Dincolo de ororile și abuzurile pe care le dezvăluie, dosarele Epstein ne spun multe despre lumea în care trăim și sunt relevante pe multe planuri. Desecretizarea lor parțială și graduală reprezintă în sine un spectacol complex care pare să se desfășoare într-o manieră care, dincolo de valul de indignare și câteva demisii în zona politică, nu riscă să producă transformări structurale la nivelul relației dintre societate, instituții și clubul oamenilor bogați și influenți. În cele ce urmează, vă propun o scurtă incursiune în lumea legăturilor dintre Epstein și lumea academică globală, așa cum reies din mailurile desecretizate și dintr-o serie de articole scrise în ultimii ani.
Cazul Jeffrey Epstein este relevant pentru mediul academic și pentru știință, nu pentru ceea ce ar fi „produs” intelectual, ci pentru că ilustrează într-o manieră brutală felul în care banii privați, capitalul social și conectarea la rețelele de influență pot pătrunde în ecosistemul academic și îl pot modela din interior. El funcționează ca un revelator al unor mecanisme care, deși rareori vizibile în lucrările științifice, pot fi decisive pentru direcțiile cercetării, ierarhiile instituționale și distribuția prestigiului. Nu în ultimul rând, aceste mecanisme și rețele sunt extrem de relevante din perspectiva viitorului la care mediul academic și cercetarea științifică ajung să trudească.
Epstein nu a fost cercetător sau vreun diletant pasionat de știință, dar a cultivat deliberat figura mecenei luminat: patron al științei de frontieră, susținător al interdisciplinarității „îndrăznețe”, facilitator al întâlnirilor dintre cercetători de elită, donatori și actori din sferele politice, tehnologice și economice. Această poziționare i-a permis să devină nu doar o sursă de finanțare deloc neglijabilă, ci mai ales un broker de acces. Relația cu el oferea mai mult decât bani: oferea conectare la grupuri de influență, vizibilitate în cercuri restrânse și integrare într-o rețea informală percepută ca fiind aproape de centrele de decizie ale viitorului. Mai mult, putea intermedia legături cu alți mecena luminați, mult mai bănoși decât el. Altfel spus, varianta sa de mecena luminat a funcționat într-o manieră mai complexă și pentru că promitea mai mult decât finanțare: promitea acces, influență și accelerare instituțională/carieristică. Aceasta explică de ce multe relații s-au dezvoltat sau au continuat chiar și acolo unde nevoia financiară nu era critică. Nu era vorba doar de supraviețuire, ci de optimizare a statutului, de integrare într-un circuit de putere informal care părea compatibil cu excelența academică și cu imaginarul progresului științific. Acces, conectare și validare dinspre o lume a elitelor bănoase și vizionare.
Documentele, corespondența și arhivele apărute în ultimii ani fac vizibilă această infrastructură relațională și instituțională, oferind o perspectivă rară asupra modului concret în care se construiesc aceste rețele și „prietenii”. Din punct de vedere metodologic, aceste documente sunt surse istorice mai mult decât legitime și trebuie analizate ca atare. A refuza examinarea lor pe criterii de disconfort moral sau a le vedea doar ca materiale relevante din perspectivă jurnalistică sau judiciară, ar transforma istoria științei și lumii academice într-o narațiune selectivă, igienizată, incapabilă să înțeleagă și să reflecteze critic la propriile condiții de funcționare. Știința nu progresează prin ștergerea zonelor de umbră, ci prin transparență, trasabilitate și dezbatere critică. Iar momentul Epstein este un moment major, de neocolit, în istoria științei contemporane și a ecosistemului academic.
Din acest motiv, analiza arhivelor asociate cu astfel de cazuri nu este nici ilegitimă, nici opțională. Ele nu sunt importante doar pentru a urmări fluxuri financiare și abuzuri grotești, ci pentru a înțelege cum circulă puterea în interiorul științei, cum se construiesc loialități, tăceri și complicități instituționale, și cum anumite figuri devin intangibile prin reputație și conectivitate socială.
Lecția mai largă este incomodă, dar necesară: vulnerabilitatea științei și a lumii academice nu provine doar din lipsa resurselor și din setea de prestigiu, ci și din dorința, adeseori nerostită, de a fi aproape de putere. Atunci când acest impuls nu este contrabalansat de reguli clare, transparență și finanțare publică robustă, ecosistemul academic devine permeabil la influențe care îi pot eroda autonomia și rolul în societate. Cazul Epstein nu este o anomalie izolată, ci un studiu de caz despre cum știința poate fi modelată nu prin idei vizionare, ci prin rețele și bani privați.
Influența exercitată de Jeffrey Epstein nu s-a manifestat grosier, cum își imaginează unii că „se cumpără știința”, adică prin impunerea unor rezultate sau metodologii. S-a manifestat soft, într-o manieră de-a dreptul prietenoasă, prin amplificarea și legitimarea unor direcții de cercetare deja existente, transformându-le în teme percepute ca fiind centrale, majore sau strategice pentru viitorul cunoașterii. Documentele dezvăluite indică faptul că sprijinul său s-a concentrat asupra unor domenii recurente, unite mai puțin prin aplicații imediate și mai mult prin promisiunea lor de a redefini condiția umană și societatea în ansamblu. Un nucleu constant l-au constituit științele cognitive și inteligența artificială. Epstein a intrat în contact direct cu cercetători din aceste domenii și a oferit sprijin financiar și logistic, inclusiv acoperirea unor cheltuieli pentru specialiști în arhitecturi cognitive asociați cu instituții prestigioase, precum MIT sau Harvard. Acest tip de susținere informală a contribuit la consolidarea acestor domenii ca spații privilegiate pentru „marile întrebări și căutări” despre inteligență, minte și conștiință, cu un capital simbolic ridicat.
În prelungirea acestui interes apar și implicări în proiecte de cercetare legate de inteligența artificială și tehnologii considerate „cutting edge”. Documente și investigații jurnalistice indică o corespondență de durată între Epstein și profesori universitari implicați în proiecte de machine learning și dezvoltare de instrumente AI, în cadrul unor discuții care depășeau cadrul donației punctuale și funcționau ca spații de dialog despre direcții tehnologice, capacități cognitive artificiale și viitorul inteligenței.
Un alt domeniu important a fost cercetarea asupra sistemelor complexe și interdisciplinaritatea inspirată de modele din fizică și matematică. Legăturile lui Epstein cu institute precum Santa Fe Institute indică interesul pentru abordări care încearcă să modeleze societatea, economia sau biologia prin instrumente formale și abstracte. Tot în această sferă intră și corespondența cu Corina Tarnița, profesoară și cercetătoare la Princeton University. Chiar și acolo unde nu poate fi documentată o finanțare directă, prezența sa în aceste cercuri contribuia la legitimarea acestui tip de interdisciplinaritate ca formă de știință „avansată”, orientată spre generalizare, predicție și control conceptual.
O zonă deosebit de sensibilă a fost cea a geneticii, evoluției umane și eredității trăsăturilor cognitive. Epstein a făcut donații către Harvard pentru Programul de Dinamică Evolutivă fondat de Martin Nowak, axat pe modelarea matematică a biologiei și evoluției. Aceste cercetări, deși pot fi cât se poate de legitime științific, intersectează dezbateri controversate despre diferențe între indivizi, determinism biologic și idei de „ameliorare” a populației încadrabile eugeniei. O serie de relatări jurnalistice indică și interesul său pentru proiecte mai radicale privind „îmbunătățirea speciei” prin combinarea geneticii cu tehnologia. Adică, ceva ce ar trebui să ne stârnească fiori, mai ales că aceste preocupări nu au murit odată cu el și sunt împărtășite de o bună parte din elitele financiare și tehnologice.
Privite împreună, putem spune că aceste direcții conturează un imaginar transumanist difuz. Epstein nu s-a revendicat explicit de la transumanism ca doctrină (puțini o fac), dar convergența intereselor sale pentru inteligență artificială, optimizare cognitivă, genetică și depășirea limitelor biologice sugerează un orizont comun: viitorul uman gândit ca obiect de intervenție tehnologică și nu neapărat foarte democratic, că democrația încurcă. Acest imaginar era și este pronunțat elitist și tehnocratic, concentrat pe indivizi considerați excepționali și pe accelerare selectivă, nu pe democratizarea cunoașterii sau pe deliberare colectivă și control public.
În acest context, faptul că în corespondență apar figuri precum Peter Thiel și alți tehnolorzi cunoscuți pentru afinitățile lor cu idei transumaniste și libertariene devine esențial pentru interpretare. Interesele lui Epstein nu mai pot fi citite ca excentricități și curiozități individuale, ci ca parte a unei ecologii intelectuale mai largi, în care scepticismul față de democrație și egalitarism, ideea că progresul real este produs de elite excepționale și nu de procese colective lente, precum și reducerea rolului deliberării democratice funcționau ca presupoziții de fundal. În acest univers, viteza, selecția și excelența erau privilegiate în raport cu dezbaterea publică, iar controlul democratic apărea implicit ca o frână, nu ca o condiție a legitimității.
Pentru mediul academic, această ecologie intelectuală avea efecte concrete. Cercetătorii și instituțiile nu intrau în contact doar cu încă un mecena luminat, ci cu un ansamblu de rețele care lega știința de capitalul tehnologic și de o viziune elitist-tehnocratică asupra progresului. Influența nu opera prin cenzură sau directive explicite, ci prin configurarea unui climat intelectual în care anumite întrebări deveneau centrale și prestigioase, iar altele, legate de inegalitate, istorie, putere sau impact social, erau împinse spre periferie fără a fi explicit respinse. Sau lăsate în seama fondurilor publice și a altor mecena luminați, precum George Soros.
În acest punct devine esențială distincția dintre finanțarea publică și cea privată. Diferența dintre ele nu este doar morală, ci, în primul rând, structurală. Finanțarea publică, cu toate limitele și neajunsurile ei, operează prin proceduri explicite, evaluabile și supuse responsabilității colective, oferind un cadru relativ stabil pentru autonomia epistemică. Asta înseamnă și bătăi de cap din punct de vedere birocratic și procedural. Finanțarea privată personalizată, strâns legată de promisiuni de acces și influență, creează relații asimetrice și zone gri în care vigilența instituțională poate fi suspendată în numele prestigiului, „progresului” sau confidențialității la care are dreptul un om de afaceri.
Din acest motiv, cazul Epstein nu poate fi redus la o simplă problemă de subfinanțare publică. El este și un simptom al permeabilității crescânde a ecosistemului academic la logici de influență extrainstituționale. Universitățile și cercetătorii nu au căutat doar resurse, ci conectare la rețele influente și consolidarea poziției într-o ierarhie globală a prestigiului academic.
Dispariția lui Jeffrey Epstein și devoalarea, fie și parțială, a rețelei sale nu trebuie însă confundate cu o colapsare a ecosistemului și a practicilor descrise mai sus. Dimpotrivă, multe dintre logica relațională, imaginarele transumaniste și mecanismele de influență care au făcut posibil cazul Epstein continuă să funcționeze, uneori chiar într-o formă mai vizibilă și mai asumată. O parte dintre tehnolorzii care apar în corespondență sau care împărtășeau viziuni similare despre progres, elitism cognitiv și reducerea deliberării democratice se află astăzi pe poziții de putere consolidate. Averile și influența lor sunt în creștere, nu în descreștere, iar conexiunile lor politice sunt mai solide ca oricând, inclusiv prin relații directe sau convergențe ideologice cu figuri precum Donald Trump. I-am putut vedea la inaugurarea mandatului său, îi putem vedea frecvent în siajul său.
În acest context, cazul Epstein apare mai degrabă ca un moment de expunere incomodă, dar necesară pentru a detensiona lumea, nu ca un punct de ruptură. Adică, o fisură prin care devin vizibile structuri care nu doar că nu dispar, ci se adaptează și se reproduc. Ba chiar participă activ la modul în care spectacolul dezvăluirilor decurge și este ghidat. Adevărata miză nu este, așadar, eliminarea unor figuri toxice, ci mai ales capacitatea societății și a instituțiilor academice de a recunoaște continuitatea acestor rețele și de a le contrabalansa. Însă, această contrabalansare nu poate fi redusă la adoptarea unor reguli procedurale, la transparență formală sau la gesturi simbolice de delimitare morală și condamnări a celor petrecute. Problema este mai profundă și ține de puterea și impunitatea pe care elitele financiare și tehnolorzii le-au dobândit într-un sistem care face posibil un asemenea hal de inegalitate. Nu este vorba doar despre diferențe obscene de avere sau despre polarizarea dintre bogăție și sărăcie, ci despre forța structurală pe care astfel de miliardari au acumulat-o: capacitatea de a schimba regulile jocului, de a modela instituții, agende de cercetare, imaginarul progresului și, în ultimă instanță, viitorul însuși.
În absența unor măsuri radicale care să limiteze posibilitatea acumulării unor averi și puteri disproporționate, se schimbă doar figurile și spectacolul public al indignării, în timp ce mecanismele rămân intacte și continuă să funcționeze nestingherit. Viitorul este gândit de către astfel de rețele ca proiect pentru elite, iar restul societății este redusă la resursă, cost sau sacrificiu necesar. Dar este oare lumea academică și societatea în stare să imagineze un alt viitor decât unul controlat de tehnolorzi și măcinat de conflicte militare în care populația este carne de tun?
