Oricât de puțin ai ști despre fotbal, nu ai cum să nu-l știi pe Maradona. Născut la 30 octombrie 1960, Maradona a fost, alături de Pelé, numit de FIFA cel mai bun jucător al secolului XX. A jucat, printre altele, pentru echipa națională a Argentinei, FC Barcelona și Napoli. Poate cel mai faimos moment al său a fost în sferturile de finală Cupei Mondiale din 1968, când a jucat (de partea Argentinei) împotriva Angliei. Meciul s-a terminat 2-1 pentru Argentina, ambele goluri înscrise de Maradona, ambele extrem de faimoase. Primul, după ce mâna lui ar fi atins mingea (moment cunoscut drept „ Mâna lui Dumnezeu”) și al doilea după ce a driblat 60 de metri, trecând de cinci jucători englezi. De altfel, acest al doilea gol a fost votat golul secolului în 2002. Maradona a murit pe 25 noiembrie 2020.
Mai mult decât un fotbalist, Diego Maradona a devenit, încă din timpul vieții sale, o legendă, un simbol al talentului, a măreției sportive, dar și a luptei pentru săracii lumii. Napoli încă poartă urmele prezenței sale acolo, iar personalitatea și filosofia lui de viață stau la baza unei religii, Iglesia Maradoniana. Noul volum Diego Maradona. Un studiu sociocultural, coordonat de Pablo Brescia și Mariano Paz și publicat la editura Vellant, propune o perspectivă interdisciplinară asupra fenomenului Maradona, depășind limitele biografiei sportive clasice. Volumul analizează construcția lui Maradona ca simbol cultural, politic și mediatic, de la erou popular și figură națională la mit global al rezistenței și contradicției. O colecție de texte semnate de mai mulți autori, esențială pentru înțelegerea relației dintre fotbal, identitate și societate.
Pablo Brescia este scriitor, critic și profesor de limba spaniolă la Universitatea Florida de Sud, SUA, unde conduce programul de licență și predă cursuri despre literatura și cultura din America Latină contemporană. Ariile sale de cercetare sunt teoria și istoria prozei scurte și intersecția dintre știință, tehnologie și literatură în America Latină.
Mariano Paz este lector de spaniolă și la Universitatea din Limerick, Republica Irlanda, unde deține, de asemenea, funcția de director asociat al Ralahine Center for Utopia Studies. Cercetările sale se concentrează asupra cinematografiei utopice și distopice în America Latină, science‐fiction și cultură populară.
Citește mai jos câteva fragmente din volumul coordonat de ei. Bucățile de text fac parte din capitolul Maradona și Italia și sunt scrise de Pippo Russo în eseul „Ascensiunea și căderea Omului prin Sine Însuși”, respectiv din capitolul Scrierea lui Maradona, eseul „Dumnezeu, epoca și epicul”, scris de Ana María Shua.
Diego Maradona Un studiu socio-cultural
Diego Armando Maradona nu a părăsit niciodată Napoli și Italia. Cultura italiană nu a încetat niciodată să fie conștientă de prezența lui, metamorfozată în mit încă de pe vremea când Maradona era în viață, cu atât mai legendară după moartea acestuia, îmbogățită de straturile timpului și o narațiune polifonică produsă prin multiple canale de comunicare culturală. O asemenea narațiune demonstrează un transversalism cultural extraordinar, identificat în vocile oamenilor și ale elitei și în presa tradițională și modernă, contribuind cu toate la țesătura unei narațiuni publice. Maradona ca obiect cultural italian poate fi perceput ca o imagine suprapusă atunci când îi sunt analizate reprezentările în cultura și media italiene. De la ziare cotidiene și reviste, de la programe vechi și noi de televiziune, de la artă la tehnologii digitale și purtători ai unui limbaj nou care au permis o reconstruire și o redefinire ale mitului sportiv, Maradona continuă să fie un remarcabil obiect al atenției.
Anii italieni ai lui Maradona au fost cruciali în consacrarea măreției sale, precum și a căderii în dizgrație, dar și reprezentativi pentru modificările sociale și culturale profunde din societatea italiană. Întâlnirea dintre jucător și țară le‑a schimbat pe amândouă, marcând zenitul lor și decadența din anii 1980 și 1990. Această perioadă poate fi urmărită prin narațiunea pe care media a creat‑o și continuă să o creeze despre Maradona. Ecosistemul media al vremii era încă tradițional – presă tipărită, televiziune prin cablu, radio și formele tradiționale de reprezentare culturală, cum ar fi cinema, teatru, cărți, artă figurativă și comics. O eră care încă nu cunoștea tranziția către comunicarea pe deplin integrată și interconectată. Astăzi, narațiunea Maradona din noile media trece peste distanța temporală și nevoia de a folosi limbi și vocabulare care nu le aparțin. Ceea ce nu înseamnă în niciun caz că nu ar exista posibilitatea ca figura celui mai mare fotbalist din toate timpurile să fie deconstruită și reconstruită și prin noile tehnologii și limbaje.
(...)
Prin stratificare personală mă refer la multidimensionalitatea care trebuie luată în considerare atunci când analizăm indivizi cu impact cultural, de comunicare și emoțional înalt asupra sistemelor socioculturale de care aparțin. Această multidimensionalitate poate fi descrisă în termenii unui sistem de stratificare între dimensiunea complet publică ce îl percepe pe campionul sportiv pe o scenă cu o continuitate aproape neîntreruptă și dimensiunea privată accesibilă doar persoanelor din cercul său social imediat. Prin stratificare istorică mă refer la procesele de construcție și deconstrucție ale imaginii publice a campionului sportiv, modulate conform diferitelor faze din viața sa personală și profesională, la contextul social și istoric aflat în schimbare, la evaluarea retrospectivă continuă a comportamentelor și, în cele din urmă, la istoricitatea declanșată în jurul figurii publice după un eveniment crucial (cel mai important fiind moartea, dar și evenimente‑cheie din timpul vieții cu impact semnificativ asupra opiniei publice).
Ipoteza pe care o susțin aici e că analiza lui Maradona în context italian trebuie făcută din perspectiva dimensiunii individualiste. Fotbalistul argentinian a devenit o figură fundamentală, cultural și sociologic, pentru înțelegerea epocilor în care a trăit în Italia, prin faptul că a fost complet individualist, atât în modul în care și‑a construit o relație cu lumea externă, cât și în modul în care lumea externă i‑a definit profilul public. În cazul acesta, conceptul de individualism trebuie curățat de conotațiile negative ale egoismului și egocentrismului, asociate de regulă cu acest termen. Aici, „individualism“ înseamnă, pe de o parte, înclinația etică de asumare a responsabilității individuale a unei persoane și a grupului social pe care persoana respectivă consideră că‑l reprezintă, dar și, pe de altă parte, individualismul metodologic, cu atât mai interesant când analizăm reprezentările publice ale lui Maradona ca obiect cultural.
Individualismul lui Maradona îi definește figura publică, însă se evidențiază la fel de mult și atunci când este comparat cu un element al stratificării istorice: marea modificare stilistică și socioculturală care a influențat fotbalul italian între finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 – contrastul dintre jocul unu‑la‑unu vs. marcajul zonal. Implicațiile pe care această schimbare le va avea la nivelul culturii sociopolitice vor fi înțelese abia în anii care vor urma. În timpul acelor ani, Maradona este cel mai important reprezentant activ al unei filozofii fotbalistice care se concentrează pe individ și care arată cât de imperfect poate fi fotbalul ca joc de echipă.
(...)
Fotbalul este o componentă însemnată a identității, culturii și economiei italiene. Este o componentă esențială a italienismului. Atenția mediatică asupra procesului îndelungat care‑l va aduce pe Maradona în Italia este semnificativă în acest sens: începutul negocierilor care vor dura în jur de două luni; dubiile Barcelonei de a‑l vinde pe Maradona; multiplele întâlniri și discuții și, în cele din urmă, finalul fericit care l‑a adus la Napoli pentru ceva mai puțin de opt milioane de dolari, o sumă mică pentru piața transferurilor de azi, dar un record la acea vreme. Titlurile ziarelor care au acoperit înțelegerea reflectă emoțiile aflate în joc în decursul acestui proces. Primele titluri descriu întreruperea negocierilor în lunile mai și iunie, vorbind despre gândurile jucătorului și, de la un punct încolo, despre dorința lui clară de‑a părăsi Spania în favoarea Italiei. Tensiunea este reprezentată cu efect pe prima pagină a Corriere dello Sport‑Stadio, pe 8 iunie 1984: „Maradona răbufnește: Așteptarea asta mă ucide“.
Modul în care presa italiană descrie eventualul rezultat – Maradona jucător la Napoli – indică două idei principale care ne pot ajuta să înțelegem fenomenul în Italia. Prima are de‑a face cu individualismul metodologic. Maradona era așteptat și perceput ca un Mesia, rol de lider carismatic pe care și l‑a asumat, întrucât avea nevoie să‑și afirme măreția, anunțată în repetate rânduri, dar încă neîmplinită pe deplin prin cucerirea unui titlu de ligă. Cea de‑a doua se referă la contextul istoric și cultural al fotbalului și societății italiene, context care traversa o perioadă de creștere și de expansiune și care a fost crucial pentru a‑i permite figurii lui Maradona să devină obiectul cultural pe care‑l cunoaștem astăzi. Maradona este hotărât să contribuie la instaurarea hegemoniei italiene în lumea fotbalului și, indirect, la stimularea imaginii pozitive a Italiei ca țară de primă importanță în context internațional. În consecință, un mecanism de structură și putere va acționa eficient asupra acestor modificări din societatea și cultura italiene. Procesul este complex: interacțiunea dintre contextul în care un actor social individual se regăsește și este impulsionat către acțiune și acțiunea în sine, care contribuie la schimbarea contextului în care se regăsește actorul, perturbând la rându‑i o situație stabilă pentru a crea o nouă ordine. Structura e dată de hegemonia Italiei în lumea fotbalului la acea vreme (nu doar prin victoria de la Cupa Mondială 1982, ci și prin prisma succesului internațional al cluburilor italiene în campionatele europene). Maradona aterizează în miezul acestei structuri, unde i se cere să‑și demonstreze statutul de cel mai mare fotbalist al lumii. Structura, în relație cu puterea, furnizează contextul care justifică un anumit rol social – starul fotbalului care vrea să fie cel mai bun – ca fiind relevant. Totodată, acțiunile lui Maradona în fotbalul italian îi confirmă ambițiile, având efect nu doar asupra lui ca individ, ci asupra întregii structuri a fotbalului italian. Schimbarea va fi confirmată de pozițiile dominante ale cluburilor italiene în lumea fotbalului, reafirmate și mai mult prin prestația lui Maradona. Această interacțiune dintre structură și putere poate fi urmărită concentrându‑ne asupra materialului produs de presa italiană, atât în perioada în care Maradona a trăit în Italia, cât și după încheierea carierei sale.
***
Maradona nu a fost purtătorul de stindard al săracilor. A fost stindardul în sine. Toată bogăția și faima din lume nu au fost suficiente ca să‑l facă să uite, fie și pentru un moment măcar, de unde a venit, cine era și pentru cine trebuia să câștige meciul. SSC Napoli era un club minor, dintr‑o regiune săracă, într‑un moment în care liga italiană era cea mai bună din lume, fiind dominată de echipele din Nord (Inter, Juventus, Milan): cei mari, cei puternici, cei bogați. Napoli era o echipă oarecare în momentul în care a sosit Maradona și i‑a făcut pe toți să joace, să dea ce aveau mai bun în ei, ducându‑i pe culmi.
(...)
Epoca: momentul ascensiunii globalizării, când fotbalul a devenit la fel de globalizat ca lumea, un spectacol pentru toți.
Epicul: să urci echipe slabe, care concurează din poziții dezavantajate, cu bugete mici, și să‑i cobori pe cei bogați și puternici.
Epicul: Maradona era eficiență pură, asemenea unui jucător de șah, asemenea unui computer, era capabil să calculeze intuitiv toate deschiderile posibile înainte de fiecare mișcare, să cartografieze toate desfășurările posibile încă dinainte de‑a ajunge la balon. Avea capacitate de profet, talent de strateg. Dar asta nu e totul: era și un mare artist. Golurile sale erau lirice, el sălta ca un dansator, iar mișcările sale le distrăgeau atenția adversarilor, mișcările fiindu‑i imprevizibile.
Poezie pură.
(...)
Priceput ca nimeni altul la balon, el era și un om inteligent, care gândea singur și avea opinii politice categorice. Știa să folosească cuvintele, lucru neobișnuit la sportivi: știa mereu ce să spună, exact ce voiam să auzim. Frazele lui erau perfecte, rafinate și vulgare, cu metafore retorice, sofisticate, dar în egală măsură golănești. Nu e întâmplător că prima poruncă a Bisericii Maradoniene este „balonul nu poate fi mânjit“. Frazele lui celebre se găsesc pe internet, multe devenind parte din limbajul argentinienilor. Mă întreb cât s‑au bucurat oamenii din restul lumii de istețimea lui verbală, atât de locală, de tipică. Totuși, cred că au înțeles și au apreciat. Replica lui nietzscheană („Spune‑ți adevărul și ține‑te de el“) a fost adoptată de toți săracii lumii, de excluși, de marginalizați, de cei aflați pe treapta cea mai de jos în toate societățile. Dar și de mulți alții, pentru că pasiunea maradoniană a pătruns toate clasele sociale.
Fotografie preluată din Pexels.
