Cum arată dragostea? Cum arată intimitatea și rutina unui cuplu? Se schimbă ceva dacă acel cuplu este format din persoane de același sex? Seria Good News a artistelor Daniela Groza Pop și Ioana Groza Pop explorează tocmai aceasta intimitate.
Daniela și Ioana s-au căsătorit în 2022 și împreună cercetează conceptul de bucurie în artele vizuale. Sunt interesate de absența fericirii în (auto)portrete și de modul în care fericirea, atunci când este prezentă, apare ca un act de rezistență împotriva modurilor de viață capitaliste și heteronormative. Cuplul a expus în SUA și România și tocmai a avut prima expoziție personală la New York, în aprilie 2026.
Daniela Groza Pop (n. 1983, Constanța) a absolvit în 2006 o licență în Arte Frumoase, specializarea Filosofie și Literatură Italiană, la UC Berkeley. Șoferește un taxi în New York și locuiește între Cluj și New York. Practica multidisciplinară a Danielei constă în incursiuni în arta textuală, fotografie și broderie, toate având ca scop strângerea de fonduri prin intermediul proiectului BE KIND FOR REAL, lansat în 2014. Până în prezent, aproape 22.000 de dolari au fost donați către diverse cauze și persoane.
Ioana Groza Pop (n. 1994, Târgu Mureș) a absolvit în 2016 o licență în Film, Fotografie și Studii Media și un master în Realizare de Film Documentar la Universitatea Babeș-Bolyai. A lucrat în Cluj și București ca fotograf, editor și operator de cameră.
Au lucrări expuse la București la Scânteia+ în cadrul expoziției de grup The Picture: Explaining Photography in 39 Works’ (deschisă până pe 5 septembrie), una dintre cele mai ample analize fotografice din România a ultimelor trei decenii, și la Salon de Papier/Mobius în expoziția de grup WANT (deschisă până pe 27 iunie).
Citește un interviu cu cele două despre umorul și dragostea din fotografiile lor, de ce nu vedem mai multe zâmbete în artă și importanța reprezentării relațiilor queer.
Scena9: Cum s-a născut proiectul și cum a decurs procesul de muncă colaborativă?
Daniela Groza: Ne-am întâlnit în vara anului 2021, atunci am și început să facem poze împreună. Eu venisem la Cluj să predau un atelier de fotografie la Casa Tranzit, iar Ioana fusese angajată să documenteze atelierul. Prima poză a făcut-o Ioana, pe malul lacului Beliș, cu câteva zile după ce ne cunoscusem. Apoi, o săptămână mai târziu, am făcut prima fotografie împreună, în patul din apartamentul unde eram cazată. Fiind amândouă fotografi cu un simț estetic similar, inițierea proiectului a venit natural. Singura regulă pe care o avem, chiar și acum, după cinci ani de făcut poze împreună, este să ne fotografiem când avem amândouă chef, altfel proiectul devine altceva, nu mai este despre dragoste.
Ce a fost ușor și ce a fost dificil la procesul de lucru la serie?
Ioana Pop: Comunicarea subtilă dintre noi cred că este ceea ce face lucrul la această serie să fie atât de natural. Eu am o relație destul de complicată cu „munca”. Am crezut mult timp că e ceva greșit cu mine la capitolul ăsta. Am trăit povestea clasică a copilului născut în anii ’90 care trebuia să ia 10 la toate materiile ca să nu ajungă „la coada vacii”.
În școală nu mi-a plăcut cu adevărat nicio materie, deși eram premianta clasei. Cred că această realitate cuplată cu dorința mea naturală de libertate m-au făcut să lucrez doar dacă e neapărată nevoie sau doar atât cât să pot supraviețui. A fost o luptă să găsesc plăcerea în munca creativă pe care îmi doream să o fac tocmai fiindcă în mintea mea orice tip de muncă era o povară sau ceva de care trebuia să scap cât mai repede. Când am cunoscut-o pe Daniela m-am simțit văzută și înțeleasă, noi două având un raport similar vizavi de muncă în general, însă nu și față de munca creativă, acolo unde ea își găsise pacea deja. Faptul că era de la sine înțeles că facem fotografiile astea pentru plăcerea noastră a fost un factor esențial în proces și mi-am dat seama în timp că sunt cineva pentru care creația și plăcerea trebuie să meargă împreună așa că atunci a început un proces de îmblânzire a ideii de muncă.
Apoi pentru mine mai era problema expunerii, lucru cu care Daniela era mai mult decât obișnuită. La mine situația stătea un pic altfel. În familie lucrurile pe tema faptului că sunt queer erau cam tensionate și eu eram prinsă între dorința de a fi liberă cu deciziile mele și dorința de a-i proteja pe ai mei. Când am început să facem fotografiile, știind că Daniela e cineva care-și pune viața pe tavă pe social media, simțeam că nu vreau să fiu eu cea care să-i pună bariere (eu credeam că-i pun ei bariere, însă mi-e clar acum că făceam asta în primul rând cu mine) așa că au început un șir de întrebări și conversații cu ea și cu mine însămi despre felul în care vreau să trăiesc mai departe. Am ajuns practic să fac ceva ce nu recomand neapărat chiar dacă pentru mine a funcționat. M-am forțat în ciuda angoasei și fricii pe care o simțeam să pun fotografiile noastre pe rețelele sociale să văd cum îmi schimbă asta realitatea sau percepția asupra vieții mele. Am făcut un experiment. Asta desigur în contextul în care Daniela devenise familia mea și aveam încredere că orice ar fi, ea o să fie acolo pentru mine. Poate pare ceva superficial că niște postări pe internet mi-au schimbat viața, dar pentru mine nu erau postările în sine ci o acțiune prin care m-am forțat să scap de rușine. Am simțit că ăsta e singurul fel în care pot să preiau frâiele propriei vieți. Și așa a și fost.
De ce ați ales să numiți seria Good News?
Daniela: Mai multe nume au fost jonglate, inclusiv cel alternativ ‘On love’, cu care mai expunem câteodată. Good News a apărut anul trecut, când Trump intrase în cursa de a fi ales președinte. Canalele de știri erau inundate de vești proaste, ne doream ca imaginile noastre să ofere o supapă pentru vremurile cu care ne confruntăm.
Ioana: La cum suntem noi poate mai schimbăm numele de vreo zece ori în decursul vieții.
Ca privitoare, văzând fotografiile, mă simt de parcă aș privi în intimitatea cuplului vostru într-un mod foarte cald și natural. Cum ați decis cât de intime să fie aceste poze? Cât să arătați din relația voastră și cât nu prin fotografii?
Daniela: Eu cream deja autoportrete cu iz hiperpersonal, pe film și cu telefonul, fotografii care invariabil ajungeau postate pe rețelele sociale. Îmi doream ca prin expunere să îmi înving timiditatea și totodată să ajung la alte persoane queer care apreciază fotografia de artă și genul de trăire care are capacitatea să dea volum conceptului de fericire ca unealtă de rezistență. Trecerea de la autoportret la autoportrete împreună cu soția a fost fluidă, ca o continuare neîntreruptă a fericirii pe care începusem să o simt în mine. În istoria fotografiei acest gen de rezistență a fost redat de Claude Cahun & Marcel Moore, Marie Hoeg & Bolette Berg, Alice Austen & Gertrude Tate, acestea fiind printre cuplurile activiste cele mai faimoase care au făcut în taină fotografii ce au fost găsite, distribuite și apreciate postum. În lumina acestei istorii vizuale queer, fotografiile noastre continuă tradiția în timp real de data aceasta, fără constrângerile violente asociate cu pedepsele epocilor respective, adică încarcerarea, exilul social și/sau politic de care se temeau predecesoarele noastre. Desigur, lupta pentru drepturi egale continuă și prin această serie de fotografii ne imaginăm constant ușurința de a trăi fără niciun fel de îngrădire. Spontaneitatea ca și ingredient principal subliniază mereu plăcerea de a exista într-o libertate totală, de aceea rar construim un portret ca performance. Prin inocența cu care clintim realitatea ne asigurăm că nu alunecăm în fetișizarea corpurilor și identității noastre.
Ioana: Nu cred că am decis nimic per se. Cred că fotografiile sunt o extensie naturală a vieții noastre. Ne ghidăm firesc după ce ne entuziasmează pe amândouă. Entuziasmul e primul și cel mai important indicator că facem ce este bine pentru amândouă. Nu s-a întâmplat niciodată să fie tensiuni în ceea ce vrem, cât sau cum vrem să expunem din intimitatea noastră. Poate eu sunt mai rezervată în ceea ce privește nuditatea, dar discutăm liber și nu există presiuni, nici chiar din cele mai subtile. Mereu bunăstarea noastră va fi mai importantă decât orice fotografie.
E și mult umor în serie. Sunt curioasă ce rol are umorul atât în practica voastră artistică cât și în relația voastră?
Daniela: Happiness or its absence in art, un set de texte despre fericire în artele vizuale editat de Ronit Milan și William Barcham este o lectură pe care o recomandăm celor care sunt interesați de acest parcurs al artei. Lipsa de resurse pe acest subiect indică, credem noi, nevoia de a ne uita mai bine la arta vizuală din acest unghi.
Arta în general este serioasă, lipsită de umor, să zicem că există într-o extremă. În fotografie și în pictură încă fugim de zâmbete, de umor, pentru că denotă ceva neserios, volatil, în ceea ce facem. Ei bine, există o rădăcină la baza acestei fugi. Undeva pe la sfârșitul anilor 1400, când a început să apară ideea de artist faimos, de curente în artă etc. în cercurile celor înstăriți, evident că valorile acelei clase s-au transferat artei: seriozitatea conservatoare și un simț al umorului țeapăn și atrofiat a cimentat arta în direcția religioasă/conservatoare/serioasă, o direcție pe care încă o adoptăm fără a o chestiona profund. Prin anii 1600, Judith Leyster, o pictoriță din perioada epocii de aur olandeze a îndrăznit! să-și facă un autoportret zâmbind. Deja se încumetase să traiasca din talentul său, ceva nemaiauzit la vremea respectivă pentru o femeie, dar să și se imagineze voioasă era deja prea mult. Soțul ei a semnat majoritatea lucrărilor (minus autoportretele) lui Judith cu numele său, iar tablourile fericite ale lui Judith au fost date uitării până la mijlocul secolului trecut. Multe sute de ani în pictură zâmbetul și o atmosferă lejeră, jovială, au fost asociate cu probleme mintale și beție, nicidecum cu o trăire la fel de legitimă și serioasă ca opusul său. Deci de aici pornește dorința noastră acută de a continua munca celor foarte puțini care au înțeles că este nevoie și de umor și de o stare de ușurință pentru a suporta greutatea vieții. Tyler Mitchell, Tommy Kha, JEB, Justine Kurland & Jess Dugan sunt printre artiștii contemporani queer care flirtează cu conceptele de fericire și umor, artiști pe care sperăm că îi completăm în partea noastră de Europa.
Ioana: Mai există cred și o sete a persoanelor queer pentru umor și distracție nu ca distragere ci ca rezistență în fața societății care ne respinge, în care trebuie să ne luptăm pentru drepturi egale, pentru libertate, pentru a fi văzuți pentru ceea ce suntem sau uneori doar pentru a fi lăsați în pace. În ceea ce mă privește caut să ajung tot mai aproape de libertatea aceea spre care simt că tânjește ceva din mine așa că de acolo cred că vine și apetitul pentru umor. Apoi mai e ceva care nu vreau să sune ezoteric, un aspect la care eu și Daniela ne asemănăm. Amândouă am simțit mereu un curent care ne trage mai degrabă spre lumină, adică spre un mod de a trăi care să ne bucure atât pe noi cât și pe cei pe care-i alegem să ne fie aproape. Cred că acest curent ne ghidează și dă poate un suflu umoristic și fotografiilor noastre.
Fotografiile au foarte multă natură în ele. Care este relația voastră cu natura?
Daniela: Pomii fructiferi doldora de fructe reprezintă fericire pentru mine. Am crescut la Constanța, dar bunicii aveau o căsuță la țară unde mergeam primăvara și vara să culegem vișine, cireșe, mere, mure, struguri. Rămâne un laitmotiv în munca noastră această recunoștință pentru roadele pământului. Adeseori când călătorim prin țară opresc mașina să culeg fructe de pe marginea drumului.
Ioana: Deși am copilărit la Târgu Mureș prin diverse cartiere comuniste și mai târziu, în liceu, peste drum de calea ferată, îmi amintesc că atunci când voiam să fiu singură îmi plăcea să mă plimb pe malul râului ascultând muzică la mp3. Natura, chiar și cea găsită prin oraș, continuă să fie un spațiu magic care mă inspiră; iar ceea ce împărtășesc întru totul cu Daniela este capacitatea de a ne uita în jur cu încântare. În engleză aș zice to wonder in awe. La căsuța de la țară avem câmpul cu fluturi albaștri, la grădina botanică din București avem piersicul „secret” cu piersici rare, primăvara la New York avem magnoliul din cimitir și lalelele din parcurile de peste tot și la Cluj ne bucurăm de un pic de natură chiar în curtea interioară a blocului unde locuim.
Lucru la proiect și actul de a vă documenta relația v-a învățat ceva nou despre voi (și individual și ca cuplu)?
Daniela: Cu siguranță s-a topit o barieră către o viață mai puțin timidă; cu timpul arta noastră a creat o voluptate și mândrie de apartenență la ceva ce nimeni nu-și poate dori, din punct de vedere al felului în care suntem tratați, dar fiind de partea aceasta a gardului conceptele de solidaritate, de diplomație și de cooperare sunt mai aievea ca niciodată.
Pe plan mai larg s-au înmulțit cunoștințele despre trecutul persoanelor queer de-a lungul a secole de subjugare, subjugare ce a devenit din ce în ce mai feroce în ultimii 150-200 de ani. Faptul că puteam fi încarcerate înainte de 2001 mă trece cu fiori, de aceea mă bucur că într-un fel am fost constrânse de acest proiect să adoptăm și să ne înscriem în istoriile queer, să ne informăm ca să putem preda ștafeta. Înainte de autoportretele cu soția mea nu aveam o bază solidă vizavi de comunitatea LGBTQIA+ din România sau Statele Unite.
La atelierele organizate am discutat mult despre cum să ne îndepărtăm de binaritatea ‘fericit’/ ‘nefericit’, două extreme de altfel, pentru că am observat încă de la început reticența participanților de a accesa arta prin această portiță pe care noi o numim fericire în artele vizuale. Am convenit de-a lungul anilor că felul în care procesăm lumea în jurul nostru este asemănător cu accesarea unei frecvențe radio care nu neagă existența altor frecvențe, ci mai degrabă le completează. Riscul de a elimina opusul fericirii nu se poate întâmpla nicicum, mai degrabă întrebarea mereu rămâne – ne permitem oare să trăim fără umor, fără frumusețe, fără o gură de aer lejer?
Ioana: Daaaaa și nu vreau să pară că exagerez, dar eu nu mai sunt aceeași persoană ca înainte de Daniela și înainte de seria asta. Adică desigur că sunt aceeași, dar ceva fundamental s-a schimbat. Am scăpat de rușine, de o duritate pe care o aveam în relație cu mine, de un fel de rigiditate sau critică de sine aiurea în tramvai. Am învățat lucruri despre iubirea față de ceilalți și față de mine. Am scăpat de homofobia internalizată. Faptul că mi-am permis să fiu vulnerabilă prin expunerea în autoportrete, în online, în interviuri, pe scenă etc, m-a făcut mai caldă la alți oameni, la mine însămi, la viață. Am simțit că dacă o să îndrăznesc să fiu eu însămi (sau mai mult, să-mi dau voie să caut cine sunt, ce-mi place, ce vreau) o să pierd tot (nu știu exact ce. Iubirea? Iubirea cui? Iubirea părinților mei? Se pierde iubirea?), iar prin faptul că am „riscat” și am trecut dincolo și mi-am permis poate tot ceea ce nu mi-a fost permis m-a redat pe mine mie și asta e neprețuit. Încă sunt în proces de descoperire, dar măcar e procesul meu și nu al altcuiva.
Care e fotografia preferată a fiecăreia și de ce?
Daniela: Ioana a venit pentru prima dată în New York în 2024. Eu fiind șofer de taxi în New York, o muncă pe care o păstrez ca sursă principală de venit pentru șederea la Cluj, aveam această fantezie să o plimb pe Ioana în taxiul meu. Așa că poza mea preferată a fost făcută pe 15 aprilie 2024, în taxi, la Coney Island – Ioana poartă o rochie superbă, albă și este încălțată cu teniși, în fundal se vede profilul unei mașini de epoca, lumina este perfectă. Strălucește, pur și simplu.
Ioana: Sunt unele care-mi plac mai mult decât altele, dar nu pot să aleg. Rămân totuși cu un atașament față de primele două fotografii. Prima fotografie din serie cu Daniela dormind pe malul unui lac pe o pătură roșie și a doua, cu amândouă îmbăiate în lumina de dimineață, în patul din apartamentul în care a locuit Daniela pe durata atelierului ei la Cluj.
România este pe ultimul loc pe harta Rainbow când vine vorba de protecția persoanelor LGBTQ+. Vedem încă destul de rar persoane openly queer la televizor și în media. Cum vedeți seria voastră fotografică în contextul vizibilității reduse în țara a comunității LGBTQ+ și a homofobiei din societate?
Daniela: Expunerea noastră este absolut necesară. Ne dorim să ajungă în toate cotloanele țării și internetului, alături de acțiunile tuturor celorlalte persoane queer care se regăsesc în genul acesta de activism. Prezența dragostei, ca bonus la identitatea queer, este poate și mai importantă pentru că homofobia este, credem noi, o manifestare a lipsei de dragoste față de sine, de cei din jur, de necunoscut.
Cum este viața ca un cuplu queer în rural? Simțiți că vă comportați diferit când sunteți la sat față de cum sunteți în spații urbane?
Daniela: Noi stăm la Cluj, dar vara mergem la țară într-un sat unde mă știu localnicii din anii ’90. De-a lungul timpului m-am implicat în comunitatea sătească așa cum am știut mai bine, un aspect care a ajutat să ne integrăm ca cuplu queer. Vecinii ne îndrăgesc și ne tratează ca pe oricine altcineva care aduce un plus de bine și de ajutor în sat.
Ce ați vrea să se întâmple după ce cineva vede seria de fotografii?
Daniela: Inspirație! Mai ales pentru cei care sunt interesați de fotografie ca o formă de activism vizual.
Ioana: Nu știu dacă vreau ceva specific. Cred că seria are forța ei, în sensul că poate mă așteptam la mai mult hate (în online pentru că acolo prinde lumea „curaj”) și nu cred că am avut niciun mesaj negativ ca răspuns la aceste fotografii. Parcă mă mir și nu mă mir în același timp. Mă bucur. Asta pentru mine înseamnă că dragostea se transmite și are o putere reală.
