Cuprins

Schimbare / LGBT

Poate fi și ușor

De Daria Radu

Publicat pe 11 august 2026

Cum arată arhiva unei iubiri queer, tinere, în România de azi? Fotografii, bilete de tren, melodii și obiecte-gesturi pe care le observi doar dacă te uiți atent. O serie foto despre spațiul pe care un cuplu încearcă să și-l creeze, într-o lume care nu le oferă întotdeauna loc.  


O ramă de lemn cu nasturi colorați lipiți pe margine și un mileu care încadrează o poză alb-negru cu Sara și Alec. O floare de orhidee presată și lipită cu scotch, bilete de tren spre Sinaia, un poster-icoană cu Lana del Rey și atât de multe poze. Sunt într-o cameră din Drumul Taberei. Cele două stau pe pat, iar eu observ prin aparatul foto toate aceste obiecte-gesturi ale relației lor. 

Sara și Alec sunt împreună de un an și șapte luni, de când aveau 19 ani. Jobul le-a adus împreună, o cafenea din centrul Bucureștiului.  Sara abia se mutase înapoi în București din Austin, SUA, și se simțea foarte singură. Se plăcuseră deja din pozele de profil de pe Whatsapp, mi-au povestit. Când s-au văzut în persoană, le-a fost clar.  „Știu că aveam emoții, pentru că eu nu știam c-o să o văd în ziua aia. Și îmi ziceam: «Oh my God, e lesbianca de pe WhatsApp!» Și eu când am emoții, râd foarte mult. Știu că te-am strâns de mână foarte tare”. Alec confirmă: s-au strâns tare de mână și au plecat. Sara, care abia dacă fuma înainte, a început să fumeze ca să stea mai mult cu Alec. 

kiss me until my lips fall off 
kiss me until i start to rot
kiss me until Kingdom come 

Primul sărut pe melodia „Kiss me until my lips fall off” de la Lebanon Hanover, chiar în camera asta. Prima întâlnire pe bune la Londohome, iar aniversarea de un an, la Pamela. Însoțindu-le în aceste locuri, Sara și Alec mi-au permis să reconstituim un timeline vizual al primului lor an împreună. Prima oară când ne-am cunoscut și le-am povestit despre proiect și cât de mult îmi doresc să fie cât mai implicate, Sara a pus laolaltă un întreg board pe Pinterest și o notiță plină cu idei pentru pozele noastre. Una dintre ele era să surprind relația lor fără „presiunea ca vreuna dintre ele să fie cea masculină și cealaltă cea feminină”. Dar am observat și dorința ei de a ne juca cu machiaje, flori și props

Sara s-a mutat înapoi  în România la 19 ani, după ce locuise 4 ani în Austin, Texas. La început, mi-a povestit că se simțea atât de singură aici încât vorbea mai tot timpul cu ChatGPT. Rezonez cu experiența ei: am locuit patru ani în Olanda, iar ajustarea acasă poate fi foarte singuratică. Însă tot mă surprinde: când vorbim, o simt extrovertită, amuzantă și creativă. Tatuajele ei, în linii fine, comunică același lucru – se exprimă creativ prin orice mijloc posibil. 

Și Alec își poartă creativitatea pe propriul corp. E studentă la scenografie și cântă la bass. Ea e mult mai timidă, dar la fel de amuzantă și are niște ochi tulburători de verzi. Pentru mine, momentul în care am câștigat încrederea lui Alec a fost cel în care am simțit că proiectul meu are sens. Prima îmbrățișare pe care mi-a oferit-o, la Londohome, după ce s-a deschis atât de mult, mi-a oferit confirmarea că poate fac ceva bine. 

„Mi se pare că la mine acasă e cel mai safe. Aici, în camera asta e cel mai safe. Cel puțin din perspectiva mea”, îmi zice Sara. Peste câteva clipe, bunica Sarei bate tare în ușă și le ceartă că iar fumează în casă. O întreb cum se înțeleg. Pare complicat. Uneori bunica e indiferentă, alteori o sună foarte afectată pe mama Sarei după ce le vede pe ea și pe Alec îmbrățișându-se și spune că nu înțelege ce a făcut să merite asta. În altă zi, când ne pregăteam să ieșim toate trei pe ușă, bunica Sarei ne-a zis „Ce de fete!” și părea chiar fericită să ne vadă. 

Îmi place siguranța cu care Alec navighează momentele de genul. Ne reluăm conversația ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ambele continuă să fumeze și să îmi povestească  despre siguranța relației lor. Venind dintr-un loc unde oamenii erau atât de „loud and proud to be queer” ca Austin, Sara nu vrea să dea satisfacție niciunei persoane care ar spune ceva negativ despre relația lor. „Orice spațiu ar fi, nu mă simt neapărat threatened sau afectată sau speriată, pentru că ea e sus. Stă sus. Nu închide gura, nu zice că: «Da, ok, o să mă prefac că nu sunt queer.»” 

Și simt asta. Printre atingerile stângace, simt o siguranță în iubirea lor. Chiar dacă Sara e cea care își arată afecțiunea mult mai mult, iar Alec se ferește ușor. Poate din cauza prezenței mele sau poate, așa cum mi-a spus, ea își arată iubirea mai mult prin gesturi. Se completează. 

Bunica Sarei a cunoscut-o pe Alec sub un alt nume, cel din buletin. Odată ce ea a ales „Alec”, Sara i-a spus bunicii că așa i se va adresa de atunci încolo. Sunt momente, însă, când bunica folosește numele din buletin – îi e mai ușor, spune ea –, iar asta iscă certuri mari între ea și Sara. Când am vorbit prima oară, Sara tocmai se certase și cu mama ei, din același motiv. „Eu cred că ea (mama, n.r.) doar încearcă să se prefacă că sunt straight sau că Alec nu e trans”.

Alec se identifica până de curând drept bărbat trans. În jurul vârstei de 14 ani, căuta toate informațiile posibile despre care model de binder (bustieră de aplatizare a sânilor, n.r.) e sigur de folosit și care nu, navigând complet singură o situație foarte dificilă. Urma să înceapă să ia și testosteron pentru a tranziționa, până când s-a certat cu mama ei și nu a mai continuat. 

„Chestiile pe care le-am simțit sunt reale, știu că sunt reale. Și foarte multe persoane au privilegiul și slash, din păcate, burden-ul de a le simți. Privilegiul pe care l-am avut eu să simt pentru prima oară când am purtat un binder sau toate chestiile astea. Aș dori ca cineva să simtă euforia pe care eu am simțit-o secunda aia. Parcă ești tu în momentul ăla. Tu-tu, persoana ta originală. E ceva... Nu pot să pun efectiv în cuvinte. De-asta sunt foarte, foarte grateful pentru perioada aia.”

Îmi spune că prefera să aibă dureri fizice foarte mari, ca un binder purtat 12 ore, decât să simtă durerea psihică. Simt ceva visceral când îmi povestește cum a început să plângă, privindu-se în oglindă cu binderul; se regăsea din toate punctele de vedere în reflexie.

„Asta e chestia cu persoanele trans. Ai o durere constantă, dar faptul că la un moment dat poți să te simți tu, e de ajuns încât să facă momentele alea să dispară”. Compară eliberarea pe care a simțit-o cu momentul când reușești să scapi de o pietricică din pantof. Una pe care o porți cu tine de ani de zile. 

Acum Alec se identifică drept persoană nonbinară (care nu se identifică nici cu genul masculin, nici cu cel feminin, n.r.), iar relația cu Sara pare că a ajutat-o să accepte că varianta ei din trecut nu i se mai potrivește. 

„Nu știu cum am făcut… Eu tot cred că datorită Sarei, pentru că nu cred că aș fi avut curajul să fac chestia asta, pentru că era foarte scary.” O ascult și-i sunt recunoscătoare că îmi împărtășește o poveste atât de personală.

Detransition-ul (adică, în cazul lui Alec, detranziționarea de la persoană trans la persoană nonbinară) poate să vină la pachet cu multă rușine, vinovăție și responsabilitate față de comunitatea trans. Alec îmi spune că toate persoanele trans dinaintea o aduseseră în acel punct al vieții sale, că ar fi fost corect să continue și să arate că aceasta comunitate există. Iar, ca miză personală, pentru Alec părea o regresie să facă trecerea de la ascultarea și atenția pe care le primea când era masculine presenting la a arăta din nou feminin. Abia reușise să capete acceptarea celor din jur și tranziția înapoi părea ceva ce ar decredibiliza întreaga comunitate. Toată greutatea asta de purtat pe umerii unei persoane de 18-19 ani. 

Alec povestește că a primit ca temă la facultate să realizeze o emblemă. A făcut o spirală: „În față e alb și în spate e negru. Și albul care se vede e persoana mea de acum, care continuă traseul. Și negrul e, cumva, eu din trecut, care mă urmăresc pe mine, dar nu într-un sens rău. E acolo, dar nu mă deranjează că e acolo.”

Relația lui Alec cu părinții ei pare că s-a îmbunătățit odată ce a acceptat că e nonbinară. Sara spune, totuși, că iubirea acestora e condiționată: „Te iubesc, doar dacă nu e evident că ești trans”. 

Relația lui Alec cu mama ei e mai complexă de-atât. Mai ales în raport cu Sara, am putut observa multe suișuri și coborâșuri. Progresul făcut de mama lui Alec, de la a nu o saluta pe Sara la a o invita la masa de Crăciun în familie și a o îmbrățișa uneori, se simte imens.

Însă, de Crăciunul trecut, chiar dacă ideea de a o invita pe Sara în familie a fost a mamei lui Alec, iar tatăl a părut ok cu asta, cele două au aflat ulterior că, de fapt, el ascundea alte opinii. Chiar și fratele lui Alec, pe care tânăra îl descrie drept homofob, era în dezacord cu părerea tatălui lor, conform căruia Crăciunul se petrece doar împreună cu familia „creștină”. 

Alec și Sara își petrecuseră Crăciunul anterior, primul împreună, cu tatăl Sarei. Odată ajunsă singură în România, Sara a vrut să se reconecteze cu părintele cu care nu avusese cea mai bună relație în copilărie. Părinții ei au divorțat când ea avea 3 ani. 

De-a lungul timpului, Sara încercat să își cunoască tatăl, să îl viziteze și să dezvolte o relație. Într-o vară, când s-a întors acasă și a stat cu el, a venit și întrebarea: „Sunt băieți în State care îți plac?”. Și-a primit rapid răspunsul: „Nu, dar sunt fete”. Chiar dacă tatăl ei nu era de acord și spunea că asta nu e fata pe care a crescut-o, Sara îmi povestește că ea a rămas mereu fermă în ce privește sexualitatea ei. „I-am zis chestia asta doar ca să-i arăt că nu cunoaște nimic despre mine și nu poate să mă schimbe.” Chiar și când au încetat să-și mai vorbească, tânăra se asigura că poza ei de profil de pe Whatsapp era întotdeauna cu Alec. Îmi spune că-i reamintește tatălui constant că e fericită alături de iubita ei.

Pe de altă parte, când mama Sarei a vizitat-o în România, cele două au petrecut timp împreună alături de Alec. „Cred că în punctul asta, ea (mama, n.r.) este fericită pentru mine pentru că sunt cu o persoană care mă iubește și pe care o iubesc, dar sunt sigură că dacă ar fi avut de ales, ar fi ales altceva.” În plus, pare că alegerile profesionale ale fiicei o nemulțumesc. „Cred că și-ar fi dorit să fiu altfel și-mi dă mereu impresia asta: că nu-i place faptul că eu sunt o persoană mult mai artistică decât sunt academică”.

Realitatea e că ambele tinere au rude homofobe, care sunt în profund dezacord cu alegerile lor romantice. Bunica paternă a Sarei, de exemplu, pare foarte vocală în a-și exprima dezaprobarea. „Bunică-mea din partea tatălui îmi trimitea paragrafe despre cât de dezamăgită este de viața pe care o duc și cum mă îndepărtez de Dumnezeu. I-am trimis o poză cu două lesbience care se pupă și i-am zis că sunt foarte fericită cu iubita mea”, povestește Sara. 

Ultima dată le-am fotografiat pe Alec și Sara în apartamentul în care au locuit temporar împreună. Sara îmi povestea lucruri mărunte în timp ce pregătea o prăjitură. Când a vărsat un pic de ovăz pe jos, Alec s-a grăbit cu aspiratorul să strângă. Sunt atente una la cealaltă constant, se încurajează și se completează. 

Alec și Sara mi-au amintit permanent că poate fi și ușor. Câteva ore una cu cealaltă, la final de tură, se pot simți simplu. „Totul a venit de la sine”, mi-a spus Alec, povestindu-mi cât de în siguranță se simte cu Sara. „Alec e prietena mea cea mai bună, în moduri în care n-a mai fost vreodată altcineva, știi?”, mi-a spus și Sara.

N-a fost la fel de ușor să le găsesc. Mi-a luat trei luni de căutări. Majoritatea persoanelor cu care am vorbit nu își doreau să le fie dezvăluită identitatea – și pe bună dreptate. Conform Rainbow Map, în 2026 România se află pe locul 42 din 49 de țări europene la capitolul respectarea drepturilor omului pentru comunitatea queer. Ce înseamnă asta? Pe scurt, cadrul legal românesc oferă prea puțină protecție împotriva discriminării persoanelor LGBTQIA+, zero recunoaștere pentru familiile lor, aproape nicio protecție împotriva hate speech-ului, aproape nicio recunoaștere legală a genului, în cazul persoanelor trans. Persoanele queer nu se simt în siguranță să se expună public în România.

Am vrut ca o relație queer tânără să ocupe spațiu, mult spațiu, iar curajul Sarei și al lui Alec m-a strâns puternic în brațe. Ele voiau să fie ascultate, iar eu voiam să le ascult și să pot crea un spațiu suficient de personal încât să poată fi exact așa cum își doresc. De asta am vrut ca proiectul meu să fie clădit pe colaborare și autoreprezentarea relației lor. Le-am oferit bucățica mea de intimitate – camera foto a bunicului meu, cu care și-au făcut poze una celeilalte.

La final, am rămas cu două serii complementare, una a mea și cea mult mai intimă, a lor. Și cu două scrisori, pe care și le-au scris una celeilalte.

Sara: 

 „Ai zece zile să părăsești țara, mi-au spus americanii.

Zece zile să las în urmă locul pe care îl cunoșteam ca pe propria palmă. Zece zile să părăsesc locul în care mă refugiasem ca să scap de omul care m-a creat, omul cu vocea furioasă și mâinile grele. Zece zile să părăsesc locul în care încercasem să fug de propriul meu pesimism, de propria mea disperare.

Atât de puțin timp să-mi iau rămas-bun de la locurile care m-au format și de la oamenii care m-au ținut în viață atunci când eu nu mai voiam să mă salvez singură. Ce lucru tragic a fost să mă urc într-un avion pe care nu voiam niciodată să mi-l amintesc, un avion care mă ducea înapoi spre un loc pe care cândva îl numeam acasă. Și totuși, în ciuda a tot, încă speram. Speram la fericire. Speram la noi începuturi. Speram, mai mult decât orice, la libertate.

Nu aș fi îndrăznit niciodată să sper că te voi găsi pe tine. Tu, cu ochii blânzi și pielea moale, cu mâinile delicate și vocea liniștită. Tu, care m-ai văzut exact așa cum eram și nu te-ai îndepărtat. Ți-am oferit toată urâțenia din mine, fiecare parte ruptă și insuportabilă, iar tu ai primit-o cu tandrețe. Ai purtat-o fără teamă. M-ai iubit în ciuda ei, poate chiar datorită ei. În cel mai jos punct al vieții mele, unde rock bottom fusese depășit cu mult timp în urmă și căzusem în adâncuri despre care nici nu știam că există, la un job de căcat pe care nici măcar nu voiam să-l accept, te-am văzut pe tine.”

Alec

Meine Mauern beginnen zu bröckeln, ich lasse sie alle fallen.
Du siehst all meine Bruchstücke und liebst sie alle.
In deiner sanften Gegenwart findet meine Seele Ruhe.”

„Zidurile mele au început să se năruie, le las pe toate să cadă.
Îmi vezi toate părțile frânte și le iubești pe toate.
În compania ta blândă, sufletul meu își găsește pacea.” 


Materialul a fost realizat în cadrul proiectului Bursa Superscrieri Poqe ediția a IV-a, oferită în memoria fotojurnalistului George Popescu (Poqe).

Proiectul de bursă a fost organizat de Fundația Friends For Friends cu susținerea familiei și a prietenilor lui George Popescu, cu Scena9 ca partener de publicare și a avut ca scop susținerea financiară și editorială a unui fotograf amator în vederea realizării și publicării primului său story documentar pe tema „relațiile adolescenților și tinerilor din România”.

Daria Radu, câștigătoarea bursei, a fost mentorată de Bogdan Dincă (fotojurnalist) și Luiza Vasiliu (jurnalistă).



Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK