Istoria unui cuplu ieșit din tipare ne poate ajuta să înțelegem ce a însemnat să iubești și să trăiești altfel în România secolului trecut. Află povestea Olgăi Caba, o scriitoare română uitată, care ne-a dat poate singurul roman din perioada comunistă ce explorează ideea de genuri și sexe multiple, și a partenerului ei de viață, Eric(a) Tecău, care a trecut prin prima operație de afirmare de gen documentată în România. 

Începem o scurtă serie de portrete ale unor artiste safice (lesbiene, bisexuale, femei atrase de femei), ca să încercăm să înțelegem ce a însemnat să fii femeie queer în România de-a lungul timpului. Seria este realizată în cadrul bursei „Viețile noastre, poveștile noastre: Vocile safice în media”, oferită de Asociația Vulgar în parteneriat cu Queer Sisterhood Cluj, care își propune să ofere vizibilitate comunității safice în mass-media românească. 

„Și ultimul gând? Ultimul gând este cel pe care nu-l cunoști.”

Așa se termină Totaliter Aliter, poate singurul roman SF din perioada comunistă care explorează ideea de gen și sex. Olga Caba, cea care l-a scris, a lăsat în urmă o biografie aparent plină de contradicții: pe de-o parte, romane inedite în epocă prin îndrăzneala temelor pe care le abordează, iar, pe de altă parte, articole de presă care vădesc simpatii legionare. Peste toate acestea se așează și istoria uneia dintre cele mai surprinzătoare povești de dragoste din trecutul recent al României. Puțină lume știe, însă, cine a fost Olga Caba, la fel cum puțini au auzit de Totaliter Aliter. Nici noi nu știam prea multe până acum câteva luni, când am auzit despre o scriitoare lesbiană și legionară, al cărei soț era femeie când s-au cunoscut. Ceea ce am descoperit, însă, avea să fie mult mai nuanțat.

Contradicțiile o fac pe Olga Caba greu de povestit. A existat Olga figura biografică, femeia care s-a născut în 1913 în Volova (în Slovacia de astăzi) și a murit în 1995 în Sebeș. Apoi a fost Olga scriitoarea, speranță literară în tinerețe, al cărei debut, prima dată în poezie, apoi în proză, a entuziasmat criticii în anii ‘30, pentru ca ulterior să nu publice nimic timp de peste 20 ani. Tot Olga a fost și simpatizanta legionară, care scria cu dispreț despre „teoria evreiașilor” în anii ‘40. A mai existat, la sfârșitul anilor ’60, Olga scriitoarea care a revenit cu romane precum Totaliter Aliter, Pasul alăturea sau Zodia Vărsătorului. 

A mai fost și Olga persoana queer, „una dintre puținele scriitoare identificate în epocă ca lesbiană/bisexuală”, după cum o descrie site-ul Muzeul Istoriei și Culturii Queer. A fost femeia căsătorită cu Eric(a) Tecău, care, atunci când s-au cunoscut, trăia ca femeie. Olga în cuvintele contemporanilor săi: „O poetă necunoscută în propria-i țară”, conform Monicăi Lovinescu, critic literar. „Neliniștită și originală”, după sculptorul Ion Vlasiu, „o voce nesupusă la șoaptă”, în ochii soacrei ei, sau o „lesbiană ambigenă de mahala”, după spusele scriitorului Lucian Blaga. A fost Olga prizoniera politică a regimului comunist din 1952 până în 1954 și Olga urmărită de Securitate timp de 32 de ani. Și, în final, a fost Olga Caba peste a cărei poveste și literatură s-au așternut anii și tăcerea, pentru că canonul literar românesc nu este indulgent cu scriitoarele, și nici societatea cu cei care deviază așa mult de la normele sociale.

Toate se regăsesc în Olga Caba, femeia în pragul bătrâneții, cu părul castaniu vâlvoi tuns scurt, fața prelungă, ochii mici și un zâmbet ștrengăresc pe față, așa cum a surprins-o fotografia de pe coperta monografiei dedicată autoarei, semnată de Ligia Dumitru, pe care am citit-o încercând s-o cunoaștem și s-o înțelegem. E amalgamul tuturor contradicțiilor și identităților de mai sus. E Olga pe care am descoperit-o din documente, memorii și opere și pe care ți-o aducem aici, știind însă că, în multe feluri, va rămâne un mister. 

„De mână te-aș lua și te-aș duce cu mine” 

Să încercăm să o descriem din ce a scris e mult mai ușor. Totaliter Aliter e un roman publicat în 1982, pe când Olga avea 69 de ani, la editura Cartea Românească. În monografia sa, Ligia Dumitriu spune despre roman că e „o adevărată Odisee în care se varsă aproape toate temele care au urmărit-o pe autoare de-a lungul timpului”, iar Olga zice într-un interviu că ar fi „mulțumită” dacă ar rămâne după ea numai Totaliter aliter. Romanul e o ficțiune speculativă care urmărește călătoria unei femei, Laura, prin timp și spațiu. Titlul vine din latină și înseamnă Total diferit. Și se potrivește cărții, pentru că Laura va descoperi în călătoriile ei lumii total diferite, în care timpul curge altfel, genul și sexul funcționează altfel, la fel și relațiile dintre bărbați și femei. Titlul se potrivește și vieții Olgăi, dovadă că și Dumitriu, dar și alții care au scris despre Olga, vor folosi expresia ca s-o descrie pe scriitoare.

Într-o scrisoare către o prietenă, Olga Caba descrie începutul vieții sale astfel: „Biografia mea intelectuală începe la vârsta de 5 ani, când am fost înscrisă la clasa întâi (...) pentru că eram foarte neastâmpărată”. 

O biografie clasică ar începe cu faptul că s-a născut la 23 mai 1913 în Volova, o localitate de pe teritoriul de astăzi al Slovaciei, într-o familie mic-burgheză, cu rădăcini aristocratice atât din partea mamei, cât și a tatălui. Este fiica Mariei Kadar, învăţătoare, şi a lui Augustin Caba, inspector şcolar. Cei doi sunt autorii primului abecedar românesc fonomimic (adică în care sunetul este descris în mod repetat cu ajutorul gesturilor, al mimicii) din Transilvania. În cea de-a opta ediție a abecedarului, în 1928, poți să le vezi pe micuța Olga Caba, alături de două verișoare, ilustrând gesturile care însoțesc fiecare literă. Olga e expresivă și are o fundă mare, albă, în părul vâlvoi.

Știm puține despre copilăria Olgăi. Părinții divorțează și ea rămâne cu mama, pe care o va descrie ca strictă, în niciun caz o mamă la care fugi să te adăpostești când ți-e frică. Dar știm că s-a ținut de școală și că în 1929 termină Liceul de fete „Oltea Doamna” la Oradea, în 1934 Facultatea de Filologie la Cluj, specialitatea engleză și franceză, iar în 1935 Seminarul Pedagogic. 

Din povestirile celor care și-o amintesc pe Olga în anii interbelici, ea apare ca o tânără excentrică, care îți aduce prajituri, apoi se ceartă cu tine pe teme de literatură. E cineva care la prima întâlnire îi va sugera, nu prea subtil, viitoarei soacre că e o „cotoroanță”. Are gesturi „mai degrabă virile decât feminine”, va spune un prieten despre ea. Nu era frumoasă, dar năștea pasiuni în cercul de artiști în care se învârtea. O fire artistică și sensibilă pentru care, cum își amintește sculptorul Ion Vlasiu, cu care a fost prietenă în anii de cenaclu, „dragostea era doar o punte de trecere în lumea visului…”.   S-a iubit cu „un negru, un chelner, un poet”, ar fi avut mai multe căsătorii, care nu rezistau pentru că ea „se tot încurca cu femei”, spune Lucian Blaga. Filosoful a cunoscut-o pe Olga în  timpul războiului și e neclar, inclusiv din scrierile sale, cât e zvon și cât e adevăr în aceste aventuri biografice. 

La Cluj devine membră a Cenaclului literar al scriitorului și anatomistului Victor Papilian. În acești primi ani ai carierei de scriitoare, Olga publică poezii și povestiri în publicații precum Abecedar, Gând românesc sau Gândirea, alături de alți colegi de la cenaclu precum Sextil Pușcariu, Radu Brateș (Gheorghe Biriș), Horia Stanca, Bogdan Duică și Nicu Caranica. Tot la cenaclu îl cunoaște pe viitorul scriitor, pictor și profesor de arte, Raoul Șorban, cu care se căsătorește în 1935. 

Mama lui Șorban n-a fost de acord cu relația, poate și pentru că, din punctul ei de vedere, Olga avea tonul și ținuta unei „eleve încrezute”. L-a amenințat chiar că-l va dezmoșteni, dar bărbatul n-a ținut cont. „Tovărășia [Olgăi] era foarte agreabilă,” își va aminti Raoul peste ani, „era o trăire, o gândire foarte ascuțită”. Îi unea pasiunea pentru artă și accentul pus pe intelectualitate. Erau și amândoi pasionați de spiritism, Olga povestind cu mai multe ocazii că putea comunica cu spiritele. De altfel, în monografia scrisă de Dumitriu, se povestește că cei doi apelau la spiritul unei boieroiace armene să-i ajute să-și găsească lucrurile rătăcite prin casă. N-au avut copii pentru că ea nu și i-a dorit, i-a explicat Raoul Ligiei Dumitriu într-un interviu. 

În 1937, în timp ce se afla în Anglia cu o bursă de studiu, Olga îi va cere divorțul lui Șorban. Motivul ar fi fost neînțelegerile și infidelitățile lui. Într-un poem dedicat lui, Caba scrie: 

Și știi am suferit/Dar niciodată chiar așa cumplit/ Ca atunci când eram lângă tine.

Rămân, însă, prieteni toată viața. În timpul războiului, Raoul va fi arestat pentru activitate antifascistă și va contribui la salvarea evreilor persecutați, (muncă pentru care va primi distincția „Drept al Poporului său”). Se va reîntâlni cu Olga în închisorile comuniste, după ce vor fi amândoi arestați din motive politice. Olga se va recăsători peste aproape 20 de ani cu Eric Tecău, în viața căruia Șorban va juca un rol important. 

„Căci viermele te roade și moartea e în tine”

O dată cu începutul anilor ’40, Olga colaborează cu publicațiile Axa, dar și Gândirea, în care semnau și scriitorii Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Gala Galaction sau Lucian Blaga. Inițial revistă „bilunară politică, artistică și literară” cu înclinații de dreapta, între 1940-1941 Axa se transformă în cotidian „de luptă politică” și „doctrină legionară”. Aici, Caba publică traduceri de poezie (printre care și poemul spaniol fascist și antisemit Bestia y el Angel de José María Peman) și câteva articole. Scrie, de exemplu, despre sistemul de educație fascist și laudă învățământul din Italia lui Mussolini. În alt text vorbește despre cum Anglia și-a îndepărtat aliații prin egoismul față de celelalte rase pe care le colonizează, spre deosebire de Germania, care și-a câștigat aliații promovând naționalismul. 

În noaptea de 21-22 ianuarie 1941 are loc Rebeliunea Legionară la București, o serie de acțiuni violente petrecute, care au marcat separarea legionarilor de regimul lui Ion Antonescu. Evenimentele au prins-o pe Olga în redacția Axa. Rebeliunea a fost cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei. Ziarul Universul dădea atunci ca număr de morți 236 de civili, doar în București și 374 în restul țării. Doar în masacrul din pădurea Jilava au fost împușcați 90 de oameni. 

După Rebeliune, mișcarea legionară a fost scoasă în afara legii, iar Olga arestată de Siguranță, din cauza asocierii sale cu Axa. A fost eliberată după mai puțin de o zi și a trecut de la calitatea de „acuzată” la cea de „martoră”. Scriitoarea va rămâne în București până în 1945, unde are diferite slujbe ca traductoare sau funcționară.  În dosarul său de la Siguranță, citat de Nicolae Afrapt în volumul său Olga Caba și Eric(a) Tecău în dosarele Securității, se va nota că Olga ar fi comentat „în favoarea legionarilor, rebeliunea din ianuarie 1941” și că, la percheziții ulterioare, i s-a găsit un carnet personal de notițe cu lozinici și însemnări „cu caracter legionar”. Mai ales după venirea la putere a comuniștilor, Olga nu va mai vorbi public despre trecutul ei legionar, dar merită menționat că unchiul viitorului ei soț Eric este legionar. Deși este plecat în State acesta va rămâne un apropiat al cuplului. 

În mod paradoxal, în aceiași ani agitați, în viața Olgăi Caba ar fi intrat Eric(a) Tecău. Nu știm când s-au cunoscut inițial. Nicolae Afrapt citează o prietenă a autoarei care dă ca posibilă perioadă anul 1941. În monografie Ligia Dumitru spune că această întâlnire s-ar fi petrecut mai târziu. Cert este că această întâlnire s-a întâmplat când Erica încă se prezenta și trăia ca femeie, iar la un moment dat cele două încep o relație, iar undeva după 1947, Olga se mută în casa familiei Tecău. Familia lui Eric(a) nu a fost de acord cu relația lor.

„Versuri de dragoste, căci nu vă închipuiți cât îl iubesc pe măgarul de Eric”

În anii tulburi ai finalului celui de-Al Doilea Război Mondial și ai schimbării de regim politic în România, Olga Caba s-a retras în scris, în munca de profesoară, dar și în viața ei privată, marcată de relația cu Eric(a) Tecău.

Erica Tecău s-a născut în Sebeș, Hunedoara, pe 7 septembrie 1924 într-o „familie puternică, din neamurile mari ale Sebeșului românesc”, ne spune Afrapt. Până în 1956, aceasta și-a trăit viața ca femeie. 

A absolvit Liceul de Fete la Alba Iulia, și apoi, în 1948, Facultatea de Filosofie la Sibiu, unde l-a avut printre profesori pe Lucian Blaga. În facultate era considerată „una dintre cele mai urâte studente”, după cum își va aminti mai târziu colegul său, scriitorul Ștefan Augustin Doinaș. Era genul de persoană care, dacă greșea, se pedepsea citind 20 de pagini din Critica rațiunii pure, după cum povestește chiar în jurnalul său. Pe lângă jurnal, a scris poezii. Acestea sunt paginile în care își va detalia atracția pentru femei, sentimentele de neliniște legate de propriul corp și o constantă căutare a sinelui. O astfel de urmă sunt versurile scrise de Tecău în 1944: 

„Eu port străină haină, a mea a fost pierdută/ Atunci când într-o toamnă m-am născut,/ Blestem uitat de soartă ca schija într-o rană/ Eu sunt o ironie a propriului eu.”

Cum se uita Olga Caba la gen și sexualitate nu știm. Dar știm că s-a afirmat în epocă, în diverse feluri, că ar fi fost lesbiană sau bisexuală. Prietenii și contemporanii ei spuneau că avea atitudini masculine. Lucian Blaga amintea în cartea sa de memorii Luntrea lui Caron de relațiile ei amoroase cu femei. Mai târziu, în note ale Securității se menționa că ar fi „puțin lesbiană” pentru că tot încerca s-o sărute pe informatoare. Deși ea nu s-a etichetat niciodată drept lesbiană, bisexuală sau atrasă de femei, dincolo de zvonuri și amintiri, relația și mai târziu căsătoria cu Eric rămân martore peste timp ale unui alt fel de a iubi decât cel tradițional.

Iubirea lor a traversat una dintre cele mai violente perioade din istoria recentă a României. Odată cu sosirea comuniștilor la putere în 1947, Olga, aflată la Oradea, a fost luată în vizor de noii conducători, pentru că, o dată în plus, nu s-a putut ține departe de politică. Cu un an în urmă, în 1946, Olga, pe atunci profesoară de engleză, s-a asociat cu Partidul Național Țărănesc (PNȚ), o formațiune politică democrată, care prioritiza problemele țăranilor. Comuniștii au început atunci o campanie locală împotriva țărăniștilor și a ei. În 1946, ziarul bihorean Crișana o numea „una dintre cele mai feroce legionare și în același timp cea mai șovinistă și reacționară reprezentantă a organizației penețiste din Oradea și Bihor”. Elevi de-ai ei au denunțat-o că preda literatură burgheză.

Șase ani mai târziu, pe 12 august 1952, Olga a fost arestată și ridicată chiar din casa Ericăi de la Sebeș. Anii ‘50, supranumiți „obsedantul deceniu” de scriitorul Marin Preda, au însemnat arestări în masă, cel mai adesea pe motive politice. Dosarul Olgăi condamna în primul rând activitatea ei din PNȚ: „A fost numită ca președintă a org. jud. secția feminină a P.N.Ț. Maniu”. În fapt, Caba ocupase efectiv acea funcție preț de o singură zi. Comuniștii i-au imputat și apropierea de legionari din anii ‘40. A fost condamnată la 36 de luni, din care a executat jumătate. A fost închisă la Deva, la închisoarea de la Mislea, în colonia de muncă Pipera și, într-un final, la Văcărești, de unde a fost eliberată pe motiv că s-a reabilitat. 

Olga va spune mai târziu că nu a fost bătută sau lovită în închisoare, dar că ei și colegelor ei li se vorbea extrem de urât. Într-un interviu din 1991 va afirma că e foarte mândră că a fost închisă, pentru „că nici o scriitoare n-a făcut pușcărie”.

La ieșirea din închisoare, i-a scris Ericăi o scrisoare în care o ruga să depună o cerere de angajare în numele ei, pe un post de profesoară la Sebeș. La final, îi mărturisea că e bine și „sufletește nezdruncinată, puțin mai sceptică poate”. Cu umor, îi spunea că este mai odihnită decât ea: „Am făcut o cură de somn clasa I”. 

Apoi, s-a întors la Sebeș, la Erica, unde au predat la același liceu (actualul Colegiu Național „Lucian Blaga”), între 1955 și 1956. 

Dintr-o notă către Securitate din acei ani aflăm că cele două „se gospodăreau amândouă și se zice că se înțelegeau destul de bine”. Însă toată lumea din oraș, de la elevi la bătrâni, pare că era cu ochii pe ele. „Mama vorbea mereu cu prietenele ei despre cele două vecine de pe centru, că domnișoarele fac ca pisicile”, își amintește Nicolae Afrapt, autorul cărții Olga Caba și Eric(a) Tecău în dosarele Securității.  

După închisoare, Olga Caba nu va mai publica nimic până la jumătatea anilor ‘60, dar va scrie în continuare, de la piese de teatru, pe care le va juca informal cu prietenii acasă,  la „versuri de dragoste, căci nu vă închipuiți cât îl iubesc pe măgarul de Eric”, după cum îi va spune lui Blaga. La scurt timp după eliberarea Olgăi din pușcărie, Erica devine Eric.

„Lumea ne cam luase la ochi, se lansase prostia că am fi lesbiene”, îi spunea Olga lui Lucian Blaga, povestindu-i despre transformarea Ericăi. Hotărâtă să schimbe statutul de ilegalitate în care „activau”, scriitoarea i-ar fi spus lui Eric: „Dragul meu, du-te la poliție și (...) anunță că ești bărbat, femeie doar prin veșminte și educație!”. 

Olga îi povestește lui Blaga că „este vorba de un caz fals de hermafroditism”, iar „bietul Eric, dintr-o eroare a părinților, a fost crescut de mic ca fetiță”. Este, însă, greu de crezut că o simplă eroare în acte ar fi putut persita atât de mult, ba ar fi necesitat și o operație. Într-o societate în care orice abatere de la norma cisgen heterosexuală era sancționată, e de înțeles că Olga ar fi încercat să minimizeze orice diferență care ar duce la un stigmat social. În orice caz, e clar că Eric(a) a trăit între genuri. 

La 25 iulie 1956, Erica a devenit în mod legal Eric, printr-o operație de „schimbare de sex”, după cum au descris-o contemporanii, care a avut loc la Spitalul Panduri din București. Intervenția a fost sprijinită de fostul soț al lui Caba, Raul Șorban. 

Cele mai plauzibile și detaliate explicații despre intervenție provin de la Ligia Dumitriu, care a documentat viața Olgăi Caba alături de Raul Șorban. Conform lui Șorban, Eric avea „toate organele bărbătești, dar când s-a născut părea mai curând fată decât bărbat”. Mai spune că acesta avea barbă și se bărbierea. „Femeie n-a fost niciodată”, spunea fostul soț al Olgăi.
Imediat după operație, Eric i-a scris Olgăi o scrisoare:

„Dragă Olga,
E ora opt seara, operația s-a făcut azi dimineață între 9-11. Am rezistat relativ bine, cu anestezie în șira spinării (...). Acum stau la orizontal și mă gândesc la tine. De azi oficial sunt Eric și am dreptul să te iubesc.
Eric” 

La un an după intervenția medicală, pe 27 august 1957, Olga și Eric s-au căsătorit la Tuzla. Căsătoria e descrisă în 1965 într-o notă informativă către Securitate drept un „eveniment foarte curios”. Lumea s-a obișnuit greu cu metamorfoza Ericăi într-un „flăcău veritabil”, după cum îl numeau securiștii în aceeași notă. La școala unde preda, copiii vorbeau de „profesoara care e și bărbat și femeie”. „Orașului nu-i poți face niciodată pe plac. N-a fost bine înainte, nu e bine nici acum”, îi va spune Olga lui Blaga.

Probabil pentru a potoli gura lumii, Tecău a fost transferat la Școala Generală din Petrești, la 5 km de Sebeș, unde a predat până la pensionare. Ordinul a fost dat de către Sfatul Popular Raional Sebeș, care în 1958 i-a desfăcut contractul de muncă Olgăi și i-a încheiat activitatea de profesoară la catedră. După asta, cuplul s-a întreținut în principal din salariul de profesor al lui Eric (aproximativ 1400 de lei), care spunea că și-a dorit „ca soția mea să poată să scrie”. Din nevoie de bani, Caba a început să lucreze ca traducătoare și să dea meditații de engleză și germană „unui număr redus de elevi”. 

„Nu sunt supusă niciunei constrângeri și am rămas așa cum sunt pentru că așa mi-a convenit”

În România, „Olga Caba e o excepție”, explică Valentina Iancu, artistă care a documentat istoria safică românească. „Știm atât de multe despre relațiile ei cu femeile și mai ales relația cu Eric, pentru că erau urmărite.” Într-adevăr, Caba și Tecău au rămas în vizorul Securității până în 1978, iar în 1970, Securitatea a instalat chiar și microfoane în casa acestora.

În anii ’50, România avea, ca majoritatea statelor, legi împotriva persoanelor homosexuale. Statele Unite au început să decriminalizeze homosexualitatea în anii ‘60, dar procesul a durat zeci de ani și abia în 2003 a devenit realitate în toate statele. În Uniunea Sovietică, după o perioadă de libertate în anii ‘20, odată cu venirea la putere a lui Stalin în anii ‘30, toate activitățile sexuale între persoane de același sex au fost interzise. După o altă perioadă de liberalizare în anii ‘90, în prezent relațiile homosexuale sunt din nou interzise în Rusia. 

În România, Codul Penal din 1936 impunea pedepse cu închisoarea de la 6 luni la 2 ani pentru actele de inversiune sexuală săvârșite între bărbați sau între femei, dacă provoacă scandal public (Art. 431). Instaurarea regimului comunist nu a schimbat nimic radical– oamenii au continuat să fie pedepsiți pentru că iubeau sau erau cum „nu trebuie”. Pe măsură ce Securitatea devenea tot mai prezentă în viețile oamenilor, acuzațiile de homosexualitate sau lesbianism s-au transformat motive de turnat, șantajat, închis și maltratat persoane incomode. Așa că e surprinzător să citești dosarele Olgăi și al lui Eric și să descoperi că pe securiști nu părea să-i intereseze nici operația de schimbare de sex a acestuia, nici faptul că, până la ea, cuplul trăise în ilegalitate. 

Dosarele descriu neutru căsătoria cu Eric Tecău, iar pronumele și statutul său de bărbat și soț al Olgăi sunt mereu respectate, chiar dacă uneori poți bănui o oarecare ironie în exprimarea celor care consemnează notele informative. Tranziția e descrisă drept „metamorfoză” și „transformare”. Deși unele note menționează practici non-heterosexuale, precum informatoarea care scria că Olga „mă săruta tot timpul”, scriitoarea este filată doar pentru suspiciuni de „activități fasciste legionare și șovine”, iar apoi pentru că era bănuită că ar încerca să publice în afara țării. 

Artista Valentina Iancu crede că această neutralitate are legătură și cu faptul că, după operație, așa cum spunea chiar Olga, „natura este repusă în drepturi”. Mai ales după schimbarea de acte, cel puțin din afară, relația lor părea destul de tradițională. „Tirimos [nume alint al lui Eric] s-a dovedit într-adevăr un bărbat ideal din toate punctele de vedere”, se arată într-o declarație la Securitate. „S-a pus pe fumat și pe bancuri pornografice, încât parcă toată viața a debitat așa ceva”. Ce ieșea, poate, din normă era că Olga era considerată o gospodină proastă (aflăm tot din notele de la Securitate), așa că Eric se ocupa mai mult de gospodărie. 

În memoriile lui Blaga vedem cum vorbește acesta de cuplul Caba-Tecău, cei doi de altfel fiind admiratori ai filosofului. Olga îi spune că „s-a lansat prostia că am fi lesbiene”, și că totul este normal pentru că „Acum Erica este ceea ce este, Eric!” Blaga nu pare impresionat, pentru că în același paragraf el descrie perechea drept „lesbiene ambigene de mahala”. 

„Pot să interpretez că Olga în discursul ei cu Blaga vorbește într-un anumit fel despre lesbianism, pentru că are o anumită interpretare a așteptărilor lui sau a așteptărilor sociale și consideră că e mai util social să-și reprime propria sexualitate”, spune cercetătoarea în istorie Adela Hîncu.

În acea perioadă, atracția safică sau alte forme de exprimare a genului nu existau în spațiul public, dincolo de mențiuni cu iz de scandal în ziare, ca păcat moral sau semn de degenerare. Dacă nu aveai bani să pleci la Paris sau Berlin, unde în niște cercuri poate c-ai fi văzut două femei iubindu-se într-un spațiu relativ public, în România puteai să-ți trăiești toată viața fără să știi că există această opțiune. Nu putem ști dacă asta este ceea ce a determinat-o pe Olga Caba să evite asocierea cu termenul de lesbiană (sau orice alt termen care ar sugera un tip de atracție non-heterosexual). Dar chiar dacă ne raportăm doar la relația ei cu Eric din perioada în care acesta încă trăia ca femeie, Olgăi Caba nu poate să-i fi fost comod să trăiască într-o societate în care era constant judecată. „Trebuie să fi fost foarte dureros și foarte greu. Nu doar represiunea și marginalizarea socială, ci lipsa unei coerențe care se stabilește social, comunitar, prin practici comune, prin construirea unui discurs comun. Asta nu exista atunci”, mai spune Hîncu. 

„Tu ești cam zurlie, ar trebui să scrii poezii din cele moderne, cu cai verzi pe pereți” 

Chiar dacă, din motive care rămân știute doar de ea, Caba a evitat eticheta de „lesbiană”, cronicarii literari din epocă nu s-au sfiit să publice insinuări. O cronică a poeziilor sale, semnată de Teodor Tihan în 1970, o compara pe Caba cu Sappho din Lesbos, celebra poetă lirică din antichitatea greacă și cea de la al cărei nume provine termenul „safic”: „Un subtil sentiment al frustrării, cel puţin, o apropie pe Olga Caba de cîntecele saphice.” 

Tihan pronea chiar de la o poezie a Olgăi, publicată cu un an mai înainte în revista Steaua:

Vălul

Ce fete ca din basm! 
Trec ca un foc şi lasă-n urma lor 
O dîră orbitoare. Şi totuşi 
Nimic nu e a lor din ce se vede. Lunecă ora
Prin degete zvelte, lângă ruj
Frumosul e un nod ce se desface mult prea uşor, 
Cu-aceeaşi cheie ce trage sorii ca să se învîrtească 
În jur şi iar în jur, floarea să cadă-n vînt 
Şi zbuciumul van al mării…

Olga ajunsese la poezie, care n-o pasionase dintotdeauna, în perioada ei de cenaclu de la Cluj, din anii ‘30. Aceluiași cenaclu, condus de scriitorul Victor Papilian, îi datorează o adevărată transformare literară, un salt calitativ în stilul de scris, după cum notează Ligia Dumitriu în monografia dedicată scriitoarei. Acolo tânăra autoare a descoperit noi scriitori și expresii literare și-a păstrat pentru toată viața sfaturile lui Papilian, precum cel de a evita sfârșiturile facile în scris: „Nici în viața nimic nu se termină niciodată. Ușa rămâne mereu deschisă”. 

Și așa e, romanele ei n-au finaluri facile. De fapt, nimic nu e facil în literatura ei. „Olga Caba este autoarea unei opere autentice și valoroase, sincronizată avant la lettre, caracterizată încă de la primele publicații prin intelectualism, ironire, luciditate, livresc și cosmopolitism”, îi va descrie întreagă operă Ligia Dumitriu în monografia dedicată.

În proză debutează cu romanul Vacanță sentimentală în Scoția în 1944. Critica îi este favorabilă. Este lăudată pentru inteligența stilistică, care o ferește de „platitudini și banal” sau pentru că scrie „o literatură ce depășește mult posibilitățile feminine”. 

Una din multele ei contradicții e tocmai atitudinea față de femei. Olga spunea ea însăși într-un interviu în anii ’90 că sunt puține femeile „alese, acești scriitori adevărați”. În romane strecoară mici înțepături către „feministe insipide și lipsite de haz”. În același timp, personajele ei feminine nu aleg aproape niciodată bărbații. 

De exemplu Laura, protagonista din principalul ei roman, Totaliter Aliter, își părăsește soțul ca să pornească într-o călătorie intergalatică, în timp ce el o așteaptă acasă. Pe Clamidoria, o planetă vizitată de Laura, trăiesc ființe evoluate, unde femeile nu fac copii dacă nu vor și asta e nu are vreo conotație negativă. 

„Și poți iubi așa, pe mai mulți deodată?” o întreabă în roman Laura pe Pella, o extraterestră de pe Clamidoria. Cele două, alături de alți extratereștri de gen masculin se plimbă prin spațiul planetei din adăpostul unei nave și discută despre cum funcționează această lume și relațiile dintre locuitorii ei.  „Firește că da”, îi răspunde Pella. „Bărbații și femeile înzestrați cu tipuri de vibrații înrudite sunt legați unii de alții prin felul ăsta de a iubi”. 

„Cred că m-am gândit foarte mult la scena din Clamidoria, unde spune că oamenii se pot iubi între ei”, spune Adela Hîncu când vorbește despre întrebările cu care a rămas după ce a citit Totaliter Aliter. „M-am gândit foarte mult dacă, prin asta, autoarea încearcă să spun că se pot iubi între ei indiferent de gen sau nu.”

În scena respectivă apar și bărbați și femei, așa că cititoarea are libertatea de a-i dea sensul pe care-l dorește. Sensul intenționat de Olga nu-l putem cunoaște. Pentru că atunci când vine vorba biografie ei, dacă ne întrebăm pe cine și cum iubim, Olga a avut propriul răspuns.
În călătoria ei, Laura ajunge și pe Planeta Carbonițienilor unde descoperă că există patru sexe. Reprezentanții primului sex sunt un echivalent al bărbaților, nu sunt arătoși, dar conduc, inventează lucruri și fecundează. Al doilea sex „pare a fi creat pentru desfătarea ochiului și încântarea inimii”, și sunt ființele fecundate, care însă duc sarcina doar 10 zile. Intra apoi în scenă al treilea sex, care preia sarcina și o duce doi ani. Sunt creaturi cenușii, perpetuu însărcinate. Al patrulea sex sunt ființe ca șerpii care se ocupă „exclusiv cu speculații metafizice”. Dacă o reprezentantă a celui de-al treilea sex naște pe cineva de-al patrulea sex este scutită de la a mai rămâne gravidă. 

Pe Adela Hîncu a atras-o faptul că, prin acest pasaj, Olga este singura scriitoare din epocă care s-a jucat cu ideea de gen și sex. N-a transformat asta, însă, într-o temă centrală a romanului. Pasajul ocupă o pagină, două. Îl poți interpreta ca pe o critică a împărțirii pe sexe, a modului în care maternitatea este văzută drept o funcție principală a femeilor în comunism, când nu aveau opțiunea de a nu mai face copii decât atunci când deveneau „mame eroine”. „Face o critică cumva dintr-o perspectivă, nu știu dacă ironică, dar care e, până la urmă, într-un fel neasumată. Lucrurile sunt chestionate, dar nu neapărat de pe poziții militante, mai mult ca curiozități.” 

„Tu care nu știi niciun răspuns la o întrebare și ai nevoie de mine”

Sunt multe teme și idei care își fac loc în Totaliter Aliter. O extraterestră de pe Clamidoria îi spune Laurei că suprapopularea de pe pământ e semnul unei specii inferioare. Pe parcurs, Laura meditează la viciile tehnologiei și beneficiile naturii. În alt loc vorbește despre cum unii oameni sunt predestinați răului și poate că ar trebui uciși din fașă. Mai mult, aproape toate personajele cu dizabilități din opera Olgăi despre care am citit noi au un fond moral rău.

Discutând cu Adela Hîncu despre opera literară a Olgăi m-am întrebat dacă este corect să caut acolo indicii despre simpatiile ei politice. „Eu n-am nicio problemă să citesc literatura ca gândire politică. Sigur, ea nu se traduce întotdeauna imediat, dar chiar și atunci când nu este în mod evident politică și ăsta este un act politic”, a răspuns ea.

Dar cum înțelegem scrierile ei legionare, dacă Olga Caba însăși a trăit o poveste de dragoste atât de departe de normă? Ideologia legionară nu tolera comportamentele anti-naționale, care amenințau creșterea populației, iar homosexualii, la fel ca evreii sau ca marxiștii, făceau parte dintr-un complot menit să distrugă națiunea românească. Germania nazistă a mers un pas mai departe, închizând și ucigând homosexuali în lagăre. Omul nou, fie el legionar sau fascist, nu putea fi homosexual. Femeia nouă nu putea fi lesbiană. Astfel, pare de la sine înțeles că un homosexual sau o lesbiană nu ar fi putut să aibă astfel de opțiuni politice.

Realitatea e însă mai complicată, pentru că niciun grup nu este un monolit. Scriitorul și gânditorul Mircea Eliade, de exemplu, deși angajat în mișcarea legionară a vorbit pozitiv despre homosexuali. Ernst Röhm, creatorul organizației paramilitare naziste „Cămășile brune” a fost homosexual. În cazul Olgăi Caba, însuși conducătorul cenaclului pentru care aceasta a început să scrie, Victor Papilian, era un eugenist care promova puritatea rasială a neamului românesc. Nu știm dacă și cum își explica Olga aceste contradicții, dar tocmai aceste umbre și paradoxuri fac povestea ei cu atât mai grăitoare pentru timpul istoric în care s-a petrecut.

„Poeții nu mor până mai există un cititor cu inima caldă”

Ultimii ani din viața Olgăi și a lui Eric au fost liniștiți. Doi bătrâni în Sebeș, la o casă cu curte. Nicolae Afrapt, concetățeanul care le-a documentat povestea, crescuse auzind legende despre „o scriitoare Olga Caba, care a făcut studii în Anglia, care a lucrat și în diplomație… că a fost poetă, scriitoare, ziaristă, dramaturg” și care e căsătorită cu acest profesor, Tecău, „care înainte a fost femeie și se numea Erica”. Când sora lui o întreba despre asta pe mama lor, mama răspundea: „Așa i-a lăsat Dumnezeu, și pe ea și pe bărbatul ei”. 

Ca adult, Afrapt i-a întâlnit pe cei doi soți în librăria din centru, de unde toți trei cumperau cărți. Eric venea pe bicicletă, uneori singur, alteori însoțit de Olga. Pe aceasta, scriitorul sebeșean o descrie drept „o femeie nu plăcută fizic, dar aleasă intelectual: cultură vastă, limbaj elevat, distincție în gestică”. Afrapt și-o amintește distantă, vorbind de sus, rece. „Trăia într-un oraș atât de mic de provincie, deși era un mare spirit.”
Cei doi au murit la scurt timp unul de altul. Eric s-a stins pe 6 decembrie 1994, iar Olga pe 20 iulie 1995. 

N-am găsit în presa națională mențiuni despre moartea ei, iar cele despre romanele ei au dispărut odată cu ea. Asta s-a întâmplat și pentru că, în zilele noastre, se scrie altfel literatură. Iar literatura din epoca Olgăi Caba o citim rar. Atât Hîncu, cât și Ligia Dumitriu, care i-a citit toată opera, vorbesc despre un stil inegal în scriitura ei. În romane are tendința de a se pierde în eseuri lungi, despre artă sau filosofie care încetinesc și îngreunează lectura.

În același timp, într-o altă contradicție de-ale ei, Olga Caba avea umor – și situațional și de limbaj. În Totaliter Aliter, pe ultima planetă, Laura poartă ochelari care îi permit să vadă realitatea într-un anumit fel. Când îi dă jos descoperă că extratereștrii care au însoțit-o pe parcursul călătoriei nu sunt ceea ce par a fi. Unul este o pată de cerneală, iar cel de care se simțea atrasă era un gândac. 

De altfel, Caba însăși spune într-un interviu din 1991, publicat în revista Apostrof: „Cine nu are umor, să nu se apuce de scris. Trebuie să ai puțin umor. Și ca om trebuie să ai”.

„Pentru mine are un aer foarte interbelic”, explică Hîncu. „Are, așa, o anumită greutate a literaturii interbelice, interesată de spiritualitate, ocultism și iraționalitate. Are un aer cumva pedantic și cu o anumită prețiozitate. Scrie ca pentru a fi discutat într-un cenaclu literar și nu ca pentru a fi citit de masele populare.”

Dar faptul că este azi uitată, crede Hîncu, are mai puțin legătură cu limitările stilului ei, cât cu un cumul de factori. Faptul că a stat la Sebeș, departe de lumea literară n-a ajutat, cum n-a ajutat nici biografia ei queer. În plus, literatura comunistă a intrat într-un con de umbră post ‘89. Dar probabil cel mai mult a contat că a fost femeie. „Avem un canon literar foarte masculin. Asta a fost soarta multor scriitoare femei, chiar și când veneau din poziții mult mai privilegiate.”

Pentru istoria non-heterosexualilor din România, fie bărbați, femei sau persoane non-binare, fie homosexuali, lesbiene, bisexuale sau pur și simplu queer, povestea Olgăi și a lui Eric e și dovadă, și speranță, dar și un avertisment. Dovadă, că, dacă mai trebuie spus, au existat mereu români și românce care au avut alte orientări sexuale și că e important să-i recuperăm. Speranță că, chiar și într-o societate care te nu acceptă, uneori, îți poți făuri fericirea. Avertisment că discriminarea și excluderea nu te feresc de la a cădea în plasa urii, ajungând să urăști cu aceeași ușurință cu care ești și tu urât de alții. Nu te fac infailibil la greșeli.

Am întrebat-o pe Adela Hîncu dacă și de ce crede că Olga ar trebui recuperată ca scriitoare. „Cel puțin ca exercițiu în a ține contradicțiile astea împreună în același timp”. Atunci când canonizăm autori, continuă ea, tindem să le simplificăm atât literatura, cât și biografia. Hîncu crede că nu e corect nici față de operă, nici față de om. „Mi-aș dori ca în cazul Olgăi Caba, la fel ca în cazul altor autoare, să facem exercițiul ăsta, cum am făcut și noi acum, să încercăm să reconstituim și să înțelegem complexitatea asta, pentru că, oricât am discuta, nu există o concluzie. The game is the discussion. Ea se întâmplă să fie un caz atât de complex, încât ne ajută să înțelegem ce trebuie să fim capabili să facem în procesul ăsta de a citi literatura”. Nu putem rezolva contradicțiile Olgăi, nici ca scriitoare, nici ca figură queer, nici ca figură politică. Și poate că nici n-ar trebui.

Asta pentru că, cel mai probabil, sfatul după care s-a ghidat Olga Caba în scris rămâne valabil și astăzi: „Nici în viață nimic nu se termină niciodată. Ușa rămâne mereu deschisă”. 

Intertitlurile sunt citate din opera și scrierile Olgăi Caba. 

Acest material a fost realizat ca parte din bursele jurnalistice oferite în cadrul proiectului implementat de Asociația Vulgar, în parteneriat cu Queer Sisterhood Cluj, parte din proiectul Catalyst of Change finanțat de Uniunea Europeană.