În primăvară a apărut în spațiul public o discuție îngrijorătoare care privește soarta casei lui Dinu Lipatti din București, monument istoric aflat în executare silită și scos la vânzare pe piața imobiliară. Este o clădire de referință din punct de vedere arhitectonic, proiectată de Petre Antonescu, unul dintre cei mai cunoscuți arhitecți români, dar mai ales un reper istoric pentru lumea muzicală autohtonă și pentru patrimoniul cultural național, fiind căminul în care a copilărit și a creat muzicianul Lipatti, pus în serviciul public, din 2018, în calitate de casă memorială care a găzduit cursuri de pian, recitaluri, masterclassuri etc. Motivați de conștiința însemnătății cultural-simbolice a acestui spațiu, instituții, artiști, melomani au lansat într-un glas, prin intermediul mass-media și a unei petiții concepute de Asociația Grafoart, un apel către autorități pentru salvarea imobilului.
Mai multe despre vânzării casei și cum s-a rezolvat ea, poți citi aici. Însă numărul redus de semnături adunate în petiție – în jur de 2000 – și puținele voci de non-muzicieni atașate acestui subiect în spațiul public atestă faptul că pianistul nu este încă suficient cunoscut de publicul larg din România. Așadar, cine este Lipatti și de ce pare mai apreciat în străinătate decât în țara natală?
Viața lui Dinu Lipatti, deși tragic mărginită temporal (1917-1950), s-a remarcat printr-o intensă activitate artistică, marcată de provocarea echilibrării preocupărilor sale interpretative și componistice, dar și de un interes pentru critică muzicală și pedagogie. Astfel, în memoria colectivă, acesta este aclamat ca unul dintre cei mai importanți pianiști ai secolului 20, fiind, în mod nedrept, mai puțin recunoscut în ipostaza de creator, deși critica de specialitate l-a apreciat în ambele ipostaze artistice.
Născut într-o familie înstărită și educată în domeniul artei sunetelor (tatăl său studiase vioara cu Pablo de Sarasate, mama sa era pianistă, iar George Enescu era nașul său de botez), Lipatti a fost susținut încă din copilărie în demersurile sale componistice, dovedindu-se a fi, precum Enescu, un spirit creativ încă de la vârste fragede. În acest context, el a avut privilegiul de a colabora de la început cu unii dintre cei mai renumiți muzicieni din România, precum compozitorul Mihail Jora și pedagoga Florica Musicescu, care i-au asigurat o formare teoretică temeinică, esențială pentru dezvoltarea sa ulterioară ca interpret și compozitor.
Un moment semnificativ în cariera sa pianistică a fost participarea la Concursul Internațional de Pian de la Viena din 1933, unde, deși a obținut premiul al doilea, a reușit să capteze atenția celebrului pianist Alfred Cortot. În semn de apreciere, Cortot a decis să părăsească juriul ca un protest față de rezultatul concursului și l-a invitat pe tânărul Lipatti la Paris pentru a deveni elevul său. Astfel, Lipatti a avut oportunitatea de a se integra în viața artistică pariziană, studiind compoziția cu personalități importante ale scenei muzicale clasice precum Paul Dukas și Nadia Boulanger și dirijatul cu Charles Munch. Tot în acest oraș s-a întâlnit și împrietenit cu compatriotul Filip Lazăr, compozitor și pianist cu care a colaborat în concerte și alături de care a promovat creațiile românești, introducându-le în evenimente muzicale de pe scenele franceze.
Deși Lipatti a fost constant dedicat domeniului componistic, acesta a înălțat, simultan, perfomanțele interpretative la un nivel ce ne face acum să-l numim unul dintre cei mai rafinați și importanți pianiști din toate timpurile. Cu toate că și-a dorit să aibă mai mult timp pentru creație, Lipatti s-a axat în principal pe cariera interpretativă, fiind invitat cu regularitate în toată Europa (inclusiv de nenumărate ori în România, unde se întorcea negreșit cu drag) pentru a susține recitaluri și concerte. Repertoriul său era unul vast și divers, îmbrăcând o paletă largă de curente, stiluri, genuri, compozitori. Este renumit pentru interpretările sale în lucrări ale unor autori precum Bach, Scarlatti, Mozart, Chopin, Schumann, Brahms, Grieg, dar și Ravel, Bartók sau Enescu. În acest sens, putem aminti câteva înregistrări care l-au consacrat, precum cea a Valsurilor și Nocturnelor de Chopin, a sonatelor de Scarlatti sau de Mozart, a piesei Alborada del gracioso de Ravel, a concertelor de Mozart, Chopin, Grieg, Liszt, Bartók, a lucrărilor camerale de Enescu, dar mai ales ale interpretărilor apropiate de sublim din creația bachiană.
Sacrificiu suprem în numele muzicii
În contextul instabilității politice din România și al unei Europe devastate de război, Dinu Lipatti se stabilește în 1943, împreună cu viitoarea sa soție Madeleine, la Geneva, în Elveția. Aici va primi propunerea de a ocupa un post de profesor, activitate pe care, din păcate, o va exercita doar până în 1949, momentul în care, din cauza agravării stării sale de sănătate, decide să demisioneze. Anul 1950, ultimul din viața sa, reprezintă o perioadă în care Lipatti luptă împotriva destinului său tragic, continuând activitatea solistică în limita posibilităților sale, susținând concerte, recitaluri și realizând înregistrări cu lucrări de Bach, Mozart și Chopin. Din păcate, este răpus de limfogranulomatoza malignă (boala Hodgkin) și este înmormântat în cimitirul din Chêne-Bourg, Elveția.
În acest context, recitalul său final de la Besançon devine un moment artistic emblematic, privit retrospectiv de public și critici ca un sacrificiu suprem în numele muzicii. În acel recital, după cum susținea Jacques Kreisler, fondatorul festivalului din orașul situat în estul Franței, Lipatti a lăsat „impresia că era venit dintr-o altă lume. O lume în care orice este posibil”. Astfel, ca un testament lăsat în urma sa, ca o ofrandă adusă publicului, pianistul a interpretat, cu ultimele puteri, coralul lui Bach Jesus bleibet meine Freude (Isus rămâne bucuria mea), încheind recitalul cu această rugăciune cântată. Boala, însă, nu a fost îndurătoare, iar Dinu Lipatti a decedat prematur, lăsând în urmă o profundă melancolie și un etern „ce ar fi fost dacă...”.
Deși destinul său a fost marcat de tragism, viața i-a oferit oportunitatea de a întâlni atât mentori care i-au ghidat pașii în drumul său artistic, cât și persoane deosebite care au lăsat o amprentă semnificativă asupra existenței sale. Cu Mihail Jora, Florica Musicescu și Nadia Boulanger a întreținut o corespondență îndelungată ce a reflectat profunzimea relațiilor lor uman-profesionale. Aceasta este disponibilă publicului în Volumul I de scrisori ale artistului, o colecție îngrijită de Monica Lup și Ștefan Costache, publicată în 2017 la Grafoart. De asemenea, a avut privilegiul de a se înconjura de figuri remarcabile din lumea muzicală, printre care pianista Clara Haskil, cu care a dezvoltat o frumoasă prietenie și o admiratie artistică reciprocă. Totodată, Madeleine Cantacuzino, viitoarea sa soție și parteneră de scenă, a fost alături de el în numeroase momente muzicale. În cercul său de cunoștințe și colaboratori s-au aflat și alte mari personalități ale artei muzicale, precum pianiștii Edwin Fischer, Artur Schnabel, Walter Gieseking, Wilhelm Backhaus, Maria Fotino, violonistul Yehudi Menuhin, dirijorii Herbert von Karajan, Ernest Ansermet, Arturo Toscanini, compozitorul Paul Hindemith, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, fiecare dintre aceștia influențându-i evoluția artistică și spirituală.
Faptul că Lipatti a fost înconjurat întotdeauna de oameni care i-au fost alături până în ultima clipă nu poate să se datoreze decât personalității senine, sincere, modeste a acestuia: „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu” (Clara Haskil), „Dinu nu-i înfrunta pe oameni, nu-i brusca și nu-i jignea, ci se lăsa mai curând sfătuit, condus, ajutat. Dar nu dominat, pentru că, pe acest fond de carență biologică și de timiditate, personalitatea sa morală și artistică se constituise încă de copil, pură și neîntinată” (Valentin Lipatti, fratele muzicianului), „Amestec cuceritor de bunătate și sfială, lipsit de orice meschinărie sau egoism, amestec deopotrivă de voioșie și melancolie, de entuziasm copilăresc și resemnare, de seriozitate și umor, de pasiune și deznădejde...” (Maria Fotino).
În ceea ce privește creația sa, Dinu Lipatti a fost influențat de compozitori precum Bach, Mozart, Brahms, Chopin, Ravel, Stravinski, Bartók, Prokofiev, dar și de autori români precum Theodor Rogalski, Filip Lazăr, George Enescu și Mihail Jora. Totuși, el și-a cultivat un univers creativ propriu, caracterizat printr-un amalgam polistilistic. În acest sens, pot fi identificate mai multe fațete ale spiritului său creator: suflul neoromantic, prezent în Sonata pentru pian, orientarea neoclasică în Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră, op. 3, influențele impresionist-franceze în Nocturna în fa diez minor, în ciclul de lieduri pe versuri de Verlaine și în cel pe versuri de Rimbaud, Eluard și Valéry, o latură expresionistă, precum și o inspirație folcloric-românească, în lucrări ca Sonatina pentru vioară și pian, Suita simfonică „Șătrarii”, Dansuri românești pentru două piane, Nocturna pe o temă moldavă, Sonatina pentru mâna stângăși altele. În opusuri precum Simfonia concertantă pentru două piane și orchestră de coarde, Concertul pentru orgă și pian, Fantezia pentru pian sau Aubade pentru cvartet de suflători, putem observa o adevărată sinteză stilistică.
Conform necrologului tulburător al Nadiei Boulanger, Lipatti nu se putea separa de identitatea sa de interpret: „...ce pasiune avea pentru pianul său. Când îl sfătuiam să-și rezerve mai multă vreme pentru a compune, râdea: - Știu, dar nu mă pot desprinde de pianul meu. Dacă ați știi cât îl iubesc!”. În acest context putem înțelege de ce compozitorul a dedicat pianului aproape jumătate din creația sa – 23 de titluri din cele 51 inventariate, plasând instrumentul atât în lucrări solo sau concertante (la care se adaugă transcripțiile sale), cât și în formații de duo (două piane sau patru mâini) ori în ansambluri camerale sau în Suita simfonică „Șătrarii”. Prin creația sa, dar mai ales prin modul în care mângâia clapele pianului, avem acces și astăzi la universul interior al unui artist inegalabil. Pentru a opri timpul în loc, avem nevoie de un răgaz de aproape o oră și jumătate: atât a durat ultimul său recital de la Besançon care a propus o călătorie de la Partita în si bemol major, BWV 825 de Bach, la Sonata în la minor, K. 310 de Mozart, două Impromptu-uri de Schubert și un calup de Valsuri de Chopin, toate acestea încununate cu cel mai memorabil bis – transcripția pianistei Myrei Hess după coralul bachian anterior amintit. Există momente precum acesta care scapă timpului nu prin spectacol, ci prin adevăr, clipe în care sunetul devine rugăciune și fiecare notă rostește o tăcere profundă, ca o mărturie a unei conștiințe ce refuză ornamentele strălucitoare în favoarea unei sincerități austere, dar cutremurător de expresive.
Fotografia principală este preluată de pe www.dinulipatti.com.
