Actual

Comic Con 2018: Pruncii, street food-ul și Spidermenii

de Dragoș C. Costache

În fiecare an mi se pare la fel de fascinant că există o piață în România pentru ceea ce oferă Comic-Con. Nu doar atât, dar această piață e cel puțin stabilă, cu 94% din abonamentele pe 3 zile vândute și 50-60% din biletele individuale vândute în fiecare zi. Toate astea nu doar grație dolarului tămăduitor al industriei de jocuri video. Comic-Con pentru cei care nu cunosc e o convenție de bandă desenată, jocuri pe calculator și cultură pop de nișă, care a devenit încetul cu încetul un eveniment cultural de dimensiuni foarte mari (pentru România) și a făcut pui. Avem și Bucharest Gaming Week (sub înaltul patronaj al PMB și al Armatei), iar în trecut am mai avut o suită de alte convenții, mai ales pe partea de cultură otaku, dar și răposatul Dreamhack România.

Anul acesta nu am fost singur la Comic-con, ci l-am cooptat ca insider pe Alin Răuțoiu. Alin este unul dintre cei mai buni critici de bandă desenată din România, precum și singurul individ amuzant din colectivul Dezarticulat. Rolul lui Alin în acest reportaj de la firul mochetei Romexpo este de animal spiritual, critic cultural, dar mai ales de paratrăsnet stângist. Alin cunoaște cam toți artiștii autohtoni de comics și, spre deosebire de majoritatea amatorilor de bandă desenată români (inclusiv subsemnatul), scoate banul ca să cumpere cam tot BD-ul românesc ce vede lumina zilei.

Deși a fost tot la Romexpo, evenimentul a fost în mare parte în hala B - un loc mult mai spațios, cu tavan înalt și compartimentare mai bună. Interesantă a fost și prezența unui food court ad-hoc în fața intrării principale, dominat de o scenă zgomotoasă a unei anumite mărci de bere pure și germane, dar și de o suită de furgonete cu mâncare stradală, care vindeau de la grătar (recomandat - SMKD), la mâncare mexicană (recomandat - Mexican Bizness, un truck decorat de Ortaku), la street food indian (recomandat - Indivan) și până la înghețată în Kürtőskalács (Kooltoș). Mâncarea nu a mai fost închisă în spatele unui gard, așa că de ea s-a putut bucura și trecătorul, dar și expozantul de la târgul de țevi și obiecte sanitare din cealaltă jumătate a halei B. Prețurile însă au fost cam piperate pentru participantul mediu, exemplul cel mai bun fiind niște băieți de liceu care împărțeau în plin food court o casoletă de chiftele aduse la pachet. Deși Comic-Conul s-a terminat, pentru amatori de mâncare, food truck-urile revin cu muzică și zurgălăi în weekendul 25-28 Mai.

Mâncarea nu a mai fost închisă în spatele unui gard, așa că de ea s-a putut bucura și trecătorul, dar și expozantul de la târgul de țevi și obiecte sanitare din cealaltă jumătate a halei.

Dintre lucrurile interesante evidente aproape imediat e scăderea vârstei medii a participanților de anul acesta. Dacă în anii precedenți ponderea era cam egală între adolescenți și mileniali îmbătrâniți prematur (ca subsemnatul și ca Alin), anul acesta erau semnificativ mai mulți adolescenți, preadolescenți și chiar copii alături de părinți sau bunici. Un lucru care mie mi-a plăcut, dar care a suscitat anumite reacții negative de la „seniorii” de 18-20 de ani pe pagina de Facebook a evenimentului, foarte deranjați de prezența copiilor gălăgioși. Alte probleme semnalate de participanți au fost anularea în ultimul moment a prezenței unuia dintre actorii de marcă invitați precum și o paranoia generalizată legată de brățările de acces. Când am intrat, băiatul de 16-17 ani de la poartă mi-a zis să „stau așa” și  a tras de brățara mea ca să se asigure că nu a fost purtată deja. Eu i-am răspuns că „pun microfonu-n felul meu, dă frate tobele cumva ca să zic și eu mai greu”, lucru care l-a lăsat un pic perplex.

Un stand foarte vizibil, fix lângă intrare a fost cel de la HBO România. Noul sezon de Westworld a fost promovat cu jocuri de poker într-un saloon fals, cu domnișoare îmbrăcate sexy-de epocă și înarmate cu pistoale din filmele cu cowboy. Game of Thrones a venit iarăși cu tronul de fier (cauciuc) și, poate un pic tulburător, două domnișoare în costume de slujnice din serialul Handmaid’s Tale (o distopie despre oprimarea sexuală a femeilor) îți promiteau zâmbind două luni gratis de HBO Go dacă treceai pe la standul principal să completezi un chestionar.

Când am fost la Comic-con anul trecut, m-a lovit până în plăsele dominația elementului de gaming, de la cosplay la spațiul expozițional oferit. Anul acesta, parcă pentru a se diferenția de concurență, Comic-con-ul a redevenit un pic mai mult despre comics și cultură. Nu-mi dau seama dacă a fost o decizie la nivel organizatoric sau pur și simplu o realocare a spațiului expozițional între jocuri, bandă desenată și merch, dar sentimentul general dat de hala de la Romexpo nu mai era de expoziție cu vânzare de jocuri pe calculator, ci de festival de cultură geek. Aleea artiștilor avea un spațiu mult mai mare repartizat și în centrul lui trona David Lloyd, artistul care a ilustrat celebrul roman grafic despre fascism și anarhie al lui Alan Moore, V for Vendetta. Știți voi, ăla cu masca de Anonymous, roman grafic lansat anul acesta și în limba română, la editura Paladin.

Celebrul roman grafic despre fascism și anarhie al lui Alan Moore, „V for Vendetta”. Știți voi, ăla cu masca de Anonymous.

Printre artiștii expuși anul ăsta, am întâlnit vedete ale graficii autohtone, precum Cristian „Akira Lord” Dârstar și Andrei Tăbăcaru, Alexandru „PisicaPătrată” Ciobotariu, Giorge Roman cu a sa bandă făcută manual Yesterday, eternul tânăr cutezător Puiu Manu, dar și Mihai Grăjdeanu, care, dincolo de colaborările sale cu Daniel Roxin pe diverse proiecte de BD legate de daci, a capturat nișa de comics educaționale din România.

De la Grăjdeanu am cumpărat întotdeauna și cele mai ciudate și interesante volume de BD, dintre care o să menționez doar două. Pășunile de aur e o bandă desenată aflată undeva la intersecția dintre dacopatie și furry fandom (adică oameni cărora le place să se îmbrace în animale antropomorfe, uneori din motive sexuale). În ea, urșii și lupii antropomorfici daci conduși de Cerbal se bat cu taurii și caprele invadatoare romane în niște pagini superb colorate, care sunt sigur că sunt foarte patriotice pentru unii oameni și extrem de erotice pentru alții. Tot al lui Grăjdeanu e și Ciutanul, pe care încă în consider singurul supererou autentic românesc - un băiat modificat genetic de Mafia Globalistă a Fotbalului și antrenat de mic ca să fie zeul golgetterilor. Adică un fel de Messi. Lăsând glumele la o parte, anul acesta Grăjdeanu a venit cu o largă selecție de benzi educaționale, printre care un volum despre revolta anticomunistă a muncitorilor din Brașov, un subiect ce merită mai multă popularizare.

Jos pălăria și pentru Vasile de la Utopia Balcanică și Times New Roman, care anul acesta avea propriu lui stand, separat de zona cu artiștii, unde, sponsorizat de o firmă de cafea autohtonă, desena glumele proaste ale participanților la convenție, glume pe care aceștia le puteau lua acasă imprimate pe o cană.

Vasile. Jos pălăria.

Gaming-ul era, dacă nu cea mai mare, atunci sigur cea mai zgomotoasă zonă din spațiul de convenție. Dar atmosfera de magazin de electronice din Obor lipsea cu desăvârșire. Totul era mult mai decent, cu standuri de dimensiuni medii de la producători de calculatoare sau periferice, unde se țineau mici concursuri sau doar se puteau testa produsele. Un lucru absolut remarcabil și de apreciat a fost lipsa unei scene mamut de gaming unde să se calce în picioare (la propriu) iarăși fanii. De altfel, jocurile extrem de populare precum League of Legends (LoL) sau PlayerUnknown’s Battlegrounds (PUBG) lipseau aproape total[1], lucru care m-a bucurat foarte mult (dar pe care l-am auzit din zbor ca reproș în repetate rânduri, inclusiv de la băieții cu chiftelele, care mai-mai că regretau că au plătit biletul). Bănuiesc că aceste absențe notabile sunt parte tot din dorința de repoziționare a convenției mai mult spre partea culturală decât cea de gaming. Nici gaming-ul tabletop nu prea era prezent, singurul joc nou interesant fiind Azul, al lui Michael Kiesling. Azul, tradus acum și în română, e un board game european abstract absolut superb, în care trebuie să recreezi designul palatelor maure prin plasarea de dale ceramice azulejos.

Aproape imediat am observat că gaming-ul a pierdut din teren în fața manga-ului și anime-ului, inclusiv pe partea de cosplay, adică a costumării în eroul favorit. Poate din cauza decesului prematur al hero-shooter-elor (un gen de jocuri cu diverși eroi, care se împușcă între ei cu arme cool, popular printre cosplayeri), cel mai probabil din cauza scăderii destul de evidente a vârstei medii a participantului. Anul acesta erai mult mai probabil să întâlnești un erou de bandă desenată sau manga pe coridoarele convenției decât personaje din LoL. Cosplay-ul, cum am spus și anul trecut, e partea cea mai vizibilă a convențiilor, în egală măsură întruparea în eroul favorit și reaproprierea conceptului de geek (fraier), prin mult-slăvita artă a lucrului manual.

 

E încurajator să vezi că geek is still chic și că tot conceptul de cosplay, cu puterea sa de reapropriere e din ce în ce mai prezent la adolescenții români. Exemplu pertinent: o adolescentă costumată în Thor, din perioada în care Thor era femeie, care bătea cuba cu un Paladin Brotherhood of Steel, în fața dubei de reîncărcat telefoane. Un alt exemplu: un băiat lungan de liceu costumat în Faust, un personaj dintr-un joc japonez cu bătăi, care fugea de ploaie ca să nu i se topească punga de hârtie de pe cap. Cosplay-ul ne oferă această supapă de trăire a fanteziilor, chiar și dacă trebuie să navigăm cu 41 o dată pe an, până la fucking Romexpo, ca să ajungem undeva unde să fim înțeleși.

În schimb, poate și din cauza obsesiei adolescentului autohton cu shootere militare ca PUBG, Rainbow Six: Siege și CounterStrike (un joc atât de vechi încât jucam o versiune în școala generală acum 16 ani, când majoritatea participanților de anul acesta nu existau) și implicit cu arme și muniții, erau foarte mulți băieți în camuflaj cu arme de airsoft foarte realiste. Poate nu cea mai bună direcție în fandom-ul românesc, conform lui Alin, având în vedere cele trei incidente din SUA cu adolescenți ce și-au împușcat colegii de școală petrecute doar săptămâna trecută.

Alin a ridicat și o altă problemă interesantă legată de cosplay: transpunerea complexului Madonna-whore (perspectiva conform căruia femeile sunt ori angelic de pure și virgine ori decăzute și de neatins) pe comunitatea de cosplay. Cosplay-ul e o îndeletnicire foarte la modă printre fete și femei. Aceleași fete și femei admirate până la captarea excesivă a atenției de către participanții la convenții, care vor o poză cu fete drăguțe îmbrăcate sumar. Însă acești participanți sunt aceiași care devin gatekeeperi mai târziu, acuzând majoritatea fetelor din comunitățile geek că sunt false (fake geek girl ) și vor doar atenție. Alin mi-a atras atenția că toată ideea de fake geek girl a apărut fix pe circuitul de convenții cu artiști care se plângeau de toate femeile astea care, cu hainele lor sexy, distrag atenția de la adevăratele vedete, artiștii bărbați. Genul ăsta de acuze sunt destul de rare în România, poate și din cauză că majoritatea dintre noi am intrat în fandom prin efracție prin anii 2000, indiferent de gen. Asta însă nu înseamnă că nu ar trebui să fim atenți la probleme de gen în comunitatea geek, mai ales pe fundalul răspândirii ideilor toxice de tip „incel și în România.

Apropo de fete drăguțe îmbrăcate sumar, cosplay-ul evoluează, și în această evoluție a lui putem vedea și reacția pieței la schimbarea demografică a fanului mediu de benzi desenate, filme cu supereroi sau jocuri video. Costumațiile multor personaje feminine au devenit mai puțin ridicole și existența acelor personaje a început să depășească statutul de fan-service. Adică, în mare, costumații care fac privirea masculină să sclipească. Și acest lucru era vizibil pe coridoarele Comic-Con-ului, cu o groază de prințese magice din cine știe ce serial de desene animate chinezești[2], dar foarte puține personaje hiper-sexualizate. Alin a subliniat că pe măsură ce tranziționăm spre o cultură geek mai inclusivă se crează un fel de circuit între cultura pop, unde acum există și femei care poate nu vor să fie văzute ca obiecte sexuale tot timpul, și companiile care sunt gata să le ofere personaje cu care să se identifice, mai bine conturate și mai bine îmbrăcate. Circuitul ăsta e perturbat însă adesea de o minoritate vocală și reacționară de fani, majoritatea bărbați, pentru care incluziunea înseamnă că cedăm în fața Social Justice Warrior-ilor, adică a progresiștilor exagerați - termen care, la fel ca „fascist” a ajuns de multe ori să includă pe toată lumea cu care nu e de acord persoana care folosește expresia. Dar să lăsăm lupta de clasă și să trecem la capitalism de convenție.

Merchandise-ul, adică tot ce era de cumpărat, a fost la loc de cinste și anul acesta cu o zonă mare dedicată vânzărilor fix în centrul halei, aproape de intrare. De la expozanții pe care îi cunoșteam am aflat că au avut vânzări cel puțin la fel de bune ca anul trecut, mai ales pe partea de figurine și produse otaku. Pe lângă standurile cu tricouri cu supereroi și formații de metal, anul acesta a apărut un stand destul de mare dedicat aproape total culturii coreene, dovadă vie a puterii fenomenului K-pop și în România. Benzile desenate s-au vândut și ele bine, conform expozanților, deși eu personal nu cred că am văzut mai mult de două persoane care cumpărau bandă desenată pe lângă Alin. În orice caz, existența unei piețe reale de comics la Comic-Con eun lucru pe cât de surprinzător, pe atât de îmbucurător. Mai puțin îmbucurătoare a fost prezența unor expozanți un pic mai problematici. Dacă anul trecut domnișoare zâmbitoare încercau să vândă mașini, anul acesta, aproape de aleea artiștilor, un domn binevoitor încerca să vândă cursuri de dezvoltare personală și programare neuro-lingvisitică nerzilor adolescentini confuzi. Un pic mai jos, o firmă de sake și umeshu vindea tot felul de băuturi alcoolice aromate cu fructe, exact ce-i trebuie unui otaku adolescent ca să se apuce de băut. De remarcat și salutat, însă, e prezența surprinzătoare a Every Can Counts la eveniment, un program european de încurajare a reciclării dozelor de bere și sucuri.

Scena principală a fost anul acesta în alt corp de clădire și a plouat, lucru care nu a ajutat prea mult cosplayer-ii pe drum spre concursul de costume, și nici kendamiștii, cărora bănuiesc că li s-a umflat lemnul din kendame și a crăpat. Băieții de la Nimic Nou, care au devenit deja de-ai casei pe circuitul convențiilor din România, au avut propriu lor panel cu glume și conspirații, urmat de trei sferturi de oră de discuții cu David Lloyd, sâmbătă seara.

Dar realitatea nu e niciodată prea departe.

Comic Con 2018 a fost probabil cel mai bun, inclusiv și divers eveniment de cultură geek la care am fost până acum în România. Am cumpărat benzi desenate cu daci antropomorfici, am mâncat yakitori la preț de Chateaubriand și am făcut o imersiune în subcultura românească.

Dar realitatea nu e niciodată prea departe. Pe unul de semnele de circulație din aproprierea Romexpo trona un sticker care susținea „familia tradițională dintre un bărbat și o femeie”. În dreptul semnului, la stop, doi adolescenți costumați în personaje de anime așteptau răbdători să traverseze strada. The kids are alright. Noi, restul?


[1] Din nefericire pălăriile de Teemo nu lipseau.

[2] E o memă, nu-mi trimiteți hate-mail.


Fotografie principală via Facebook East European Comic Con București, de Cristian Vasile. Toate celelalte imagini aparțin autorului.

de

  • Dragoș C. CostacheDragoș C. Costache

    A studiat Antropologia socială la Stockholm, Migrația la Amsterdam și Științele politice la București. Născut în epoca Ascii, fluent în emoji.

22 May 2018 ora 14:00



X Revista Scena9