cum se poartă un copil răzgâiat într-o cameră doldora de jucării și de dulciuri. Acum, ziua e împărțită la milimetru. Țin minte însă că prima dată când am dezvoltat un raport dificil cu timpul a fost imediat după ce Vlad a mers la grădiniță. Până atunci, eram sau mi se părea că sunt într-o criză permanentă. Am stat cu băiatul meu acasă, așa decisesem încă înainte de a-l naște. Și trei ani, în plimbările zilnice prin parc, am avut timp să-mi cultiv spaime puternice: o să mai am timp să scriu vreodată și, dacă voi mai avea timp, o să mai am ce scrie, o să mai am chef? Apoi, la 3 ani, Vlad a mers la grădiniță și, brusc, m-am trezit în față cu nouă ore în care puteam să fac ce voiam. Iar eu spusesem până atunci că vreau să scriu. Doar că atunci, în acel moment precis, n-am mai putut. Deschideam zilnic laptopul și mă uitam fix în ecran, trecea o vreme și, când îmi dădeam seama că pierdeam timpul, îl închideam obidită. A durat mult până să mă reapuc, mai mult cu teroarea că timpul trece și resursele mele se termină. Spaima epuizării m-a făcut să pun în mișcare din nou agregatul.

Apoi Vlad a trecut la școală și timpul iar s-a redimensionat. De ceva vreme, încep să privesc circumspect oamenii care se vaită că nu au timp sau pe cei care glosează mult pe tema asta. Am acceptat și faptul că, în ceea ce privește scrisul literaturii, personal am nevoie inclusiv de acel timp care pare pierdut, pentru că mai ales atunci rotițele se învârt. 
Am găsit timp și să mă întâlnesc cu prietenii. 

Când am filmat scurtmetrajul meu de debut, Ferdinand 13, trei zile l-am lăsat pe Vlad la mama. M-am întrebat dacă e bine, dacă are sens. Sigur, dacă stai să pui în balanță ce faci cu ce lași, ce faci pare o prostioară, o jucărie inutilă. Dar, atunci când se întâmplă, cel mai bine e să nu pui în balanță rolul de părinte cu cel de „creator“, pentru că riști să devii ipocrit.

De când sunt mamă, experiența timpului are legătură directă cu cea a maternității. Iar experiența maternității e în multe feluri – și de aceea cel mai decent este să vorbească despre ea cele în cauză –, dar dacă ar fi să pun degetul pe punctul cel mai sensibil, aș arăta spre acel personaj de dinainte de maternitate care îmi poartă numele și arată ca mine, doar că avea aparent mult mai multe libertăți și mult mai mult timp. Și mai multe posibilități să fie fericit. Nu-l înțeleg pe deplin, îmi mai e din când în când dor de el, dar îl privesc cu multă blândețe. Blândețea e ce am câștigat cu timpul. Sau, vorba unui pesonaj de desene animate: «Sunt rău și asta este bine. N-o să fiu niciodată bun, și asta nu e rău»”.

Răzvan Țupa, poet

 

„De când am impresia că s-ar putea să trăiesc şi anul următor (şi nu doar a doua zi, ca până acum un an), nu m-aş plânge că aş avea cu timpul cine ştie ce relaţie. Îmi trece prin cap uneori că am avut ceva împreună, dar mi se pare că nu mai avem nimic în comun. Ne-am înţeles greşit unul pe celălalt sau şi-a băgat coada o deformare de perspectivă. Ce contează?! 

Când mai dăm nas în nas, îmi reproşează câte ceva, probabil că ne-am fi înţeles mai bine dacă nu am fi ajuns în faza sexuală a legăturii noastre. Îl înţeleg (oarecum), dar mă frământă foarte puţin spre deloc ceea ce îmi spune cu aerul că aş putea să-l ajut. Parcă-l văd: «ştiu că nu mă mai consideri om, dar oricum...» În sfârşit, ştim toţi repertoriul, ipocriziile funcţionale şi victimizările de doi lei. Nu e vina lui, oricum. Aşa are nevoie, ca să aibă impresia că stă cumva.

Pe scurt, a rămas cu impresia că l-am înşelat cu spaţiul şi nu i-aş fi zis. Adică asta tot repeta ultima dată, că «poţi să faci ce vrei cu cine vrei, dar cum să nu-mi spui, mincinosule! Mie, care am primit între noi etc.»

Până la urmă, totul s-a redus la ideea că îmi ia mai mult timp să citesc o carte decât să văd filmul, paradoxal, am încredere mai mare în ce îmi ia mai mult timp. Sigur, cât mă duce şi pe mine capul să văd un rost în ceea ce se petrece prin intervalul cu pricina.

Mă ajută foarte mult faptul că nu am animale de companie. S-a terminat acum mulţi ani. Pe atunci mă grăbeam mereu undeva şi întârziam. Am avut ceva câini (Nero, Eba, Dingo &co) şi o pisică (Sonia-Virgil) până când ultima a trebuit eutanasiată (am şi scris o poezie cu asta, cum se zice, dar despre cu totul altceva). Cam o dată la două trei luni mai întârzii încă într-un loc sau altul.

Aşa se face că, în general, pot să îmi văd liniştit de întâlnitul cu oameni (trec şi ani întregi până îmi revăd unii dintre cei mai buni prieteni, dar când ne întâlnim toate sunt exact cum le-am lăsat- toate care contează) şi alte întreprinderi&atingeri care ţin de poetic.”

Dan Sociu, poet și prozator

„Timpul îmi ajunge pentru toate, pentru că mi-am simplificat voit viața și mai bine mor decât să mă las prins în ceva prea complex. Ăsta e timpul convențional, dar am și o relație cu timpul natural, ca să-i zic așa și să mă scuze filozofii. Îl simt intim, când ascult muzică, intuiesc perfect ce urmează, în poezie și așa mai departe, durata e ceva ce mi-e foarte apropiat, dacă plec undeva și trebuie să ajung la o anumită oră, la ora aia fix ajung, fără să mă uit la ceas și fără să o iau neapărat pe drumul obișnuit. Dar tu m-ai întrebat evident de timpul convențional – sunt destul de izolat de lume, lucrez acasă, nu prea merg la petreceri, nu prea mă văd cu oameni, deci nu prea știu cum e cu timpul comunitar, poate de-aia și am o relație intimă cu timpul natural, ca să-i zic așa.   
Știu că, pentru cine nu mă știe, pare ridicol ce spun, dar activitatea mea principală e cunoașterea. Cei care mă știu pot să spună cât de obsedat sunt când dau de o teorie care explică totul sau de un sistem pe care îl analizez, nu neapărat un sistem științific, poate să fie și astrologia vedică, mă interesează cum se leagă punctele desenului și îmi amintește la fiecare pas de câte ceva din realitatea mea sau a celor din viața mea, cunoaștere prin proiecții deci. Dar nu e numai asta, bănuiala mea, oricît de psihotică pare, e că toate sistemele sunt valabile pe undeva, că lumea are nenumărate descrieri posibile și nu în sensul lui Rorty, ca vocabulare diferite, utile în jocul social dar fără valoare de adevăr – nu, toate sunt adevărate, și astrologia și știința, altfel cum se explică faptul că ele chiar sunt adevărate? Acum mă preocupă povestea Neanderthalienilor și influența genelor rămase de la Neanderthalieni asupra istoriei – și asupra mea. Bineînțeles, cam de când am început să studiez asta s-au înmulțit descoperirile majore pe tema asta, cum spunea și Jung că i se întâmpla când era obsedat de ceva, că primea de peste tot informații pe subiect. Și eu sunt obsedat, mă trezesc noaptea și mă gândesc la ce mă interesează. Și nu pot să mă plâng că-mi las nerezolvate celelalte probleme, cele practice, dimpotrivă, cu cât am devenit mai nebun în ultimii ani și mai mistic, cu atât am devenit mai calm și mai stăpân pe mine, cu mai mult umor și mai multă înțelegere pentru alții, mai practic și mai înclinat spre o viață sănătoasă. Când am o problemă mai dificilă, mă rog puțin și o și rezolv. Am încredere totală în existență, adică în Dumnezeu, pe care îl văd ca pe un partener de joc, cineva care creează activ aventura zilnică. Am și momente de neîncredere, de necredință, am perioade negre, din fericire, vine soarele și automat revin la sinele meu maniacal drag.”

Cum stau lucrurile cu timpul și productivitatea scriitorilor în alte vremuri și colțuri ale lumii, puteți afla din acest infografic. 

„Cum arată o zi de scriitor” face parte din tema lunii, ”Cât timp ai?”. Din aceeași serie, puteți citi:

„În căutarea timpului pierdut pe Facebook

Sâmbătă seara / luni dimineața