Îți scriu ție despre mine și depresia mea, pentru că:
- Vonnegut mi-a zis să scriu ca să mulțumesc un singur om. Să nu deschid ferestrele camerei (aia doar a mea, știi tu, de la Virginia), ca să fac dragoste cu lumea întreagă. Dacă le deschid, povestea face pneumonie. Și zilele astea ne ferim cu toții de pneumonie;
- și pentru că ești persoana cu care am vorbit cel mai recent pe subiect, iar atunci ai zis că nu știi cum se simte depresia. Îmi doresc să nu știi niciodată, dar poate reușesc să te fac să înțelegi, cu textul ăsta: cum se simte, cum se înțelenește în om, cum e când pare că nu mai pleacă;
- dar mai ales pentru că vreau să scriu textul ăsta personal și confesiv, așa că am nevoie de tine, ca proiecție a unui interlocutor. Eu nu știu să scriu așa și mi-e frică. Îmi scot propria voce din texte și ascund ceea ce simt în spatele citatelor și documentării. Mi-am spus că fac asta pentru că nu vreau să-mi culeg scame din buric în văzul cititorului. Nu vreau să fie masturbatoriu, să mă dezbrac pe pagină - pe cine ar interesa așa ceva?
De data asta, însă, nu-mi dă subiectul de ales. Mai timid la început, o să mă dezvelesc de depresie, o să mă lăfăi prin rânduri, o să iau ghemul care se înnoadă în mine acolo unde se întâlnesc identitatea și depresia și o să-l arunc aici. (Dar ca să pot face toate astea, o să-ți scriu ție. Nu trebuie să răspunzi. Citești tu când ai timp. Nu arde.)
Când am văzut-o prima dată
Aveam 11 ani și depresia locuia cu mine în casa din Giulești. Casa era mare și veche, construită la începutul anilor ‘40 de un străbunic pe care nu l-am cunoscut. Era răcoare în ea vara și cald de la sobă iarna. Când mi-o amintesc, prima senzație e a plăpumilor matlasate cu care mă înveleam în toate anotimpurile. Grele, mirosind a praf dacă nu le scuturam cât de des trebuia, reci până prindeau căldura corpului de sub ele. Când m-am făcut mai mare, în caruselul marketingului neoliberal care încearcă, cică, să ne aline suferințele din suflet, am descoperit că există weighted blankets, pentru depresivi și anxioși. Te acoperi cu ceva greu ca să te simți apărat, ținut în brațe, în siguranță. Știam asta de la 11 ani.
Depresia trăia în camera de alături, prin care trebuia să trec ca să ies la joacă, în praful străzii care se termina în pontonul de pe Lacul Morii. Mama era îmbrăcată mereu în negru și slăbise foarte mult. Era extenuată. Nu se ridica din pat. Nu mânca. Nu deschidea niciodată jaluzelele. Trecuse prin niște luni în care medicii îi spuseseră că o să moară. Două diagnostice greșite, ambele pentru boli incurabile. Nu știu ce i-au făcut prin spitale. Știu că am stat mult cu tata în lunile alea, îmi făcea cartofi prăjiți mai des decât ar fi fost cazul. Odată, tata m-a dus la ea la spital, era internată la Giulești, și ea i-a zis să se asigure că-mi iau carnetul de șoferi când mă fac mare, că ea asta și-a dorit toată viața și n-a reușit.
Școala de șoferi am făcut-o la 20-și-un-pic de ani. Mi-a plăcut să conduc. N-am dat niciodată de carnet.
Vara aia e o fotografie supraexpusă, cu mama în curte, așezată pe un scăunel de lemn, îmbrăcată în negru, și cu bunică-mea, mama ei, în spate. Bunică-mea privește în cadru, încearcă, cred, să fie veselă. Are un pepene în mână. Mama, în pulover și colanți de lână, privește în afara cadrului, într-o parte.
Nu știu cum s-a terminat vara aia. Nu vorbim despre asta. Am încercat. Mama mi-a zis, de-a lungul anilor, niște cuvinte pe care le-am însăilat și mi-am cusut propria poveste cu depresia. Le citez aproximativ, din memorie, așa că nu le pun ghilimele, defect profesional. Dar e vocea ei, a maică-mii. Am moștenit un dezechilibru hormonal în familie, pe linie maternă. Mi-au dat ceva tratament psihiatric în anii ‘70. N-am ce să caut la psiholog la vârsta asta. Eu mă duc la biserică, citesc viețile sfinților și cred.
Mama mea a fost contabilă, acum e la pensie. Ar fi vrut să fie profesoară de română sau scriitoare. Tatăl ei a murit de o boală lungă, cu un an înainte să mă nasc eu, așa că i s-a ales o meserie de viitor, nu una de muritor de foame. Prima mea ceartă cu ea pe care-am câștigat-o a fost când aveam 14 ani și i-am zis că dacă mă pune să dau la real la liceu, îmi face și mie ce i s-a făcut ei. Am făcut filologie. Sunt scriitoare(?). Trăiesc din scris de la 19 ani, mai degrabă. Trăiesc ce ar fi vrut ea să trăiască; și trăiesc și ce a trăit ea. Depresia. Ea mi-a dat-o, la 11 ani. E moștenirea noastră de familie. E un blestem de care n-aș fi avut cum să scap. E bolovanul nostru sisific. Astea sunt credințele mele magice cele mai puternice.
Când a venit
Am 18 ani și plâng de trei zile. A fost ziua mea acum o săptămână, dar eram departe, în Anglia, printre străini. Vara aia e o fotografie cu focusul complet greșit și granulație mare, în care sunt singură, într-o rochie lungă de satin, foarte anii ‘30. Sunt în curtea unei case din secolul XVII, a unei familii nobiliare care asigură două săptămâni de școală de vară pe domeniul lor din Kent, pentru olimpicii naționali români la limba engleză. Sunt prea mică să-mi dau seama ce-i aia privilegiu. Sunt prea mică să-mi dau seama că n-am cum să mă opresc din plâns, așa cum mi se tot repetă. La întoarcerea acasă, în returul primului meu zbor cu avionul, mă doare urechea de-aș putea să urlu de durere, dacă aș fi genul de om care plânge în public. Nu sunt. După aterizare, nu aud trei zile cu urechea aia. A fost ziua mea, e vară, toți prietenii mei au plecat din București și nimănui nu-i pasă de mine.
Am 30 de ani și privesc în gol, în afara cadrului, într-o parte. Vara aia e un portret pătrat, filtrat pentru Instagram, într-o cârciumă din Vamă, d-aia cu pereți din stuf. Poza mi-a făcut-o o prietenă, care acum trăiește la Berlin. Ea e toată vara aia alături de mine. De ziua mea. La cafea în Pardon, când nu pot să spun două vorbe și îmi ies din corp și mă văd stând acolo, inertă, înconjurată de oameni și incapabilă să le spun. Ce să le spun? Că doare? Nu doare nimic. Vonnegut mi-a zis că totul era frumos și nimic n-a durut.
Am 32 de ani, sunt singură, casa e un dezastru, haine explodate peste tot, am pierderi de memorie pe termen scurt, nu țin minte ce fac nopțile, beau în cantități industriale și nu pot să mă opresc. Spun lucruri pe care le uit. Fac lucruri pe care le-aș regreta, dacă aș simți ceva. Nu simt nimic. Anhedonie, ce cuvânt frumos.
Mă duc la psihiatru. Îmi dă niște pastile care pot să te vindece de depresie sau pot să-ți dea gânduri de sinucidere. E la bulan, la ghici, nu știm nimic super sigur despre creier.
Pastilele nu mă vindecă de depresie.
Depresia sunt eu. Anihilează tot ce-am fost înainte de ea. După ea, nu există o linie a orizontului. Ea e tot. Nu e tristețe și nu e suferință. Mă visez uneori lucid în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Îmi dau seama că toată viața am vrut să nu exist. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau. M-am întâmplat și acum, asta e, sunt. Nu vreau să vină îngerul lui Cary Grant, să-mi arate cum ar fi fost viața altora fără mine. Nu vreau nimic. Nu vreau să exist și nu vreau să vă spun asta, pentru că v-ați speria. Nu vreau să vă speriați. Depresia sunt eu, eu sunt depresia.
Și iau alte pastile, la bulan, la ghici, și depresia se ridică precum o ceață. Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei recaptează serotonina - sau fac ce-or face ei acolo în creier, nu știm nimic super sigur despre creier. Dar în prima zi în care-și fac efectul pot să jur că simt fizic cum se rostogolește bolovanul sisific. Mă uit la soare, plimb câinele, e spre primăvară și lucrurile mici sunt frumoase. Luminează în jurul lor, blând, cald.
Se vede orizontul. Am făcut lucruri. Am scris. Unora le-a plăcut. Unii m-au iubit. Am prieteni. Casă. Părinți. Job. Mă îndrăgostesc. Mă duc la terapie. Mă duc la psihiatru. Acum sunt mare, am învățat cuvinte noi, precum privilegiu, sanism și inegalități sistemice. Le folosesc des.
Când am lăsat-o să-mi stea pe umăr
Depresia mea vorbește. Mult, ca și mine. Cunoaște depresiile altora, le spune despre ea însăși, iar uneori îi păcălește și ei zic că e curaj. Nu e curaj. E depresie.
Depresia mea nu se vindecă, dar am ajuns să sper că se îmblânzește. Cu timpul, cu vârsta, cu terapia, cu sprijinul și raționalizarea.
Depresia mea nu e o pasăre mare, neagră, care fâlfâie de două ori din aripi și mă învăluie cu totul. Depresia mea nu e o pisică grasă, neagră, care mi se așază în poală, îmi amorțește picioarele și nu mă mai lasă să mă ridic. Depresia mea nu e un foc negru care îmi arde din stomac în sus, spre plămâni, spre inimă, prin gât și afară pe gură, până mă face cu totul scrum. Depresia mea nu e o metaforă și nu e o culoare.
Depresia îmi stă pe umăr. O las să stea acolo, pentru că așa mi-e mai puțin frică de ea. Poate că într-o zi se va strecura înapoi înăuntru - de asta mi-e frică. Poate o să pară din nou că nu mai pleacă niciodată - de asta mi-e cel mai frică. Sau poate voi fi reușit să o înțeleg. Să ascult ce-mi zice. Odihnește-te. Încetinește. Dormi. Mănâncă. Nu-i mai îndepărta pe cei pe care îi iubești.
Depresia îmi stă pe umăr, dragă A., pentru că ea e altă entitate. Altcineva, separat de mine. Ți-am zis că uneori te păcălește, e deșteaptă. Pe mine m-a vrăjit ani de zile că ea sunt eu și eu sunt ea. Nu-i adevărat. Nimeni nu e propriul diabet sau schizofrenie sau covid.
De fapt, și eu am mințit la începutul textului. Pe mine aș vrea să mă înțelegi și să mă crezi, nu pe ea.
Textul a fost publicat în volumul colectiv „Barem identitar. Prejudecăți colective, realități personale”, apărut la Black Button Books.
Cartea include puncte de vedere diverse asupra unor aspecte care ne plasează pe toți într-un barem sau altul: rasă, sexualitate, emigrație și imigrație, fluiditate de gen, tulburări psihice, îmbătrânire, tipare de frumusețe și alte concepte proiectate asupra individului și a comunităților ca noțiuni restrictive de identificare ce, implicit, evaluează și definesc incomplet sau chiar incorect întregi segmente ale societății. O puteți cumpăra de aici.
