Actual

5 coregrafii, 8 artiști, un corp

de Ioana Pelehatăi, fotografii de George Popescu

Un corp masculin gol se conturează în lumină, sub o pădure amenințătoare de reflectoare coborâte asupra lui. Un alt corp dansează o poezie sub o ramură de copac. Un corp de bărbat și un corp de femeie se ceartă și-și își cad unul altuia în brațe, ca un singur corp. Un corp înfășurat într-o pelerină de ploaie se desfășoară din ea și te țintuiește cu privirea. Un corp gol de femeie se târăște prin praf, îmbrăcat în straturi artificiale de piele.

8 coregrafi și dansatori din 5 țări au călătorit cu 5 momente coregrafice scurte, de 10-20 de minute fiecare, prin toată Europa, între 19 mai și 8 iunie. Sunt artiștii selectați în ediția din 2016 al platformei Dance Roads: Jasper van Lujik (coregraf) și Jefta Tanate (dansator) din Olanda, Gwyn Emberton (coregraf) și Albert Garcia (dansator) din Țara Galilor, Cristina Lilienfeld din România, Claudia Catarzi din Italia și Compagnie Adéquate din Franța. Proiectul a călătorit prin toate cele 5 țări ale coregrafilor, ca să arate artiști noi, la început de drum, publicului doritor să descopere dansul contemporan.

Lucie Augeai și David Gernez (Compagnie Adéquate) în „Nœuds”

Mie, de exemplu. Eu, să știți, nu înțeleg dansul. Nici în club și nici măcar acasă, unde nu mă vede nimeni. Dansul contemporan nu-l înțeleg în mod special, dar asta înțeleg că nu-i doar problema mea. Înțeleg, însă, niște lucruri despre corp. Mai întâi că fiecare dintre noi are o relație complicată cu el. Apoi că, în timp, carcasa asta fragilă și perisabilă cedează. Și la final dispare. Înțeleg că orice corp e un înveliș pe care-l acoperim cu alte învelișuri, care ascunde ceva. Înțeleg că un corp e un animal care reacționează la frică și la căldură, la frig și atingere. Că toate corpurile resping și atrag corpuri străine.

Eu sunt, de regulă, un corp străin de dans. Dar după spectacolul de pe 28 mai de la Centrul Național al Dansului din București, nu m-am mai simțit un corp străin de Dance Roads. Am ieșit în curte, unde corpurile coregrafilor și dansatorilor se relaxau. Cineva stătea în mâini pe ciment, altcineva se întinsese pe jos și se vorbeau toate cele 5 limbi ale turneului de-o dată. Mă intimidează corpurile, da. Dar pe artiștii ăștia simțeam că pot să-i iau la întrebări. Poate reușesc să înțeleg de la ei și câte ceva despre dans.

Yonder (Olanda)

Coregraf: Jasper van Luijk. Performer: Jefta Tanate.

Nici când vorbim la cafea, într-un hol de hotel, Jefta nu pare să se poată opri din mișcare. Are mișcări explozive, de tensionare și detensionare rapidă a mușchilor, deprinse din ani buni de krumping, popping & locking, capoeira și alte stiluri de street dance. Pe scenă le mixează cu ce a preluat din școala de dans contemporan pe care-a absolvit-o și din mulți ani de balet. S-a apucat de balet aproape din greșeală, de la 8 ani. S-a nimerit la un curs cu o prietenă, n-avea stare, iar profesoara i-a dat de lucru să-l țină locului. N-a reușit, așa că i-a rămas profesoară încă 10 ani.

Jefta dansează despre relația dintre om și timp. Nud. Performance-ul n-a inclus nuditate de la bun început. A ajuns la ea în timp ce căuta sinceritatea. Dansatorul povestește că oricum repeta în chiloți. N-a renunțat la ei din prea multă încredere în sine, sau pentru că n-avea destulă libertate de mișcare. Dar avea nevoie să se simtă vulnerabil până la capăt, să zică „Hei, uite: eu acum sunt super vulnerabil. E ok să te uiți la mine, și eu pot să mă uit la tine. Prin vulnerabilitatea asta, hai să dialogăm”.

Vulnerabilitatea îl ajută să păstreze momentul cât mai proaspăt. Yonder e o improvizație structurată, cu punctele principale prestabilite, dar flexibile. Ca să se poată parcurge momentele dintre puncte trebuie să fie „prezent” în fiecare moment al coregrafiei. A dansat-o de 18 ori până acum și știe ce funcționează, dar nu vrea să ajungă mereu la aceleași soluții. „E ca atunci când citești o poveste de noapte-bună. Nu mai asculți povestea dacă-i știi finalul”.

Așa că dialoghează cu publicul, chiar dacă el e complet descoperit, la vedere, iar publicul e o prezență complet invizibilă. Îi percepe feedback-ul „ca pe o senzație foarte subtilă, în corp”. Alege să nu-și gândească prea mult mișcările, ca să nu se simtă judecat, și merge pe alegeri de moment, pe încrederea că împarte o responsabilitate cu publicul. „Contextul hotărăște cum o să fie spectacolul și spectacolul hotărăște care-i contextul pentru public. Nici nu știu de unde începe una și se termină cealaltă.”

Of the Earth, From Where I Came (Marea Britanie)

Coregraf: Gwyn Emberton. Performer: Albert Garcia.

În 2012, după 15 de ani de trăit la Londra și în Israel, Gwyn Emberton s-a întors în Țara Galilor, să-și înființeze propria companie și să-și reconstruiască identitatea. A reînnodat legătura cu familia. A sondat cultura locală și l-a găsit pe Dylan Thomas. E poetul național al Țării Galilor, dar Gwyn nu-l citise niciodată până atunci. Ca și Scoția și Irlanda, Țara Galilor încă își negociază alteritatea în Regatul Unit. Sacrificați în războiul ăsta cultural mocnit, elevii din Wales nu prea ajung să studieze poeți de limbă galeză. Ca și cum l-ai descoperi tu acum pentru prima oară pe Eminescu.

Fern Hill a lui Dylan Thomas e o meditație despre tinerețe și trecut. În lectura unui coregraf abia întors în propria țară, s-a transformat într-un moment de dans despre întoarcerea corpului către pământ. Gwyn l-a vrut foarte scurt și intens, 10 minute care comprimă impactul timpului asupra corpului într-o viață întreagă. „M-am gândit cum se accelerează timpul pe măsură ce îmbătrânești. M-am gândit la tata, un fermier bătrân, al cărui corp începe să cedeze. El încearcă să rămână în mișcare, dar nu cred că mai e prieten cu timpul”.

În afară de tema efemerității, Dylan Thomas i-a dat lui Gwyn și imaginea copacului, transformat într-o singură ramură suspendată deasupra scenei. Restul a tradus în dans Albert Garcia. Limbajul poetic și imaginile pe care i le-a descris Gwyn, precum și temele specific galeze au devenit mișcare, limbaj trans-național. Sau, cum spune chiar dansatorul, „când dansez nu sunt nici galez, nici spaniol. Nu e despre naționalitate. E despre corp, în mișcare. Corpul în mișcare nu are granițe. Corpul în mișcare se adaptează.”

Nœuds - Compagnie Adéquate (Franța)

Au avut și slujbe normale, îmi spun râzând cei doi coregrafi/dansatori. Lucie a studiat Dreptul și Științele politice, David e absolvent de informatică. Bine, și dansul e un job full-time și e mult mai static decât ai crede. „Dansatul e partea cea mai distractivă din ce facem acum”, spune Lucie. David confirmă că cel mai mișto e să intri în studio, să dai concretețe unor concepte coregrafice abstracte. Cel mai puțin mișto? Munca de PR, tonele de mailuri. Compromisuri necesare, când îți construiești propria companie de dans de la zero. Au și-un plan de management pe 3 ani, pentru că asta vor să vadă potențialii sponsori și parteneri, iar ei au învățat să negocieze.

Lucie și David negociază totul. Sunt soț și soție. Nœuds e primul proiect al companiei lor pe care l-au lucrat doar în doi. Au turnat în el tot ce nu încăpuse în coregrafiile altor companii cu care au mai dansat: pantomimă, tensiune, agresivitate. Cea mai recentă coregrafie a lor, un proiect de grup numit JOB, e tot despre negociere – a relației dintre om și muncă. Acum lucrează la un performance inspirat din Arta războiului, de Sun Tzu. Văd războiului ca pe un dialog tensionat, atât cu dușmanul, cât și cu propriul corp. Tensiunea negocierii se răsfrânge în corp. Tu cât poți să duci? Când și de la ce îți pierzi echilibrul?

De la atâtea negocieri, poate să le ia și un an să termine o coregrafie. Lucrează de multe ori cu bani aduși de-acasă și pe timp împrumutat de la celelalte angajamente. Dar, dacă în proiectele altora iau coregrafia de-a gata, o lucrează niște săptămâni și-apoi o livrează, în compania lor testează fiecare idee. Toți dansatorii au drept egal de veto. Procesul e ghidat de binele proiectului, nu de orgolii. „Foarte democratic”, zic eu. „Păi, da, doar suntem francezi. Trăiască Republica!”

Qui, Ora – Claudia Catarzi (Italia)

Începe acoperită într-o pelerină de ploaie, întoarsă cu spatele. Se simte în siguranță așa, ascunsă publicului. Pelerina foșnește și, la un moment dat, dispare. Treptat, Claudia construiește tablouri despre fragilitate. Îți arată punctele sensibile de pe corpul ei: palmele, interiorul coapselor și apoi fața. Te privește direct, de data asta, și nu te mai lasă din ochi tot restul performance-ului.

„M-a interesat să-mi expun corpul – tot corpul, inclusiv mintea, nu doar prezența fizică – la stimuli. Tactili, sonori. Am vrut să văd cum reacționează în diferite situații. Nu mi-am propus să creez un moment minimalist, ci o situație în care corpul trebuie să se descurce cu uneltele pe care le are pe moment la dispoziție”. La început, asta înseamnă pelerina ca sursă de sunet și scut. Apoi, odată ce pelerina dispare, dansatoarea are la dispoziție varietatea infinită a posibilităților pe care i le dă mișcarea eliberată de constrângeri.

Qui, Ora e primul ei performance. Îl dansează deja de 5 ani și i s-au pus toate întrebările. De exemplu, de ce a ales tocmai o melodie de Johnny Cash, Streets of Laredo? Nu datorită versurilor, zice ea. De altfel, Claudia nici nu dansează pe melodie. Nu-i place când dansul e doar un accesoriu pentru muzică, când dansatorul „aleargă” să țină pasul. Așa că ea merge în paralel cu Cash: primul ei performance include o melodie înregistrată la finalul carierei lui. Un artist la-nceput și unul aproape de final. „Când el se oprește din cântat, eu continui să dansez”. Își construiește coregrafiile ca pe-o serie de camere în care intri, ca-n viața de zi cu zi. Intri în camera asta și e frig. Te duci în următoarea. Fiecare loc în care ajungi scoate altceva din tine. „De-aici vine dansul meu. Mereu spun că, dacă n-aș fi avut o anumită experiență, dansul meu n-ar fi fost așa. N-ar fi ars la fel.”

Claudia Catarzi în „Qui, Ora”, la CNDB

Dincolo de corp

Cu Cristina Lillienfeld, care-a dansat Lay(ers) n-am apucat să vorbesc după Dance Roads. După o jumătate de turneu ajunsese acasă și se odihnea.

Mi-au povestit ceilalți despre oboseală. Deși lucrau împreună cu grupul de vreo lună, Lucie și David au apucat să vadă performance-urile colegilor abia în România, la a treia oprire din turneu. După spectacolele de la CNDB, Claudia a ajuns să accepte că e momentul să renunțe la prima ei coregrafie și să construiască ceva nou pentru corpul ei. Albert mi-a spus că încă nu resimte oboseala fizică, o să-l ajungă din urmă abia când se-ntoarce acasă. Ce te obosește ca dansator în turneu? Adaptarea constantă a corpului la spațiu, la poziția patului care se schimbă de la un hotel la altul, la scenele de dans, fiecare cu dimensiuni diferite. Jefta a mărturisit că are zile în care e frânt. Dar și-n zilele alea își construiește improvizația tot pe sinceritate, pornind de la oboseală.

D de la dans, desigur.

În Lay(ers), Cristina Lillienfeld se dezbracă de niște straturi de piele artificială, pe care nu le distingi când apare pe scenă. Nici n-ai timp, pentru că se aruncă în public, imediat după începutul momentului. Aproape goală, vine și atinge câțiva spectatori. Am fost unul dintre ei. Și-a odihnit fruntea pe a mea, a inspirat adânc și a reluat dansul. Apoi ne-a povestit că și-a negociat toată viața relația cu propriul corp. De-a lungul timpului, corpul i-a fost judecat și declarat inadecvat, dintr-un motiv sau altul. Apoi a continuat să danseze.

Spre finalul performance-ului, Cristina invită spectatorii să-i scrie ceva pe piele cu creionul. Am vrut să mă ridic, dar, ca întotdeauna când mi se face frică de corpul meu, nu mi-am mai simțit picioarele. Așa că o să scriu aici ce-am vrut să scriu pe pielea ei.

Aici, acum.

(Ca să-ți înțelegi corpul, trebuie să accepți că asta e tot ce ai.)

X Revista Scena9