Se apropie sfârșitul lui martie, luna ghioceilor și a mărțișoarelor. Dar și a miorlăiturilor de pisici ori de liceeni care postează pe Facebook citate din „Nichita”. Luna martie e luna lui Nichita Stănescu, nu doar pentru că poetul s-a născut la sfârșitul lui martie, ci și pentru că a scris versurile transformate în șlagăr „Ploua infernal,/ și noi ne iubeam prin mansarde./ Prin cerul ferestrei, oval,/ norii curgeau în luna lui Marte”. Așa că m-am gândit să fac o trecere în revistă a lucrurilor perimate din opera sa și a lucrurilor care rezistă.
Sigur, Nichita Stănescu a fost un mare poet. A influențat o mare parte a poeziei care i-a fost contemporană și a poeziei care s-a scris după el. Ceea ce mai curând i-a dăunat: când ai sute de imitatori, care scriu pogoane de poezie în maniera ta, aceștia vor sfârși prin a-ți supraexpune toate trucurile; vor transforma în banalități toate inovațiile; vor converti în kitsch toată arta originală a poetului; îți vor trata cu fum de tămâie figura și amintirea, așa cum s-a întâmplat și cu Eminescu; și vor distruge cu timpul surpriza de a descoperi poezia lui Nichita Stănescu pornind de la Nichita Stănescu – cu timpul, poezia lui Nichita Stănescu a început să fie descoperită după și prin poezia imitatorilor lui.
Pe de altă parte, și Nichita Stănescu a făcut tot ce a putut pentru a-și sabota posteritatea: a comis mii de pagini de poezii inegale, multe autopastișe penibile, compuse pe bandă automată și în care, dincolo de „inspirația” inițială (de regulă alimentată de vodcă), a investit zero efort de prelucrare (spre deosebire de Elegiile de tinerețe, în care volumul de muncă a fost pe măsura inspirației); a dictat astfel de poezii-la-minut te miri cui, așa că după moartea lui piața a fost inundată de inedite și postume care aproape dublează numărul textelor publicate în volume concepute de autor (și acestea din urmă prea multe și mult prea inegale); în fine, și-a gestionat extrem de prost mitologia personală, împărțind certificate de genialitate tuturor veleitarilor care-l parazitau și întreținând un comportament destul de ambiguu în raport cu regimul comunist.
Nu mă refer la inevitabilele poezii de tinerețe cu Lenin și Partidul, ci la atitudinile bizare din ultimii săi ani, când se trezea îndemnându-i pe scriitori să meargă în uzine – o lozincă din anii '50 care în jurul anilor '80 nu mai avea decât o nuanță propagandistică complet anacronică. (O anecdotă probabil reală din perioada anilor '80 îl înfățișează pe Nichita Stănescu mergând într-o vizită de lucru la muncitorii tipografi și zicându-le acestora, în stilul original în care se adresa și prietenilor, „Tovarăși, vă pup în cur”; doar că muncitorilor nu le-a picat bine această efuziune din partea poetului: „Tovarășe scriitor, noi v-am vorbit frumos”).
Iată, deci, în continuare, o trecere rapidă în revistă a ceea ce rezistă din Nichita Stănescu și a ceea ce s-a perimat.
1. S-au perimat cioacele sentimentale de tipul:
„Spune-mi, dacă te-aș prinde-într-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…”
Din păcate, această oroare, această mostră nerușinată de sentimentalism vulgar continuă să fie una dintre piesele cele mai cunoscute și citate din Nichita Stănescu.
2. A rezistat poezia din tinerețe a lui Nichita Stănescu, în special cea din primele volume: Sensul iubirii (1960), O viziune a sentimentelor (1964), Dreptul la timp (1965), 11 elegii (1966). Sigur, fără poeme precum cel dedicat lui Lenin (nu pentru că Lenin n-ar merita un poem, ci pentru că acesta e deosebit de prost).
3. S-a perimat cu totul proza lui Nichita Stănescu. Includ aici în primul rând publicistica și eseurile. Să le citești azi (ca și atunci) e un chin: incoerente, semidocte (ah, încercările lui Nichita Stănescu de a filozofa, pozând în cunoscător al lui Hegel și Einstein!), repetitive, apă de ploaie. Dacă comparăm aceste ciorne cu publicistica lui Eminescu sau Arghezi... dar mai bine să n-o facem.
4. A rezistat ultimul volum antum de poezii publicat în România, Noduri şi semne (1982). Zic „în România” pentru că în Iugoslavia apăruse tot în acel an placheta Oase plângând. Scris după moartea tatălui său, Noduri și semne reprezintă o întoarcere la formă după un deceniu de autopastișe.
5. S-a perimat mitologia lui „Nichita”. S-a vrut o mitologie de tip romantic, iar comparațiile frecvente cu Eminescu n-au fost întâmplătoare. Dar dacă ștergem de pe figura lui Nichita Stănescu poza poetului luminat de focul divin al inspirației, care ouă poem genial după poem genial, ce rămâne? Un ins alcoolic, atârnând, în numele marelui său talent, de niște sinecuri ale statului comunist (slujbe la reviste unde trecea doar să-și ia salariul), trăind în promiscuitatea boem-sexual-etilică atât de specifică lumii artistice din vremea comunismului, bătându-și joc de sănătatea lui până când reușește să moară la 50 de ani împliniți buhăit și fără dinți în gură. (Recomand memoriile lui Ștefan Agopian pentru un portret realist.) Sigur, e dreptul fiecăruia să trăiască așa cum poftește și n-o să mă întorc acum la moralismul ardelenesc din secolul al XIX-lea pentru a-l mustra pe Nichita Stănescu; dar unde se ascunde aici mitologia romantică pe care ar trebui s-o admirăm? Dacă lăsăm în secolul al XIX-lea moralismul, poate că e cazul să lăsăm acolo și romantismul. Și, încă o dată, o comparație cu viața lui Eminescu nu cred că l-ar servi pe Nichita Stănescu.
6. A rezistat modelul de performanță reprezentat de Nichita Stănescu. Un ins pentru care literatura (poezia) a însemnat totul. Nu zic că un astfel de model literarocentric ar fi azi mai simpatic sau mai puțin anacronic decât modelul poetului romantic. Spun doar că Nichita Stănescu, cu toate numeroasele flaws ale textelor sale, a fost un scriitor profesionist care și-a luat în serios poezia. În plus, a avut curajul de a părăsi zonele de confort pentru a explora în direcții noi. Nu mă omor după maniera testată în volumul În dulcele stil clasic, o revizitare (unii i-au zis postmodernă) a poeziei românești de început; dar nu pot să contest că această schimbare de direcție a fost inovativă.
În pofida lui „Nichita”, Nichita Stănescu este în continuare unul dintre cei mai mari poeți români. N-a fost cel mai mare poet din lume, cum credeau criticii români din anii '60-'70 și încă mai crede Nicolae Breban. Dar ce rămâne din el este suficient.
În Levantul, Mircea Cărtărescu îi așază statuia alături de cele ale lui Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga:
„Pe un pedestal stă sângur, dăltuit în perlă mată,
Un colos cu ochi albaștri și cu buza sângerată,
Căutând în jur de sine cam sfios și rătăcit.
Un pulovăr ca o zale preste-i peptu-i stă lipit.
Vițele cărunte-i cade peste frunte. (Ah, bătrâne,
Eu privii aceste pleoape și strânsei aceste mâne,
Și vorbirăm împreună, dară nu te-am cunoscut.
Drămuiam în poezia-ți cât e aur și cât lut,
Făr-atunci a înțelege că de aur doar o vână
Dacă-n munte să găsește stins în peatra cea bătrână,
E tot muntele de aur și minune e a lumii.
Rău îmi pare de acestea, și destul rușine-acu mi-i.)”
Sigur, citând acest pasaj din Levantul mă întorc la mitologia romantică, de la care și Cărtărescu însuși se revendică, dar pe care tocmai am respins-o. Nu cumva este aici contradicție? Ei bine, nu. Ca să trec în proză aceste frumoase versuri, Cărtărescu își face autocritica (care poate fi citită și ca o autocritică a generației lui) pentru a-i fi imputat lui Nichita Stănescu numeroasele și marile inegalități; or, zice Cărtărescu, versurile slabe pălesc pe lângă cele trase din aur – acestea din urmă, indiferent de pirita cu care-s amestecate, justifică o operă poetică și îi asigură rezistența. Am o opinie mai puțin romantică decât Cărtărescu (sau, mai bine zis, decât acel Cărtărescu din Levantul), dar să încheiem totuși pe această notă optimistă.
