Fórum do Futuro e un festival care se desfășoară anual în Porto, unde artiști, scriitori, oameni de știință, filosofi și arhitecți vin să vorbească despre soarta planetei și a omenirii.
Printre vorbitorii de anul acesta s-au numărat scriitoarea Margaret Atwood, artistul Christian Boltanksi, eseistul Pankaj Mishra, grupul britanic Art & Language, arhitectul Toyo Ito ș.a. Tot în cadrul Forumului a fost prezentată și lucrarea Alexandrei Pirici, „Parthenon Marbles” (despre care o să povestesc mai amănunțit într-un alt articol).
Ediția din 2018 a avut și o temă (pe lângă vastul futuro), una legată de Antichitate & agora și de rolul lor în prezent și în proiecțiile noastre asupra viitorului. Se vorbește mult despre viitor în lumea de azi, e ca o obsesie care se ramifică peste tot, în seriale, în medii artistice, academice și în mass-media. Și, cumva, e firesc să se întâmple așa, în condițiile în care au loc schimbări radicale și întregi sisteme politice sunt date peste cap. Cu atât mai fascinant e să vezi cum, în cadrul unui forum despre viitor, specialiști din domenii diferite se întorc la Antichitate.
Am ajuns în Porto la o zi după dialogul cu Nadia Tolokonnikova, membră a grupului Pussy Riot, dar am înțeles că ea a vorbit despre Grecia antică ca un model nu doar pentru reflecție, ci și pentru acțiune și activism. Astrofizicianul Michel Mayor, profesor la Universitatea din Geneva, cel care a descoperit prima exoplanetă (planetă din afara sistemului solar) în 1995, a susținut o conferință despre „pluralitatea lumilor” și despre acele utopii antice pe care tehnologia de azi le face posibile. Artiștii Mary Reyd Kelley și Patrick Kelley, cunoscuți pentru eclectismul lucrărilor - un amestec bizar și hipnotic de poezie, poezie și performance - , au vorbit despre The Minotaur Trilogy, o serie de filme care au ca sursă de inspirație figura lui Dionysos.
N-am reușit să merg la toate conferințele (mai ales că era imposibil să găsești vreun loc în unele seri), dar dacă ar fi să aleg câteva nume reprezentative pentru tema festivalului, ele ar fi: scriitoarea canadiană Margaret Atwood, arhitectul japonez Toyo Ito și grupul britanic Art & Language. Aceștia au în comun câteva lucruri: a) deși lucrează de câteva decenii bune, opera fiecăruia dintre ei capătă noi conotații astăzi și devine din ce în ce mai relevantă; b) discursul lor despre viitor, așa cum reiese din diverse apariții publice, e condiționat într-un fel sau altul de trecut, fie că e vorba de mitologie, filosofie și istorie (spre exemplu, atunci când o jurnalistă din Portugalia a întrebat-o pe Margaret Atwood despre caracterul ficțional al prozei ei, aceasta a spus că tot ceea ce scrie are o bază reală, pornește de la ceva care s-a întâmplat deja); c) arta lor se opune segregării de orice fel și e strâns legată de ideea de agora (piață publică în care se desfășura viața civică a unui oraș din Grecia antică).
Margaret Atwood: „Nu sunt profet”
În prezentarea pe care a ținut-o pe scena Teatrului Rivoli din Porto, Margaret Atwood (al cărei roman, The Handmaid's Tale, a stat la baza serialului cu același nume), a vorbit despre rolul mitologiei în cărțile ei, temă care se observă încă de la debutul din 1961, cu volumul de poezie Double Persephone. A fost mai degrabă o sesiune de storytelling, în care Atwood a rememorat o perioadă când era fascinată de literatura SF, de comics-uri și de „caracterul hibrid al ființelor mitologice, și în care a arătat imagini cu desenele ei din acea perioadă (inclusiv coperta făcută de ea pentru Double Persephone).
După ilustrații, Atwood a trecut la poze din copilărie și tinerețe, imagini care țin la rândul lor de o mitologie de familie. A vorbit despre izolare și legătura ei cu natura, despre lipsa tehnologiei în viața familiei, dar și despre o anumită autonomie pe care femeile din Canada o aveau anii în anii 50, spre deosebire de SUA, unde dominantă era acea imagine a femeii-casnice, promovată chiar și de sistemul educațional american.
Ce mi-a plăcut la Atwood, pe lângă umor și farmec, e că rămâne mereu „în concret”, indiferent despre ce vorbește. De aici și plăcerea ei de a se pierde în detalii care par nesemnificative la prima vedere. Chiar și atunci când e întrebată despre temele mari (fie ele politice sau filosofice), ea vine mereu cu exemple clare și astfel nu face decât să-și întărească propriul crez literar. Literatura adevărată nu e despre omenire și nici despre viață în general, ci despre oameni și situații precise, și exact asta face ea în cărți precum Penelopiada sau Povestea Slujitoarei/The Handmaid's Tale. Doar că, în cazul lui Atwood, situațiile precise sunt insolite. După cum ea însăși recunoaște, Atwood scrie „despre oameni obișnuiți în vremuri excepționale”, și poate tocmai de aceea vocea ei are un ecou atât de puternic azi.
Cât despre viziunea ei asupra viitorului, e greu de separat optimismul de pesimism. „Eu nu sunt profet. Ceea ce scriu nu are legătură cu viitorul, ci cu prezentul și cu posibilitățile pe care le avem acum.” Atwood e sceptică când vine vorba de utopii („care pot duce la oroare”) și foarte îngrijorată în legătură cu schimbările climatice. Crede că există o anumită ciclicitate în istorie și că perioadele de violență și haos sunt urmate de liniște și pace. Aici se întrevede și fărâma de optimism: „Pe lângă partea întunecată, oamenii au și o parte bună,” spune ea. „Ceea ce nu-i face prin definiție buni.”
Toyo Ito: „Trebuie să regândim de la zero rolul arhitecturii”
Născut în 1941, Toyo Ito este considerat a fi cel mai important arhitect japonez din a doua jumătate a secolului 20. Câștigător al premiului Pritzker, în 2013, Toyo Ito a fost invitat la Fórum do futuro să vorbească, printre altele, și despre relația dintre arhitectură și spațiul public, pornind de la principiile Antichității clasice.
În cazul arhitectului japonez, ideea de spațiu public e una complexă și are atât o dimensiune socială, cât și una conceptuală. În ultimii ani, Toyo Ito s-a implicat, alături de alți arhitecți, în câteva proiecte ample destinate celor afectați de dezastrele naturale din Japonia (cel mai cunoscut proiect fiind „Case pentru toți”). În același timp, se poate spune, fără nicio exagerare, că el și este un filosof al arhitecturii, care reușește să îmbine profunziumea cu inovația tehnologică într-un mod absolut fascinant. Toyo Ito vede un paralelism între arhitectura sa și limba japoneză, care spre deosebire de engleză, „are niște elemente care parcă plutesc în spațiu”. „Aproape ca undele unei ape”, spune el, o metaforă vizuală prezentă în toate proiectele lui, de la Teatrul Național din Taichung și Sendai Mediatheque, până la obiectele de design pe care le-a creat. Există o continuă fluiditate în arhitectura sa, „o disipare infinită”, o opoziție față de constrângeri și o deschidere către natură și oameni.
Prin toate demersurile sale, Toyo Ito chestionează în mod constant rolul arhitecturii, dar și viitorul ei: „În modernitate, arhitectura a fost apreciată în primul rând pentru originalitatea ei. Drept consecință, temele cele mai importante - care țin de întrebări precum pentru ce? și pentru cine este făcută o clădire? - au fost uitate. O zonă afectată de un dezastru, acolo unde totul este pierdut, ne oferă posibilitatea de a regândi de la zero misiunea arhitecturii.”
Art & Language: „Nu știam care sunt regulile pentru a face artă, dar ne-am propus să vorbim despre asta”
„The Rolling Stones ai artei conceptuale” - așa sunt descriși uneori cei de la Art & Language. Grupul a fost creat în anii 60 și a trecut prin multe transformări și formule de atunci, dar nu a renunțat niciodată la componenta colaborativă și teoretică. Începând din 1977, Art & Language înseamnă, de fapt, un duo format din Michael Baldwin (n.1945) și Mel Ramsden (n.1944).
Unul dintre subiectele pe care Art & Language l-a abordat la Porto a fost dialogul ca instrument pedagogic și artistic, o altă temă care trimite, în mod evident, la Antichitate. O astfel de propunere e cu atât mai interesantă când vine de la niște artiști care și-au petrecut aproape întreaga carieră lucrând într-un grup care s-a dezvoltat în jurul unui schimb neîntrerupt de idei și care a avut la bază dialogul în formele lui cele mai variate: înregistrări audio, materiale scrise, conferințe etc.
O simplă căutare pe Google e lămuritoare în acest sens: în toate interviurile, în toate apariţiile publice, Michael Baldwin și Mel Ramsden apar împreună. Urmărindu-i cum vorbesc (un amestec de erudiție, pedanterie, ironie și cinism) și cum se completează reciproc, am senzația că pentru ei dialogul e și o formă de rezistență în fața acelei Arte care se fixează într-o formă inertă (și monologală, în fond), dar și o cale de a ieși din izolare și de a ajunge la ceilalți.
În mod paradoxal, cei de la Art & Language sunt foarte critici în privința artei conceptuale contemporane („mare parte din arta conceputală e o porcărie hippie”): „Într-o perioadă în când orice era descris ca fiind artă, noi făceam exact opusul. Nu știam care erau regulile pentru a face artă în momentul ăla, dar asta era și ideea, să deschidem un dialog, să vorbim despre asta, să aflăm dacă sunt reguli sau norme, sau dacă puteam crea acele norme.” spune Mel Ramsden.
Cei doi au fost mereu interesați de relația dintre text și imagine și de raportul dintre artă și filosofie. Dar scrisul nu a fost pentru ei doar un apendice al artei, ci parte din ea. Ei sunt scriitori și artiști în același timp, iar acesta e un alt motiv pentru care cei de la Art & Language reușesc să fie în continuare substanțiali, percutanți și relevanți din punct de vedere politic. Până la urmă, e vorba despre forța și impactul ideilor și despre felul în care acestea pot influența sau felul în care gândim și trăim. Iar asta nu mai ține de niciun „ism” sau curent artistic.
FOTO sus: José Caldeira
