Film / Documentar

7 documentare care-ți explică lumea, de la Astra Film Festival #30

De Scena 9

Publicat pe 15 octombrie 2023

Astăzi, duminică, 15 octombrie, la Sibiu începe ediția aniversară a Astra Film Festival – cea cu numărul 30 – care se încheie pe 22 octombrie. După trei decenii pline de documentare care au deschis publicul ochii asupra lumii, nici ediția curentă nu se lasă mai prejos. Debutează în forță, cu o proiecție eveniment a celui mai recent titlu co-regizat de Liev Schreiber, Întâlnindu-l pe Zelensky, work in progress, însoțită de un masterclass susținut de producătorul, regizorul și antropologul britanic André Singer (The Act of Killing, Meeting Gorbachev). 

Ediția #30 a Astra e bogată și-n producții românești – de la deja disputatul Arsenie. Viața de apoi (r. Alexandru Solomon), la cel mai recent film al lui Dumitru Budrala, Calea laptelui, precum și documentarul Iuliei Rugină despre discoteci în anii ‘80, Playback, care va fi însoțit de un retro party cu protagonistul filmului, DJ Sorin Lupașcu, și Mirabela Dauer.

Ca să ne pregătim de festival, am văzut șapte filme care vor fi proiectate zilele acestea la Sibiu – o parte din ele pot fi văzute și în secțiunea online. Acoperim zone diverse, din Polonia în Columbia, din Taiwan până-n Rusia profundă și revenim la concluzia îmbucurătoare pe care Astra ne-a oferit-o an de an. Documentarul e unul dintre cele mai bune prilejuri de a pune lumea în care trăim în paranteză, pentru a o privi, de fapt, tot pe ea, și a reflecta asupra ei.


Vom trăi și vom fi liberi/We Will Not Fade Away (Alisa Kovalenko, Franța, Polonia, Ucraina, SUA, 2023)

Manifest/Manifesto (r. Angie Vinchito, Rusia, 2022)

N-am ales întâmplător cele două filme de mai sus – din scurtele lor descrieri păreau să acopere același subiect, dar din unghiuri complementare. Cum trăiesc tinerii și copiii în estul extrem al Ucrainei, respectiv în Rusia pe care n-o putem vedea de groasa perdea de fum a propagandei? Și, cum bine a punctat iubitul meu după ce am văzut ambele filme, chiar sunt despre același lucru: despre violența care forjează și retează vieți tinere, de fiecare parte a graniței.

Vom trăi și vom fi liberi e o poveste despre adolescenți cât se poate de obișnuiți. Pictează, se dau cu motocicleta, fac trap, se gândesc la viitor. Doar contextul e neobișnuit – locuiesc în micul oraș minier Stanitsya din Donbas. Dintr-un colț îi pândește spectrul de a călca pe urmele părinților lor, lucrători greu încercați în mine, iar din celălalt războiul. Poate că cel mai dureros punct al filmului nu e cel în care un copil de vreo 8 ani știe să recunoască tipuri diferite de mortar, nici cel în care o adolescentă își face un selfie cu o rachetă neexplodată; nici măcar cel în care o mamă plânge în timp ce ascultă știrile despre cum se apropie linia frontului. E secvența în care o tânără scrie pe un perete „NO FUTURE IN STANITSYA”. Ca într-un basm, cei cinci tineri pe care-i urmărește filmul ajung pe culmile Himalayei, unde descoperă cât de mare și frumoasă e lumea, dincolo de hotarele orașului, Donbasului, Ucrainei de Est. Se întorc plini de elan acasă; și apoi începe războiul la scară largă în Ucraina.

Unde filmul Alisei Kovalenko e convențional în abordare cinematografică (ba chiar destul de americanizat; secvențele de montaj pe muzică non-diegetică sunt relativ redundante), Manifest explodează convențiile. Despre film a scris mai pe larg criticul Victor Morozov aici, dar înainte să citiți ce are el de spus, permiteți-mi un mic teaser. E un film integral făcut din found footage, din infinitele arhive ale internetului: Facebook, VKontakte, TikTok, Youtube, Telegram. E despre copii și violență, așa că e 18+ și are un mare disclaimer care poposește secunde în șir pe ecran: regizorx sub pseudonim ne spune că nu încurajează disidența de niciun fel, iar filmul ne arată foarte limpede de ce era nevoie de atenționarea asta. Filmul ridică întrebări despre etică (e ok să vedem imagini atât de violente?), despre diete vizuale (toate imaginile astea au fost la liber pe net, deci de ce nu le-am vedea?), despre estetica actuală a producției de imagini (cum de niște copii de nici 10 ani știu să imite perfect stilul influencerilor de pe YouTube și TikTok?), despre adevăr și manipulare. Musai de văzut pentru cei care vor să vadă o Rusie altfel inaccesibilă nouă, dar și să-și pună întrebări despre forma și rolul documentarului aici&acum.

Vizita zeiței Fortuna/Paying a Visit to Fortuna (r. Mátyás Kálmán, Croația, Ungaria, 2022)

„Prea mult bine strică.” „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să primești”. Există destule zicale, proverbe sau povești care să te avertizeze că și norocul are un preț de plătit.

La prima vedere, Paying a Visit to Fortuna pare fix o astfel de poveste de avertisment. Anikó și Laci sunt un cuplu sărac din Ungaria a căror viață se schimbă când Laci câștigă la loto 2 milioane de euro. Suma asta le permite să scape de multe dintre grijile de până atunci, dar le și aduce unele noi sau scoate la iveala probleme ce păreau rezolvate.

Dar mai mult decât un avertisment, documentarul regizorului maghiar Matyas Kalman este o explorarea plină de căldură și umor care nu se uită la subiecții săi nu ca la actori într-un spectacol al exoticului – doi săraci cu handicap care dau de bani, ci ca la pasagerii îmbarcați într-o călătorie printr-o nouă realitate – doi oamenii trecuți prin multe, de la alcoolism, la violența domestică, care încearcă să nu se piardă unul de celălalt când noua viață îi trage în direcții diferite.

În final, documentarul mai mult chestionează decât confirmă zicala „Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să primești", ducându-te mai degrabă cu gândul la un alt clasic într-ale proverbelor: „Norocul și-l mai face omul și cu mâna lui". (Oana)

Sacru și profan în bucătărie/A Holy Family (r. Elvis A-Liang Lu, Franța, Taiwan, 2022)

Relațiile de familie sunt complicate. Și deși știm asta deja, și din poveștile ficționale pe care le consumăm, dar mai ales din realitatea în care trăim, continuăm să fim fascinați de ele.

Tocmai aici stă puterea documentarului A Holy Family, în urmărirea acestor relații complicate în care resentimentele și iubirea sunt de neseparat.

Regizorul taiwanez Elvis A-Liang Lu se întoarce acasă după 20 de ani absență și începe să-și filmeze familia. Își urmărește mama slăbită cum își plănuiește moartea sau urca zilnic scările pentru a se ruga zeilor din casă; tatăl dependent de jocuri de noroc care caută numerele câștigătoare în fumul de la bețișoarele aromate aprinse la picioarele acelorași zeități și fratele care chiar poate vorbi cu zei și care încearcă să dezvolte o fermă.

Rezultatul e un documentar care reușește să fie și intim și îndepărtat de personajele lui în același timp. Nu e neutru, fiul își judecă părinții, dar și părinți își judecă fiul și până la urmă nu și pentru asta sunt familile? Eu am alternat de multe ori între „înțeleg perfect de ce nu ai mai veni aici 20 de ani" și „haide, las-o și tu mai moale". Dar deși pare la început camera îi distanțează și mai mult pe regizor de părinții lui, pe parcursul documentarului ajungi să vezi tot mai des opusul. Camera pare ca îi forțează să se uite unii la alții altfel decât până acum: cu mai multă empatie, autoreflecție sau asumare. Și din asta vine o apropiere neașteptată. (Oana)

God and Lunaparks’ Warriors/Gâlceava ateului cu lumea (r. Bartłomiej Żmuda, Polonia, 2022)

Fiul, Pawel, încearcă să-l aducă pe tatăl său pe drumul credinței. Cam ăsta e subiectul acestui documentar. Recunosc că am fost cam sceptic la început, nu prea mă interesa povestea unei convertiri oarecare dintr-o familie de polonezi catolici. Dar ce m-a ținut a fost în primul rând umorul, plus tensiunea care se simte încă de la început între tată și fiu. (Trebuie spue că tatăl, Andrzej Rodan, un ateu convins, este autorul unor romane comerciale din anii 80, un soi de Pavel Coruț.) Și mai e ceva care dă un plus de dinamism filmului: faptul că e un road-movie în sine peste care se suprapun imagini filmări din arhiva familiei. Plus mult hip-hop creștin. O poveste despre credință, familie, boală & Polonia de azi. (Ionuț)

Locul unde nimeni nu zice „te iubesc”/Adieu sauvage (r. Sergio Guataquira Sarmiento, Belgia, Franța, 2023)

Înainte de toate, acesta este un film foarte tandru. Fiindcă regizorul are un ochi care îmblânzește ce se află în fața lui, și fiindcă personajul aflat în centrul documentarului răspândește un amestec de nostalgie, regret și înțelepciune caldă. Paradoxal, din moment ce premisa filmului e asta: în comunitățile de indigeni din Columbia, se sinucid din ce în ce mai mulți oameni. „Albii” pun acest lucru pe seama faptului că indigenilor le lipsește vocabularul emoțiilor. Ei nu au cuvinte pentru a spune, de pildă, „te iubesc”, ceea ce ar însemna că ei nu cunosc nici iubirea. Nimic mai fals decât această prejudecată, una dintr-un lung șir lipit de comunitățile tradiționale ale Americii Latine, multe dintre ele în dezintegrare.

Adieu sauvage e încercarea lui Sergio Guataquira Sarmiento, la rândul lui descendent al unei asemenea comunități, aproape dispărute, de a cunoaște cultura de care s-a înstrăinat. Așa ajunge printre Cácuas, unde învață altă ordine a lumii, dar și o formă de apropiere care sfidează diferențele. Prietenia cu Laureano, care-l ghidează nu doar prin cultura Cácuas și prin pădurile dense, ci și prin propria viață, scindată între promisiunile vieții „civilizate” și tradițiile indigene, e, de fapt, miezul documentarului și lentila prin care se amplifică relevanța lui socială, politică și antropologică. Pe lângă tandrețe, Guataquira Sarmiento îmbibă filmul cu mult umor, autoironie și modestie, un exercițiu rar și cu atât mai necesar. (Andra)

Pâinea noastră cea de toate zilele (r. Șerban Georgescu, România, 2023)

Mama Pan înseamnă Corina, Marilena, Nicoleta, Andreea, Florența, Crenguța, Adriana și Luminița. Înseamnă o brutărie unde angajatele, toate mame singure, se străduiesc să își schimbe viețile, în timp ce fac față problemelor economice cu care se confruntă o afacere care se mândrește cu produse sănătoase, care nu conțin conservanți, arome artificiale sau potențiatori de gust și cu conținut scăzut de zahăr.

Brutăria s-a născut ca întreprindere cu un mandat social: să ofere locuri de muncă femeilor aflate în situații dificile de viață, cum ar fi o persoană care a locuit pe străzi, o femeie romă care nu știe să scrie și să citească și care se luptă să le ofere o viață mai bună copiilor sau o mamă care își crește cei trei copii într-o garsonieră.

Bazându-se pe principiile de solidaritate și umanitate în relațiile de muncă și reinvestind profitul tot către activități sociale, Corina și Irina, managerele brutăriei, construiesc o poveste emoționantă de rezistență într-un sistem economic necruțător.

Peste toate se suprapune filtrul autoironic al regizorului Șerban Georgescu, care răspunde la întrebările mereu pline de prejudecăți ale societății adresate femeilor în astfel de situații. (Ioan S.)

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK